Blog

PLECARE IMINENTĂ, Poem expresionist-oniric de Corneliu Neagu

.

O punte nevăzută mă duce peste vreme

să regăsesc uitarea, în timp nedefinit,

când dorurile mute încearcă să mă cheme

la vechile hotare, pe unde ne-am iubit.

Dar căile uitării sunt tot mai încur

Se-adună roua, devenită brume,

pe frunzele căzute din castani,

iar timpul reîntors depune ani

pe raftul cugetărilor postume.

.

Desprind din ele retrăiri uitate,

le readuc prin veacul legendar

să regăsesc în visul meu hoinar

parfumul amintirilor păstrate

prin

Destine sfărmate-n bucăți

roșul pur sau impur

niște absurdități

murdărite de sânge nevinovat

libertate egalitate fraternitate

îngerii sau dracii conduc lumea

Doamne vine primăvara degeaba

ce roșie-i iarba

și

ce verde era odată

Costel Zăgan, FLORI(I)LE POEZIEI

De la nimic la gigant

Costel Zăgan, Universuri paralele

https://radualinbalaj.wordpress.com/2024/03/01/martisor-2024-metafizica-existentei-binecuvantati-si-nu-blestemati-colt-de-padure/

O lună Februarie 2024 deosebit de îngăduitoare în ceea ce privesc gradele din termometre, remarcată și de către meteorol

la Dragobete

doar femei de zăpadă

în vis de gheață

Costel Zăgan

cu fața

spre Dumnezeu

nu

pierzi

nimic

Costel Zăgan

Mă tulbură și-acum privirea ta

venind din amintirile pierdute

pe marginile unui ciob de stea

din haosul cu forme nevăzute.

 .

Și cugetu-mi devine tot mai greu,

sub umbrele din karma ta bizară

ce-ajung pe căile de vis mereu

să-mi tulbure tăcerea către seară.

.

Nopțile de toamnă vin pe o cărare   

rătăcită-n visul dintr-un gând uitat  

printre jertfe false din chemări bizare

răscolite-n vară de un vechi păcat.

.

Se aud adesea-n vorbe născocite

de amante-ntoarse, fără pașaport,    

să ajungă-n taină, pe cărări feri

M-am născut

pe

drumul

dintre

Ringhilești

și

Albești

tata

ar fi vrut

să fiu

ca Tudor

mama

s-a mulțumit

cu Vladimirescu

eu

ca

orice

nenăscut

scânceam

între

popor

și

tagma

jefuitorilor

României

restu-i

istorie

Costel Zăgan, Ode gingașe

Mai este un risc poezia

azi

când

lumea riscă 

doar

pentru

pâinea cea de toate zilele

fii serios domnule

și

poezia trece prin stomacul cititorilor

mai bine

vomită-ți deziluziile

în

postume

restu-i

cireașa

de

pe

colivă

Costel Zăgan, Poeme polițiste

Pe gânduri se aștern, disimulate,

povești pe care le credeam uitate

sub scoarțe prăfuite de albume

păstrate în cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

într-o mansarda rece și murdară,

unde ajung mai mult pe dibuite

cu mintea încărcată de ispit

Cartea mă smulge din raft

cartea mă smulge din viață

eu pentru carte mă zbat

cartea să fiu mă învață

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote 

Adună plopii crengile-n fereastră

cu frunzele întoarse-n asfințit,

pe masă plâng garoafele în glastră

văzând că te aștept dar n-ai venit.

,

Și somnul mă încearcă dintr-odată,

aș vrea să dorm dar încă te aștept,

din colțul său, părând numai o pată,

motanu-și

Curgea domol apusul pe umbra răsfirată

a fagului sihastru din vârful unui deal,

la marginea pădurii se auzea deodată

o doină fermecată, în cântec de caval.   

Ajunsă mai aproape de dorurile mele,

în grabă retrezite din somnul fără vis,

îmi aducea în cuget

Tot timpul am o umbră lângă mine,

prieten ... sau străin necunoscut? –

nici de aproape nu o văd prea bine,

celesta-mi vrajă ... făr’ de început!

.

De cum se plimbă soarele pe boltă

ea se întinde altfel pe pământ –

mereu mai suplă, calmă, dezinvoltă,

poate-ar