Blog

nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte

n-am nici cea mai vagă idee

doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă

să urlu la lună

să mușc trecătorii grăbiți de gleznă

să dorm în peșteri

îndemnuri care-mi vin din străfunduri

insidios

sustrăgându-

Să ai o clipă de răgaz
într-o vâltoare de probleme
și-un spirit ce te ține treaz
dezleagă-n zori multe dileme.
Să nu cobești, să nu înjuri...
Chiar și atunci când te sufocă
eres, iluzii,... să nu-ți furi
căciula singur. Fii o rocă!
Lumină fii, căci de-ai cur

mă înstrăinez tot mai mult de propiu-mi suflet

rătăcind cu gândul pe autostrada visului

fără taxe de drum

restricții de viteză

pene de cauciuc

trecând peste inimă

în locul acela miraculos dintre spațiu și timp

în care este atâta liniște

încât îți auzi sângel

Luna tivește orizontul senin,

Se adună pe cer stele în noapte,

Mă leagănă ale tale calde șoapte,

Între genele nopții visele vin.

Mângâie geamul o rază de lună,

Pe ramuri frunzele-s înverzite,

Băncile ne așteaptă iubite înflorite,

Un vis ne leagă în veșnicie

 

 Ce dor îmi este
 dor de cuvântul lăsat
 omului cu chitara
 ce atinge
 trupurile sunetelor
 pe trambuline
 de vibrație astrală...
 
 Ce dor îmi este
 dor de drumurile paralele
 ale pașilor pruncului
 care
 crește… crește… crește
 ju

am încercat să gândesc cât mai puțin

despre ce mi se întâmplă în fiecare zi

când deschid ochii

și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții

în inimă

fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale

începând cu sufletul

izgonit de acolo în ochii so

la început erai vie

alergai fericită printre zilele însorite din viața mea

în rochia ta roșie cu cercuri albe

ca un fluture

apoi

nu știu ce s-a întâmplat

într-o dimineață somnoroasă de Mai

îmbrăcată în verdele cel mai crud

al ierbii și mușchiului

ai devenit u

Prin noaptea albastră ne-am rătăcit,

Se aude muzica valurilor înspumate,

În fiecare zi de soare bine bronzate.

Când luna se scaldă printre valuri,

Acoperiți de a cerului senine șaluri,

În liniștea nopții, o stea la noi a venit.

Sclipirea stelelor, îmbrățiș

Codrul verde când zăresc,

Să-l cutreier îmi doresc.

Stau sub pomi adeseori,

Gândul se ridică în nori.

Și privesc departe-n zare,

Cum răsare Sfântul Soare.

Păsările, cântă ușor,

Mi se pare, că eu zbor.

Vântul gingaș mă alină,

Inima de viață-i plină.

Flori mă-nv

 imagine abstractă... numai Îngerii știu
 de ce apar mâini din spatele gardurilor -
 un fel de limbaj al slabei pregătiri
 în fata unui gest premeditat...
 
 anonimat total fără poartă de intrare 
 o deschidere de la mansarda gândului
 coborât

Privesc în zare 
Mireasma de fericire
Aș vrea să cred că nu-i un vis
Petale de zorele s-au deschis
Să vestească dimineața împlinirii
Pe aripi de vânt eu ți-am trimis
Sărutul primăverii...
Curat ca lacrimile ploii
Prin ochi răzbat mii de culori,
Sunt

strigătul fricii

reverberează lugubru

alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare

nu-ți mai auzi bătăile inimii

te-apuci cu mâinile de ultimul gând

care te-ndemnase

cu puțin înainte

diabolic

să fugi

fără să înțelegi de ce

și

mai ales

fără să știi cine

a

Din floarea de salcâm a curs nectarul,

Albine-l sorb și-ar mulțumi pădurii

Purtate de renașterea naturii,

Aroma lui învăluie hotarul.

Căzute în săgețile căldurii

Întinse pajiști arse-și plâng amarul

Că-n loc de codru a rămas vlăstarul

Și-ntinse-s rădăcini

            (postarea precedentă)

            Apa

            Moto 1: „Toate apele au culoarea înecului.” (Emil Cioran)

            Moto 2: Inventatorul apei plate

„Din greşeală calcă-n groapă

Toată plină ochi cu apă,

Dar cum talpa-i foarte lată

Apa

Trubadurul spațiului rural

Cu antologia - bilanț Trubadur la porțile neamului, Ion I. Părăianu revine în atenția publicului iubitor de poezie, încercând să ofere o imagine de ansamblu a unui parcus literar care-și lărgește mereu drumurile prin aderare

                         ****

lăsați-mă să mor cu demnitate

acum când încă mai iubesc

această țară

libertate

e dorul la care eu nutresc

se alege orezul de grâu

visul de realitate

și pasărea se desprinde din spin

bumbacul se lasă purtat

și toți mâncăm din acel

nu cred că există diferențe ireductibile

între oameni  și lucruri

florile

ne spunea Nietzsche

au suflete ca și oamenii

în fapt

diferențele

apar din jocul de gleznă al minții

de care nu ne putem lipsi nici unii

nici alții

indiferent cum îi spunem

facem temple ma

Sprijin liniștită fruntea de umbra amurgului,

Între amestecul cald dintre  zi și noapte,

În grădina sufletului multe clipe adunate,

Colorează gândul frumos seninul cerului.

Adun toate firele de nisip de noi uitate,

Trece ca o boare numai cântecul vântulu