Blog

nopțile își tremură genele lacrimi de sulf ard vise imateriale
gura cerului înnoptează pe pielea mea
ca niște îmbrățișări într-o gară de nord
când dorul se dă în leagăn stelele își flutură
coama, cometa universului
sudul din mine îți cutremură pajiștea l

Partea 2/4

3. Vineri seara partida de bridge s-a întins până la miezul nopţii. Luminiţa s-a retras mult mai devreme acuzând o migrenă:

- Ai grijă, Adrian, regimul tău de odihnă este strict!

- Nu-mi pot evacua oaspeţii! La ora douăsprezece dau stingerea

Despre  Scrisoarea  a-VII-a

Unii oameni se simt chemaţi şi îndreptăţiţi să comunice celorlalţi gândurile, experienţele şi trăirile lor, cele ale momentului şi cele acumulate prin vieţuire, dar şi a celor imaginate ca rezultat al primirii multor infor

de la plânsul meu se aştepta mai mult!

Valul lacrimilor... nu mi-a stins focul din suflet.

Să mai fi fost îndrăgostiţi cândva!?

Dincolo o să-mi fac treabă pe lângă tine,

pentru când vei avea nevoie de mine.

Sufletul... o să-mi meargă pe alt drum

dar acum,

a căzut din cer o stea

a căzut din cer o stea,

nu ştiu dacă-i steaua mea,

steaua mea din frunţi de cerb

şi de-ar fi la ce mă-ntreb?

pot să cadă stele mii,

noi rămâne-vom copii,

cine ne deschide cartea,

de ar fi să vină moartea?

suntem vietăţi adânci,

căţăra

spumoasă este liniștea amiezii
o bei când ai legat stelele nopții
iar din carul mare împarți vise în sandale

diminețile călărești cu zăbala înfiptă
în dinții de armăsar
nu-ți este foame de răsărit
nu-ți este sete de un apus
îți arde umbra aceea de ini

argheziană

M-am îndoit mereu de mine şi de Tine,

Te-am căutat prin Cer şi prin Psaltire,

Nu te-am găsit niciunde pe pământ,

Părea că Te destrami ca norii-n vânt.

Erai în mine când eu Te dădeam lipsă,

Prin Psalmi te căutam şi în Apocalipsă,

Când eu credeam

La Putna, când clopotul bate

                  - rondel – 2  

Ştefane Mare, Tu, Ştefane Sfânt,

La Putna, când clopotul bate,

Moldova-ţi strigă să ieşi din mormânt,

S-aduni iar oşteni în cetate.

Fuge ecoul pe-ntregul pământ

Şi lumea întreagă străbate,

Ştef

De te priveşti atunci când treci

Cu gândul peste creştet?

De îţi ridici geana când pleci

Cântând cu al tău foşnet?

E ca în gândul meu să vii

Pururea şi curată

Aşa cum lasă mărturii

Chiar timpul câteodată.

Vei fi pe veci, vei fi a mea

Şi vei rămâne chiar şi du

Când dorm ademenind privirea

Spre zări de vis îndepărtate

Am revelat ades uimirea

De-a fi când mai aproape, când departe...

De liniştea cea de uitare

De tot ce este omenesc, sublim

De drumul către ea cea zare

Pe care-n flori de gheaţă-o regăsim

În timpul cel

de ce?

De ce-mi răsai, femeie, din pânza de chenar,

Atâta de frumoasă și cu atâta har?

De ce-mi răsai din zbucium și dureri

Din vraja timpului și-a lumilor de ieri?

În ochii tăi sunt veșnice fântâni

Deși brățări de aur îți sună peste mâini.

Femeie, dulc

Dintr-o stâncă-adânc crăpată
Cu muşchi verzi acoperită,
De o salcie înaltă
                    Străjuită,
Iese-un firicel de apă
Şi prin iarbă drum îşi cată
Spre o albie mai lată,
                    Pietruită.

Lunecând pe stânca roasă
De a timpului căr

Când bate vântul prin casă
Și ploaia plânge la geamuri,
Uităm ori nu ne mai pasă
De pomii rămași fără ramuri!

Când prin odăi doar pustiul
Își toarce tăcerea-n surghiun,
Gândul și dorul nebunul
Trec pragul în zbor de taifun.

Când te trezesti dimineața
T

Marghiolița cobori din autobuz, îngândurată și preocupată de cum avea să se comporte acasă. Bucuria că reușise să fie unică proprietară pe gospodăria din sat, rămasă de pe urma părinților, se risipise. Era chiar periculos ca Gheorghe să afle de parta

Mai sunt câteva ore și se face ziuă. Nu știu cum de a trecut timpul atât de repede prin mine și n-am apucat să-nchid ochii decât câteva clipe. Mii de gânduri lacunare  mi-au stăbătut mintea pe care mi-aș fi dorit-o secată ca albia unui râu care se zb

Am schiţat dungi albe pentru timpul zilei,

traversate de râuri repezi cu legiuni de gânduri străine,

ce le descărcăm în dungile negre, ale somnului nopţii.

Am desenat şi o gumă,

cu care să ştergem părţile ruşinoase,

atunci când vom scormoni cu băţul prin

Am ales numai tăcerea

ca să pot uita durerea

sufletului care-mi plânge

cu amare lacrimi de sânge

Eşti lumina ochilor mei,

ai aroma florilor de tei,

izvorul dorului nestins

care mă macină intens

Doar prin tine mă purific

în altă dimensiune mă ridic

privesc po

Am obosit să tot privesc mirat
cum se aruncă punţi peste râuri,
să trecem dintr-o parte în alta
în căutarea norocului ruginit.

Dar totul se face cu o răbdare tristă,
de când mă chemi în lumea ta
în care se atârnă absenţa de n-o poţi uita
până carnea-ţ

Închid ochii la răsăritul soarelui, să nu mai văd cerul rubiniu cum se zbate circumstanțial să iasă la lumină.  Trăiesc din plin bucuria ploii de vară care  în timpul nopții a spălat străzile, aleile, casele de toată  tristețea adunată-ntr-o viață de

Cer albastru, fără nori,

În grădini rȃnduri de flori

Și un soare strălucind

Peste vȃrfuri stă zȃmbind.

Șerpuiesc potecile,

Curg clipocind apele,

Cȃmpul este roșu foc,

Este lanul cu noroc.

Macii iar au înflorit

Lȃngă grȃul înverzit

Și mi-aduc un dor de-acasă,