Blog

Ce frumos ne odihnim în tristeţe

noi doi,

când apusul ne prinde pe-o coamă de deal…

mai sună un bucium, mai întoarce o vreme străveche,

când turmele-stele

împrăştie lumina,

 agonică sub vânt

târziu,

îngreunaţi de gânduri, coborâm

târând cu noi tristeţea,

ca p

CREATOR ÎN SPAŢIUL DIN INIMĂ

îmi spuneai

priveşte bine printre venele tale

crescută în camera vieţii

rădăcina albastră răsfoieşte pământul ce locuieşti

veşnicia se-ncalţă în magazine de lux

ca să-ntindă covorul roşu în tine

dacă vrei ca epiderma să-ţi stră

Lacrimile
cătuşe
ale
copilăriei

Iar
îmi
înţepenesc
sufletul

Între
a
fi
şi
n-a
fost
să
fie

Costel Zăgan, Poeme infracţionale

Ai lăsat șevaletul
să curgă lumină
peste umbra mea
penelul mă seducea
cu un roșu aprins…

mi-era bine cu capul în nori
într-o tulburare simfonică
penelul s-a rupt
ai început să strigi cu degetele
peste macul sângeriu
s-a așternut albastru infinit
ce-m

Aceasta nu e poezie

…ci doar un strop de cotidian, banal şi sec,

cum seacă e

-în cea mai mare parte-

şi trecerea prin timp

S-au aşezat lângă mine, în autobuz,

amândoi:

bătrânul şi bastonul său.

M-a rugat să-l ajut

să coboare la prima.

Mi-a spus că are

91 de

Un vis într-un vis!

Pe luciul apei, într-o iubire,
curg culori fără a putea opri clipele,
Un diamant este inima,
cu cât priveşti mai adânc, cu-atât mai preţios.

Prin ce sunt vii oamenii? - te-am întrebat,
Prin flacăra lor, prin iubire!

Dragoste ş

marea

de vei cuprinde într-o pleoapă marea

rămâne spânzurată doar mirarea

plutind pe val prin purpura trufașă

noi nu-i vedem făptura uriașă

și spuma luminată a valului confuz

ne sperie privirea, ne cade în auz

suntem și vis, și pulbere pierdută

ca niște

Ca să nu fiu singur desenez o fereastră

Costel Zăgan, Universuri paralele

E o bucurie a tainicului
atunci când dorinţa intră şi iese la suprafaţă
mai hotărâtă decât inima şi voinţa
pe care le domină şi converteşte
la ţinta înaltă.

Ne sfătuim, punem condiţii, mlădiem cuvintele
până capătă forme şi se dilată
metalul roşu în cuptor

LA NORDUL CUVINTELOR

colb de stele

pudrează artera gândului meu

răscrucea spre tine desface

plete de vifor când te apropii rostogolind mărul

muşcătura în jarul vocalei despleteşte fuioare durerea

ispită şi dor

urma sărutului fântâna care adună izvoarele

amp

Dumnezeu

a creat marea,

apoi lebedele,

să lumineze marea

Adâncul mării e oul furtunii,

pedeapsa pentru tot

ce călcăm în picioare,

pentru inima devenită

sârmă ghimpată

şi ghiară

Dar lebăda înclină gâtul-val,

cântecul şi liniştea cântecului…

lumina din aripi

se

m-am întânlit cu tine, iubire…

m-am întânlit cu tine iubire într-o dimineață de mai,

mirosea a salcâm în floare și-a dulce tei de eminescu

juca natura peste tot, o feerie era și cerul și pământul,

seara mă săruta luna cu obrajii ei frumoși,

stelele-mi e

Am cules semnele de punctuaţie,

le-am strecurat ca pe aur şi

am păstrat doar punctele-puncte…

suspensia, răgazul,

fraza neterminată,

uşa deschisă spre voi, să

intraţi în joc…

Completaţi cum doriţi

şi puneţi punct.

Vi-l las vouă, punctul.

Eu mă instalez în

stanțe lirice

sunt tot mai singur și acum,

privesc spre orizont prin fum,

trec nepăsător prin vreme

și sufletu-mi picură-n gene.

m-afund în mine adânc,

aud strămoșii cum plâng,

privesc înainte tot trist

și totuși mi-e drag că exist.

eu vin cu veacu-n spina

triptic poetic

1. rătăcit

toate cărările mele mi s-au înfundat

via apia stă doar în amintire

numai autostrada cerului e liberă

sufletele vin și pleacă

 către o destinație necunoscută

navele cosmice călătoresc

via-iad-rai pe un traseu bătătorit cu sfinți

am

Tu Biserica,  Mamă

Tu Biserica,  Mamă,

Leoaică cu pui la sân 

Să mi-i creşti "oameni de bine",

Nu atei şi nici hapsâni!

În pântecu- ţi deschis,

pe toţi să mi-i ţii strâns,

Adumbriţi sub aripa ta,

Să nu-i fure cine-o vrea.

Să înalţi peste întinderea pustie

O

O fir-ai tu să fii muiere
fulger născut în fagure de miere

Sărutu-i poate ultim strop
rămas din celălalt potop

Pe buza care plânge-a sete
la mănăstire pe-un perete

Ţipă tăcerea unei fete
în jur cu-atâta frumuseţe

Costel Zăgan, ODE GINGAŞE

Am crezut!

Nici nu mai știu ce.

Poate că verde

E doar rugina obișnuită

Dintre degetele de cupru

Ale timpului

Am vrut

Ca mușchii nordului

Să-mi arate unde e sudul.

Nicăieri nu e prezisă

Că iubirea doare

Într-un singur sens.

Poate e obișnuința

Privirii mereu spre

Odată am visat
că poftele sufletelor
de dincolo de aici
se potolesc doar
prin limbile noastre.

Așa că

dis de dimineață

cu țigara aprinsă
am pus de cafea și fasolea la înmuiat.

Doamne…..
ce poftă îmi e
de o viață!

25 08 2012
ȘTEFA