Blog

Cu răsuflarea

strecurată

printre buze

lacrimile apăreau

în ochi

şi gândurile mergeau

mai încet

în plimbarea

prin noaptea

agitată.

Cuprins

de

o

bucurie

tihnită,

cuvintele

se

amestecau

sub

ochi...

Se târa

spre casă

ca o ploşniţă lovită

apăsându-şi

tâmplele cu mâinile

când trupul

i-a fost străbătut

de un uşor fior

şi pleoapele grele

s-au închis pentru o clipă.

Flăcările

licăreau

galben

în spatele

ferestrei

şi un zid

invizibil

îl despărţea

de lume.

Îşi rezemase coatele de masă.

Simţea ochii

târându-se pe obraji

şi mintea se învârtea

printre impresii

prinsă

în cuşcă ca un şoarece.

Părea că timpul se scurgea nespus de încet.

În toată

lumea de dincolo

de gândul lui,

s-a simţit suspendat

în spaţiu

cu palmele umede

de emoţie

învelit ca un ou

de pasăre

în penele ambiţiilor.

Gândul

se întâmpla

să-i şoptească

sfărâmând

simţul

autoconservării.

Începuse să depene impresii.

Impulsurile durerii se strecurau în degete

şi tâmplele zvâcneau auzind vântul suflând.

Privea şi asculta,

îşi tatona propriile gânduri

ca o omidă

când mintea se îndepărta,

se întorcea

şi pleca din nou

cu vocea transformată în geamăt.

Mergea prin umbrele înserării.

Încurcat

de goliciunea gândurilor

în acest joc

de-a v-aţi ascunselea cu sine

când luna se ivise puţin printre nori,

părea că trecutul revenise...

Murise însă,

cu un zâmbet abia schiţat.

Cu fruntea

strălucind de transpiraţie

timpul părea

că se oprise în loc,

valuri de nervi

îi străbăteau trupul

cu vocea gâtuită

când cuvintele

i-au scăpat mai repede

ca el

să le fi putut opri.

Se mişca ca într-un clopot de sticlă

Cu vocea timidă.

Respira încet să nu tulbure vraja.

Ocupa un spaţiu

Unde ar trebui să fie aer.

Cufundat în el însuşi,

Nervii şi muşchii

Îi pulsau de o emoţie flămândă.

Învăluit

în întuneric

îşi ascundea timiditatea

sub sfidare.

Revenise, parţial, la viaţă.

Într-o expresie nouă

interpreta vorbe vagi

să reconstituie trecutul.

Cu simţurile

acutizate,

trupul lui nu ţipa,

doar...

arunca câte o ocheadă

printre gene

în tăcerea imp

Cu o sprânceană

ridicată de o şoaptă,

gânduri leneşe

l-au năpădit

dincolo de poarta ferecată

a minţii

în liniştea străbătută

de un fel de zgomot surd -

lacrimi se adunaseră în ochi.

Cerul

fusese cuprins

de un fel de durere,

asculta lupta

ce se dădea

în trupul lui,

părea

că se târâse

în tristeţe

cu spinarea sfărâmată

încercând

să-şi alunge gândurile

din durerea

abia şoptită

ridicată

din măruntaiele ei

să-i dea

un imbold

vieţii

când lumi

Într-o

dimineaţă

uşoară

ca un fulg

văzuse

zorile

argintind

ferestrele.

Nicio clipire

în ochi

nu se vedea.

Doar

lacrimi calde

îi curgeau

încet pe obraji

şi vocea

i se transformase

în şoaptă,

cuvintele curgeau,

se mişcau

printre cioburi

lipsite de teamă.

Din învălmăşeala

cenuşie

radia

lumina

când smulgea

frunze argintii

de pelin

şi avea

impresia

că s-a trezit

dintr-un somn

privind

ploaia

care-l izbea.

Ca un om

care culege flori

într-o gradină amestecată,

îi umblau pe faţă

impulsurile ca furnicile

când privirea era pustie,

cufundată într-o ceaţă

de foame,

sunete

şi culori vagi...

Nu era conştient de nimic.

Ploaia cădea treptat,

umbrele alunecau

şi îi băteau în spate

cuvintele straniu alese,

sângele îi înţepa obrajii,

îi alerga fierbinte prin braţe,

vocea lui era un cântec.

Oprit

din fluxul

nebun de cuvinte,

osul maxilarului

de sub tâmplă

îi ieşea în afară.

Trebuia să-şi închidă mintea

şi să-şi pecetluiască

inima împotriva vieţii

ce curgea

ca o vorbire.