Blog

Deosebit ar fi un răspuns
şoptit pe clape la pian
şi-n care cer aş fi
dacă totul s-ar întâmpla?

Câtă bucurie s-ar strânge-n frunzele
din care absorbi clorofila
în genunchi pe ramurile gândurilor
cu aripi la glezne?

Nicio piedică nu m-ar îndepărta
de dulcea

A sosit aici, ca o vijelie,
– În zgomote cât o herghelie –,
Ca un prinţ, din larga zare,
Pe falnic armăsar călare.

Zânele – cu toate – sar gardul
Ca să-i admire stindardul.
Prin munţi îl poartă gândul
Şi, în glumă, începe cuvântul:

 – Vi-s munţii tar

În colţuri umbrite,
plutea ameninţarea
pleoapelor ce cad
într-un zâmbet vag,
desfigurate de durere

Meleaguri multe am colindat

Lacrimi, suspine am ascultat

Iar printre ele

Erau și stele!

Pe-un colț de net, am dat de tine

Când tu apari, mi-e așa bine!

Nu e normal,

Da-s luat de val!

”- Sunt serios, nu-i pentru mine!”

Și-am încercat să uit de tine.

N-am reuș

Împunse aerul

pierdut în gânduri,

ascultând furia înăbuşită

şi umplând tăcerea

cu puterea minţii

într-o resemnare tristă…

nemişcat şi împietrit.                                  

                         Resemnare…

………………………………………

                         Ren

Începe

să cadă roua,

se umple tăcerea

unei emoţii

de nestăpânit

înăbuşind temerile

simţurilor tulburate

de neliniştea

unui nou început.

Nu are drum spre tunelul de întuneric,
cu ondulaţii ritmice ale muşchilor,
şarpele caută căldura în uscăciunea
pământului casă.

Norii cerului se rup şi apasă
aerul ceţos cu ploi mărunte de plictis.
Oamenii se închid în cutii de beton,
îşi plimbă de la unu

(fragment din romanul cu același titlu)

Evenimentele ulterioare se precipitaseră aşa de repede încât în capul lui Marian totul se învârtea într-o învălmăşală năucitoare. Ceauşescu şi consoarta lui fuseseră condamnați la moarte şi ucişi pe 25 decembri

Ninge tandru la Moldova
pe zăpadă eu am scris
însă vântul mi-a şters slova
ochii iernii s-au deschis

Pe zăpadă eu am scris
imn femeii ce-o iubeam
dar a viscolit şi-n vis
a înmugurit un ram

Imn femeii ce-o iubeam
însă vântul mi-a şters slova
şi precum u

Zumzăind,

umbra privea,

cufundată în gânduri,

fâşii de lumină

alunecând incontrolabil,

înghiţită de gura plină de sare

a ochilor împăienjeniţi…

de lacrimi.

Neguri se rostogoleau

într-o ceaţă a îndoielii

peste starea nefericită a minţii

de viaţa întunecată şi

pustie tulburare tremurătoare

trezise văpaia stinsă

a focului vieţii.

Cu degetele încleştate pe stiloul aurit, bătrâna doamnă privea fix pagina goală. Lacrimi grele îi brăzdau obrajii, câteva udau foaia distorsionând literele.

Amintiri…viaţa sa era în trecut…viitorul nu era o opţiune pentru ea. Şi-a privit imaginea în o

“Îngerul meu” îi spunea tata mamei,

încercând să stăpânească durerea

apoi o ruga să plece puţin,

să rămână singur cu cuţitul

mama îl asculta

şi pleca,

într-un fel de anticipare a morţii

-un soi de repetiţie generală-

până-ntr-o zi, când casa

a fost mai încă

Am lipit de geam obrazul
Să privesc cum viscoleşte,
Fulgii mici izbesc pervazul,
Gândul meu, se zvârcoleşte.

Noaptea vrea să-mi intre-n casă,
Stele vor să-mi fie lustră,
Dar tristeţea nu mă lasă
Liberă prin iarna-ngustă.

Dansul fulgilor, sălbatic,
Rupe

Nerăbdător, voi veni să admir cum arzi în trup,
vorbele ţi se topesc între buzele mov,
mă tem c-ai să mă rupi între coapse
şi apoi mă alungi.

Pentru că nu mă avantajează statura şi ochii tulburi,
sunt trist dar nu-s motive să mă resping,
după ce dispar du

Un cîine urlă îndelung la lună
Cu glasul omenesc tânguitor
Spunînd în graiul necuvîntător
Că viaţă, i-a rămas cît o fărîmă

E-un ger, de piere şi nimicul
Iar luna, sa-mbrăcat în ghiaţă
El, sărăcuţul, n-a văzut la faţă
Un zâmbet cald să-i mângâie boti

ninge frumos şi alb în ani târzii

şi-n ochii goi

şi în fântâni

mormintele

se umplu de colind

şi inima,

de iesle şi biserici

în trup de căprioară,

copilăria

îmi surâde-a plânge

miresmele

vă recompun făptura…

din albastru

să-mi trimiteţi dar:

un transplant de in

trecătoare mai sunt toate…

toate-s trecătoare, dragă,

sentiment torențial,

a trecut o vară-ntreagă,

am suit încă un deal,

a trecut și toamna bearcă

frunzele filozofau,

ne-nvăța socrate, parcă,

oamenii încă oftau,

iar decembrie ne țese

lungi covoare de zăpadă,

Când nevolnic plâng

durerea şi fiece simţământ

închis în suflet,

o uşurare nesperată

îşi face loc

prin crăpătura-n

care să picur un strop

de-ncredere-n iubirea

timpului închinat

delirului şi amăgirii.

Nesădiți, firavi, lujeri de miei

Noroiți cu greșeala diurnă

Ne lingem uimiți printre răni

Dintre fapte, ultima urmă.

Înflorim, impasibil, degeaba

Ne ardem în nori printre zei

Uităm iubirea, mila, în graba

De a cânta, suav, din flori de tei.

Epatăm, social,