Blog

Eşti prea departe, te învălui c-o şoaptă
În liniştea privirii fixă şi gravă,
Pe care dorinţa o transpune în faptă
Ca pe-o mângâiere demiurgic suavă.

E de nebănuit, ochii văd minunea
Acestui gând prin contur şi imagine.
Dezorientat ca săptămâna, lunea

Ar trebui să aprinzi lumânări
Pe urmele paşilor mei
Care s-au stins în înaltul
Veşnicul timp.
Dar nu,
Paşii mei mai lasa înca urme
Ca o logodnica cu părul frumos,
În care ard acum stele albastre.
În drum, pulberi lactee-şi lasă curcubeul
Iar eu trec,

Îţi înfloreşte gândul când te culci
Şi simt cum lângă mine arzi,
Sărutul înrourat, pe buze dulci,
Ademenind în mreje pe bastarzi.

Se varsă ceru-n ochii tăi străini,
Cu împliniri pe clipe suprapuse,
Ca o mirare prinsă între crini
Să muşte uitarea iubir

Mi-e e dor de tine, atâta ştiu,
În noaptea asta care trece,
Mă plimbă gândul prin pustiu
Spre oazele cu apă rece.

Şi nu sunt oaze şi nici apă,
Doar flăcări iuţi, ca de amnar,
La rădăcina vieţii sapă
Prin suflet răvăşit, hoinar.

Ca o lumină prinsă-n bez

De atâtea zile, cerul apă varsă,
Că-mi putrezesc cuvintele în file
Şi ruga mea-i într-o mănăstire arsă
Cu flăcarile aprinse în feştile.

O Doamne, vino iarăşi printre oameni!
Au uitat devreme, cu toţii să se roage,
Blagosloveşte sămânţa pe care-o samen

Cad florile la margini de cuvinte
Când albele zăpezi topite-n pripă,
Duc semnele iubirii în veşminte
Şi-n flăcări cerul arde doar o clipă.

E verde lemnul porţii, înfloreşte
Dintr-o sculptură plânsă a tăcerii
Şi-n vrajă parcă o taină se urzeşte,
Cu îng

Tu pasăre neînvinsă de zborul cuprins
În aripile vântului,
Aşteaptă să-mi dezleg limba
De mărgăritarele cuvintelor.
Nu mă trăda
Ca pe un poet
Cu săgeţi otrăvite.
Lasă-mă să-mi vindec cântecul
La umbra aripei tale
Ascunsă de atâta timp.
Şi învaţă-mă
S

Talpa sărută un ochi de noroi
Ziua se ascunde prin stână,
Visul amiezii stăruie-n noi
Ca o ninsoare păgână.

Curge lumina pe stânci de granit
Iarba devine tot mai amară,
Poate-i amurgul neîmplinit
Ca un surâs de fecioară.

Ciobanii cântă-n fluiere de os

Un miracol de cristale de pe o mantie regală -
Am dat ordinul la meşteri ai sculpturii şi gravori -
Pe tot geamul casei tale să-l aşeze cu migală,
Până dimineaţă-n zori.

Şi se pare că drept daltă folosit-au colţ de stea,
Cu lumina răsucită printre fir

Potrivesc cuvintele în rânduri
pregătite să ajungă la ţinte,
săgeţi pentru otrăvitele gânduri
cu armonia prinsă pe strune,
stropite cu agheazmă fierbinte.

Aerul verii tandru se schimbă
cu o aromă de vin şi fluturi,
cleioasă iubirea stă pe limbă
copţi

Doru-mi-i de maci în grâu,
Noaptea-n înstelări divine,
Când îşi plânge apa-n râu
Focul inimilor pline.

Hai să punem la fereastră,
Pe pervaz cu trase storuri,
Vasul cu muşcata noastră
Ce înfloreşte-n inimi doruri.

Ori purtaţi de vântul serii,
De prin vă

Trec pasarile şi-n zborul auster
Se simte iz de poamă şi de cântec,
Pe cer cărări croite în efemer
Deasupra noastra flutură descântec.

Coboară brumele cu gura arsă
E timpul ce forţează la tăcere,
Şi ploi îndurerate lacrimi varsă
În sângele mai leneş d

Sunt un nucleu cu prea multe orbite
Nemarginirea ca s-o pot învinge,
Duşmanii morţii nu mă pot înghite
Şi-n fluxul vieţii m-or împinge.

Am tot întregul rotunjit în mână
I-am pus nobleţe în spirit şi rostire,
Am pus în palme lacrimi pe ţărână,
Iubirea

Oraşul mă sperie
Ca trupul unui om sfârtecat în accident.

Tu simţi trăirile perfecte în care poţi zăbovi singură
Ca o moluscă prinsa de stânca fericirii.
Înduioşătoare şi senina,
Precum un orfan aprinde o lumânare
Pentru parinţii pe care nu i-a cunosc

Am trăit plăcerea
Ca o iluzie
Răstignită
Pe trupul meu.
De atunci,
Mă jelesc păsările
Cu cântecele nopţii
Într-un ţintirim
De amintiri
Profanat
În miezul zilei.

Acum mă cheamă
La judecata de apoi
Să dau seamă
Prin simple cuvinte,
Şi fără orgoliul
De a

Luminiţei

Aş dori
Să-ţi ating sufletul
Cu un cuvânt
Pe care să-l auzi
În fiecare clipă
În inima ta.
Apoi cutremurată
De foşnetul gândurilor,
Te sperie
Ce ar putea însemna
Viaţa,
Pornită pe întuneric.
Şi începi
Să-i adaugi lumină
Puţin câte puţin
Pe o

Pătrunde neliniştea
din cuvinte
în rostire,
Gândurile mă înlănţuiesc
înroşite de vise
către lumină.
Păsările sufletului
prind aripi
pe care nu le simt
când zboară.
Rămân pe pământ românesc
în trecere,
pănă mă mut
sub.

Carul mare
se desprinde de stele

Nu-mi aduc aminte
Ziua aceea profundă,
Nici dacă înflorise liliacul
Când ne-am întâlnit
Să stropim
Grădina sufletului
Desţelenit
De emoţie.

Ştiu atâta doar
Gândul meu,
Îndemnul tatei
Şi vinul roşu
Ademenitor.

Mai înspre toamnă
La începutul praznicelor

Mă întorc la tine, iubito, lângă foc,
La casa razleţită, ca un cuib uitat,
Noaptea dorinţei o mângâi s-o sufoc,
La geam vântul se-ncinge ne-ncetat.

Am somnul viscolit de un fior rece
În care sânii-ţi plâng după veşminte,
Auzi fuge timpul prin ceasorni

Luminiţei

Aş dor să-ţi deschid sufletul
cu o cheie-cuvânt
să-ţi întoarc fiecare clipă
în inima ta obosită.
Speriată de sunetul gândurilor,
să întrebi mirosul
ce ar putea însemna viaţa,
ivită-n întuneric,
şi apoi să-i adaogi lumină
puţin câte puţin
pe