Blog

catrene de dragoste

în genunchi de ceară caldă

și-n fierturile de crin

ochiul meu ades se scaldă

ca în râul cristalin.

și mă mir de frumusețea

curbelor de șolduri reci

când le-ating cu ochiul tainic

pe nostalgice poteci.

treci ca o idee-n toamnă

care lasă-

În loc de tăcere

Am urlat primul pas

Cu ochii speriați de lumină

Către zbucium.

Am învățat pe de rost

Căderea pașilor spre mâine

Plini de timp în cutele pielii

Suntem sfârșit.

Azi înțelegem dureros

Întunericul tăcerii dinainte

Agățați de un ieri

Ce nu a fost

Zborul fără de oase

se târâie pasăre ruptă

în zbatere de lumină

cu pumnii strânși.

Umerii fără de stern

cad uciși pe brânci

în coate de abdomen

cu dinți sterpeziți.

Fuga fără de țintă

se împușcă în ochi

repede, crud și clar

să nu sufere întuneric.

Mâna fără d

Stupoare.

Prin cenuşa fumegândă,

umbra îi străbătu chipul

lipsit de expresia

genei de lumină.

Şocantă revelaţie.

Înmiresmate,
femeile respiră aerul
unor viori aprinse de dor

cu un arcuş vibrând.

Din sunete ascunse-n interior
se compun
armoniile din priviri,
de te cheamă
să-ţi împlineşti visul,

construind întregul.

Mai rotundă ca rotundul,
sămânţa
răspândeşte fiinţarea
p

Om trecut şi om prezent
ai în piept inima arsă
că românu-i accident
România doar o farsă

Ai în piept inima arsă
iar te-a viscolit pârjolul
ţara că n-ar fi acasă
pretutindeni viitorul

Iar te-a viscolit pârjolul
românul nu-i accident
nordul n-are aicea p

E ziua ta, ţara mea!
Dar nu eşti ţara mea;
Eşti a tuturor şi a nimănui!
Eşti ca o orfană
Care vede în orice trecător obosit un tată cuminte,
Care vede în orice femeie tristă o mamă duioasă.
E ziua ta, ţară!
Şi nu-ţi oferă nimeni o floare?
E ziua ta, ţară, ş

Într-o linişte mormântală,

cufundat în gânduri

golite de expresie,

printr-o spărtură a norilor

privea… în sus.

Ne spunem LA MULŢI ANI,
dar sufletul ne plânge
c-aicea, în Balcani,
ai noştri fraţi de sânge
sunt despărţiţi de noi
şi nu găsim o punte
să punem înapoi
iubirea noastră-n frunte.
Pământul ţării-i frânt
de Prutu-nvolburat,
ce i-a săpat mormânt
şi l-a desfigurat.

N-am să-ţi dansez hip-hop pe tastatură
Toples la bară nu-ţi voi putea face
Şi ca să vezi ce e sub carapace
Nici neputinţei n-am să-i pun armură.

Fiinţa-mi trag din ierni voevodale
Cu stele-n păr din fulgii de zăpadă
Las vălul de-ntuneric iar să cadă
Să dezg

Întârzii prea des

La închiderea de gene

Leg strâns la butoni amurgul

Cu degete întunecate.

Deschid robinetul secat

Măcar să scârțâie iluzia

Lichidă, despre valuri și nori

Cu picături înodate ud.

Mă târgui la sânge cu iarba

Să iasă mai repede sus

Decât a muri

Fac sul marea învolburată

Cu tot cu plajă, cu pietre
Să-mi compun caleidoscop
Spre găsire de zori viitori.

Înșurubează-mă în mâlul greu
Să prind rădăcină de alge verzi
Cu frunze de scoici sidefii
Înflorite în stele de mare.

Hai să ne bălăcim continuu
În cuvin

voiam să îţi scriu o poezie de dragoste

mi-ar fi fost atât de simplu

voiam să îţi scriu un imn

dar şi tu şi eu ştim

că imnurile uneori

sunt goale şi fără sens

şi oricum sfârşesc strivite sub bocanci

într-o oarecare piaţă a universității

(credeam într-un tim

Golit de emoţii,

incapabil

să mai aibă vreo teamă,

în întuneric,

ascensiunea anevoioasă

era o fâlfâire de aripi

spre neant.       

Sfărşit de toamnă ruginie,

frunzele  căzute îşi pierd culoarea,

vântul le spulberă duşmănos,

ce nepăsător se-arată scrâşind din dinţi

faţă de durerea lor mută.

Aş vrea să mă metamorfozez într-o pasăre,

un Icar cu aripi imense de ceară,

să încep o călătorie

vânătorul nu ucide niciodată pentru carne

el vrea mirosul de sânge

agonia

ultima privire

din ochii căprioarei

privirea aceea

dureros de albă

i se împlântă în retină

şi îl  urmăreşte

învolburându-i sângele

zvâcnindu-i orgasmic în vene

pata de sânge

se strânge a

Sprâncene încruntate

înălbite de vreme

se înşiruiau,

ignorând cu desăvârşire

privirea deja oarbă

a vieţii

de deasupra ochilor.

Cu o privire

aproape tristă,

urmărind

încet,

coarnele şerpuite

simţind

empatia palpabilă

a gândurilor,

ar fi vrut

s-o alunge

cu puterea minţii.

Luna se sparge ca un buboi

şi curge năpraznic peste noi

brusc fulgerul nopţii se scoală

şi suferinţa pe toate le spală

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote