Blog

Cuprins

de o disperare amară,

simţea lacrimi fierbinţi

înţepându-i ochii

atunci

când se schimba lumina,

chinuindu-se

să-şi deschidă pleoapele,

să blocheze afară

lumea şi realitatea.

O tensiune explozivă

îi lumina

colţurile întunecate

ale minţii.

Privitorul

putea vedea

şi simţi

criza.

Cu genunchii

strânşi sub bărbie,

îşi încleşta dinţii

lipiţi de buza lui mare

şi-şi lăsa capul pe spătar

ascultându-şi propria voce

primitivă şi ţeapănă,

când picioarele

întârziau înainte.

Cu o voce molcomă

din cuvinte potrivite,

se înfiripa gândul...

Cocoţat

îngenuncheat

pe marginea lumii

cu soarele

încălzindu-i faţa

cu trăsături grosolane

într-o tăcere profundă

fără nicio fărâmă de suflet,

controlat din umbră

îşi umezi buza de jos

într-o dispoziţie blândă...

                           ei, Mădălinei

În ochii cu pleoape grele

absorbind căldura soarelui,

orele treceau.

Dădeau o lumină caldă

într-o letargie completă.

Se lăsa purtat de reverie

după o tăcere îndelungată

cu sufletul vrăjit

numai de el ştiut,

în gâ

pasăre rănită

Pasăre rănită e iubirea noastră

Sângerând pe-o stâncă, care totuși cântă,

Tu aripa vie, eu aripa frântă,

Ce te-așteaptă veșnic la mine-n  fereastră.

Încercăm degeaba zborurile-ntruna,

Spre-nălțimi albastre, spre cerul  profund,

Nu putem zbu

de îndepărtate negre lumi

mult prea devreme sfărâmat

atăt de trist din două emisfere

una înspre genuni alta-n păcat

din cer căzut-au la control

aripi de îngeri ce-au apus

rugă de mare dulce rouă

n-ar fi decăt un biet bilet de dus

ori răsărire sfântă nouă

înto

 CĂPRIOARA

Frigul  ce arde împrejur

Nemărginita văpaie de dor,

Muguri şi flori de ger

Îşi înalţă privirea spre cer.

Din albul nor coboară-ncet

Raze de lumină argintie,

Peste îngheţatul cânt

Pe care inima îl ştie.

Cad stele în depărtare

Ochi de căprioare fugar

"În timp ce un om isi schimba roata la maşina nouă, baietelul lui de  patru ani a luat o piatra ascuţită si a inceput sa zgârie aripa maşinii. Mânios, barbatul a luat mâna copilului şi l-a lovit peste ea de multe ori, fără să-şi dea seama ca avea în

Pironit în loc, soarele

trimitea îmbrăcându-se

în linişte, limbi de lumină.

Părea un spirit fără corp.

Îşi ridică privirea

întinsă şi goală.

Se insinua aproape sălbatic.

Ploaia învăluia

sufletul. Primise impulsul

sub mângâierea soarelui.

Îşi dezlipi ochii

de chipul pătruns blând

fără să-şi reprime

un zâmbet cald.

Nu putea scoate un cuvânt...

Se simţea descoperit.

Ca un clopot

al sângelui în mână,

se zvârcoli fără somn

într-o necontenită foame,

bâjbâind la lumina lunii

ce curgea la picioarele lui

şi-i tăia respiraţia.

Nu era uimit de imaginea

gravată în memorie.

Nu îi era teamă...

Creierul amorţit

făcea să îi dispară

restul trăsăturilor.

Simţea că ameţeşte.

Nu avea destui ochi

pentru a-şi stăpâni emoţiile.

Ochii lui dezvăluiau

din pieptul plăpând,

cum sângele începuse

să i se mişte din nou prin vene.

Scăpă un ţipăt de uimire...

Îi aparţinea

lumea dură

a realităţii sugerate

prin iluzia perspectivei,

prin adăugiri succesive,

redobândindu-şi

stăpânirea de sine.

Când fruntea

începu să îi transpire,

îşi ascunse

capul în mâini.

Ajunsese

la limita răbdării

din zilele

lungi şi monotone

fă

În entuziasmul tinereţii,

toate mişcările erau mai grăbite...

Atât de neliniştit,

cu ochii goi şi lipsiţi de expresie,

cu umerii atât de plecaţi

până la lăsarea întunericului,

refuza să recunoască

schimbarea.

Îşi îndepărta privirea

bântuind în umbră.

Stătea acolo nemişcat

şi savura momentul

cu un zâmbet larg,

acordând

timp şi răbdare

chipului ce nu avea

o formă regulată.

În pâlpâirea palidă a flăcăruii,

atins de razele lunii pline

într-o infinitate de forme,

se descoperea singur...