Blog

Mi-am zis de multe ori că-s prost
Şi şanse n-am ca să mă schimb.
Degeaba tot mă rog în post,
Pe cap nu-mi creşte niciun nimb.

Am tot sperat să treacă moşu,’
Aşa măcar să mă salute;
În hol am pus covorul roşu‘
Şi tot îl aranjam de cute.

Şi tot dormeam e

Chinuindu-mă

să-mi înăbuş în grabă

câteva lacrimi

ca dup’o ezitare agitată,

totul era nemişcat.

Cu simţurile

tulburate de nelinişte

şi răsuflarea tăiată

de o aversiune

de netrecut a umbrei

cu nuanţă  întunecată,

faţa scăldată de lacrimi

zburda în lumina gălbu

După suferinţe şi emoţii distilate-n lacrimă
apare umbra înşelătoarei lumini, urma seacă
se pierde cu timpul şi renaşte femeia.Vine toamna
se depune praful pe amintirile anilor de cenuşă.
Mă surprind meditând între noapte şi zi
călăuzit de semnele di

într-o bună zi vei coborî
de pe linia orizontului
şi vei trece malul
toate întâmplările vor fi
numai ale tale
tu ştii asta
bătăile de clopt
vor deschide poarta
drumul va fi lung dar
nu atât de lung încât
să nu poţi evada din tine
din când în când
vor creşte

Impulsul agoniei,

într-o fâşie palidă de negură

printre zăbrelele norilor,

pluteşte vag.

Amestecul de patimă înverşunată

de o lugubră pioşenie,

dureros şi zdrobitor

în umbrele adânci

ale lungilor plimbări

în după-amieze friguroase,

se zămisleşte.

Prin crucificare

Costel Zăgan, Universuri paralele

Unde gândul nu ajunge
întunericul se naşte.

Sunete arse de sete
se cuprind în sfera plăcerii,
pleacă în cântec izvorul,

împlinind conştiinţa pe sine
mai mult decât trebuie.

Grija care mă apasă
la masă când voi veni
e-n ochii săracului,

împingând la margi

Înăbuşind temerile,

nimic nu-i tulbură tăcerea

din bezna continuă

să-mpingă cu puterea gândului,

dintr-o lentoare teribilă,

lumea din privirea oarbă.

Alunecând incontrolabil,

secunde interminabile

înghiţite de noaptea de dedesupt,

ating propria umbră.

Ninge mărunt cu flori de tei
peste iubiri uitate de tine,
ninge cu roiuri de tristeţi amare,
rătăcind printre gânduri reci de mine...

perle de vis ascunzi în nisipuri aurii
adormind printre nori cu gânduri de ea,
în cristale sidefii îţi prefaci glasul,
nemă

Incapabil

să facă vreo mişcare,

cu faţa scăldată

de lacrimi şi furie,

în unduirile

negurei de dedesubt,

avea gura plină de sare.

Rupţi din soare,
teiul şi castanul
umbra-şi risipesc.

Pe vechile văi ale vinului
unde cântecul care mă caută
şi-a făcut sălaş în flaut.

Aburul degetelor mele
tot mai răpit şi bogat
calcinează lumina argintului.

Ape curgătoare din suflet
cu frunzele toam

Fundalul întunecat

aproape imperceptibil

unei priviri reci şi inexpresive,

trăda satisfacţia

lăsată de umbra disperării

gemetelor printre lacrimile

reproşului tânguitor,

gândirii imperfecte,

mâzgălind frenetic hârtia.

deschideți, cât mai largă, fereastra spre carpați
să ne pătrundă,-n casă, ozonul cel curat
și cetina cea verde din brazii netăiați,
c-atât, în țara asta, mai este de furat!

lăsați să intre gerul, că iarna a sosit,
degeaba ardem gazul, tot tremurăm de f

Încerc să visez cu ochii deschisi,
Să zbor prin infinitul cerului albastru,
Neatingând deloc pământul,
Văd aripi volatile de cocori, 
săpând adânc suspine pe razoare de nori,
Strâng raze despletite din curcubeul multicolor,
Să cern în sunetul lin de violi

Copleşitoare teamă

pătrunse din intesitatea

luminii palide

a fâşiilor de lumină

din lămpi arcuite

într-o voce

lipsită de emoţie.

Umbre ingheţate în dansul lunii, fantomele...
Păsări cu cerul smuls din aripi,
Femeia rămasă departe, miros de busuioc
Al părului ei peste umerii gândurilor mele
Inexistente acasă, dorinţe rătăcite
Noduroase însemnări în cuvinte
Distilerii de vise, c

Ţara parcă-i puşcărie,

Condamnaţi suntem cu toţii!

Una ţie, restul mie:

Uite-aşa se-mpacă HOŢII! 

Costel Zăgan , EPIGRAME DISPONIBILE

Înfundate mai adânc, pare că,
secătuite de puteri,
secundele se târau
într-o lentoare teribilă
în bezna continuă
din lumina slabă
a stelelor.