Prin timp ce mai am păşesc dihotomic ,

În ubră-mi rămâne atâta nimic.

Fatidic un gând s-agaţă de pământ

Când inima-şi sapă în urmă mormânt.

La orizont plutesc vise de-o clipă,

Torţă aprinsă pe neagră aripă.

În trena amintirile curg cioburi

Când toamna mi se stinge-n miez de culori.

Cu suflet îngenunchiat de ţărână

Voi naşte oare din altă fântână?

Sau nimicul nimic află din mine

Când alte simţiri vor curge de mâine.

Până atunci ,muşc lupoaica flămândă

Inima caldă din orice secundă

Până când moartea-ncepe să tresară

Şi viaţa-mi este licoare amară.

Păsări albastre se desfac în crini

la ceasul în care-mi rostuiesc adâncul

sau doar răscolesc tăcerile

în neputinţa de-a mă află

construiesc propriile ascultări

să împartă cu mine

ceea ce niciodată nu am luminat

femeia aceasta  chip răvăşit de îndoieli

este ea femeia pe care o iubeşti

sau doar o infidelă copie

a celei închipuite-n Oniria

încerc să-i destram imaginea

imaginea prinsă-n

indiferenta retină a oglinzii

să privesc dincolo de ofilire

sub rostirea privirii tale

între iluzie şi realitate

să mă găsesc

cu tine să merg

dincolo umbrele vieţii

Suntem atâta de singuri,

parteneri cu nepăsarea.

dureros de orbi,

dureros de surzi,

decupăm altare uitării,

cernem noroiul

la limita dintre suflet şi lut,

cu tristeţea braţelor rotunjite

în îmbrăţişări goale de noi.

satisfăcuţi agonizăm

într-un zâmbet,

preludiu unei iubiri

frânte într-un recviem. 

parteneri cu nepăsarea

devorăm nemulţumiri.

dar cine să spargă

oglinda adâncului? 

şi ne-am pierdut iubite

în preludiu unei iubiri

frânte într-un recviem

Când stelele bat la porţile înserării

Şi noaptea se scaldă-n apele visării,

Te-aştept iubite, pe tivul depărtării.

Un murmur de tristeţe mă învăluie dur

Şi dorul s-aşează pe-al inimii contur.

Formă sa-ţi frământe din visul cel mai pur .

Când apele se spală-n sânge de lună

Dorinţa împleteşte în trup cunună

 Iubirea compune pe-a frunzelor strună

Ş-alerg iubite prin clipele fecunde,

Să semăn nuferi pe-ale uitării unde,

 Amăgiri acolo de noi vom ascunde.

Când norii se lasă pe umeri de frunze

Şi ploile muşcă din verde ursuze,

Gânduri se adună în suflet confuze.

Te-aştept iubite,în miezuri de cuvinte,

Cu atâtea înţelesuri ard în minte,

În iubirea de tine îşi au sorginte.

Când roua în iarbă cântărea-şi suspină

 Miresmele prin crengi uşor se alină

Cu visul de rod sub aripi de albină.

Vino iubite, îmbrăţişat în verde,

Cântărea iubirii o simte şi crede

În Oniria timpul conturu-şi pierde.

Iubito mi-e frig

hiene îmi umblă de ieri

prin piept şi prin tâmple

din clipe fecunde musteşte

robia tăcerii

alungă-mi pustiul

acum de mai poţi

de nu toarnă-mi pelin

să-l beau pentru toţi

aşterne-mi un pat mai alb ca uitarea

şi doi lotuşi pe pleoape

că două păsări albe

cu vremea pereche

din putregai de frunze şi noroi/iluzii

mă fure lumina

iubito mi-e frig

mi-e vânat trupul de vechi amăgiri

corbii îmi cântă mereu mai aproape

tu toarnă-mi răgaz

citeşte-mi o rugă

de nu poţi aştern-mi pe urme

volbură şi flori

iubito mi-e frig

Când tăcerea se sparge în timpane

aud şoapte sub pleoapa pământului

şi  stau la taifas (pe braţe de cruci) cu

atâtea nume purtate de uitări

încerc să vă adun din ele

mă găsesc doar pe mine

sau poate eu sunt voi

ceva mai mult decât nimic

şi atunci încep să mă împrăştii în cuvinte

Cine eşti tu

ce-mi tulburi limpezimea oglinzilor

cu miros de tămâie şi flori ofilite

Procust râde

eu îmi cioplesc gândurile

într-o formă doar de mine ştiută

Auzi cum sună pământul lasciv

am să  învăţ să fiu piatră

fără nici o crăpătură prin care să visez

răsunet doar când ploiele muşcă din noroi

încrâncenată-n mine

să zdrobesc pădurile virgine

la vânătoare de răspunsuri printre hăţişuri

până când voi alunecă

netulburată de rotirea anotimpurilor

într-o a cincea dimensiune

Alei, vânt pustiu ce eşti,

Florile îmi vămuieşti!

Adânc bat ploile reci,

Zilele mi-s tot mai seci.

Alei, vânt nebun si hoţ,

Nopţile mi-ai pus la colţ!

Vânăm stelele pe cer,

Azi mi-e trupul ochi de ger.

La sân mi-adună noroi,

Dorul meu strivit de ploi.

Flori de rouă-am strâns cândva,

Azi vise de mucava.

Alei, vânt pustiu de iarnă,

Păsările tu-mi întoarnă,

Pe prag de toamnă mă pierde,

Sufletul mi-e încă verde!

Alei, vânt pustiu şi sec!

Nu vreau iarna să-mi petrec

La fereastră cu geam mat

Unde viaţa m-a uitat.

Noaptea îşi adună resturile

într-un recviem

cândva

o să fie o ultimă înfrângere

o ultimă ţigară

o ultimă cafea

umbră la masa vremii

moartea muşcă uitarea

şerpuită de amintiri

nici somn nici veghe

îngenunchez la porţi de umbre

spre acolo unde pulsează lumina

sufletul  curge

într-un neunde şi necând

într-o coregrafie dictată de Emerson

unde noroiul e visul de frumos

unde  întunericul e lumină

şi nici urâtul nu-i urât

e doar armonia prestabilită

a inepuizabilei transformări

de la lut spre cer

bezmetic nimic macin

scheletul lumii

în morile cuvintelor

vanitas vanitatum

Ieri te iubeam

cu o dureroasă fericire,

azi,

 blândă tristeţe…

Înmugureşte plecarea sub paşi,

vara de noi e tot mai pustie

şi verdele…

verdele nu-mi mai respiră pe tâmple.

La intersecţia dintre vis şi realitate,

se zbate

o iubire ce niciodată nu a fost

 deplin a noastră.

îndulceşte amarul

 în inima legănată

de o lacrimă nepereche.

se strecoară

în acea parte din tine

sau din mine

unde datul nu ne este

să intrăm amândoi.

Resemnaţi,

ţesem pânza însingurării

din regrete ce încă trăiesc

în sufletul aplecat spre neunde.

Dimineaţa îşi amplifică deşteptarea

cu degetele prinse de pervaz

o amestec cu încăpăţânarea

de-a nu mă trezi din prelungirea visului

alerg nebună oarbă printre gânduri

mă descoperă absurdă geloasă

pe o parte din tine

şi merg la întâmplare

prin spaima limitelor care ne deosebesc

încerc să aud fiecare foşnet

unde nu sunt

tu străluceşti

în adâncul de umbră şi luminare

cine-i acesta

necunoscutul

în care m-am adăpostit

mireasmă ţipă dorinţa

modelată de un gând prins

în  mângâierea răsăritului

inundă

strâmta odaie a iubirii pământeşti

gura nu are nevoie de cuvinte

pentru a ne îndulci setea

înfloreşte o iubire potolită

egală evidentă şi nedefinită

te recunosc

între strigătul luminii

şi dezordinea chemărilor

“E o durere de cântec”

i-ascult tresărirea

verdele nu mai respiră pe tâmple

 în sufletul aplecat spre aduceri aminte

atâtea clipe absente de mine

răsar din aroma unei primăveri uitate

sub scoarţa călcată de corbi

drumul

 îşi poartă şerpuirea

tot mai adânc

 împietrire de vis

turnat mireasmă dulce-amară

în cupa amânărilor

“neîmpliniri, renunţări, speranţe”

tulbură vinul negru al regretelor

uitat cândva în tinereţea trupului

“unde deseori îndoielile se întorc târzii”

la cumpăna dintre ieri şi mâine

cenuşa păsărilor albe

răneşte apusul

peste o ultimă, tomnatică floare

câte cântece născute dintr-o morganică iubire

“vor muri  nespuse”

poate totul nu este decât

un repetabil exerciţiu

cântat crescendo

de muzicianul destinului

 şi fata aceea cu ochii de chilimbar

“fata cu trupul de fildeș”

prin atâtea chipuri

îşi îngroapă limpezimile

sub umbră de spini

între îndoială şi credinţă

la cap de pod

spre un neunde

şi verdele

verdele nu mai respiră pe tâmple.

 Simţirea mea eu o împart cu Nimeni

Nimeni cu Nimeni,vorbesc tăcerile toate

în liniştea dintre două gânduri

corbii bat clopotele

se aud păianjenii cum ţes

plasă uitării

încerc să trec dincolo de cortină

istovită de oboseala ploilor

aripi frânte-n îmbrăţişarea pământului

auzi cum strigă bezna

nu de moarte mi-e frică

ci de durerea trupului

când cerul se desprinde

din el

oare groparul va putea să-mi acopere

gândurile negândite încă

poate au să crească

sub paşii celor nenăscuţi

sau poate…nimic

Suntem bătrâni, iubirea mea senină!

Prinşi într-o horă ciuleandră nebună,

Cântec amar pe-un fir de mătrăgună

Ielele râd în gene de lumină.

Răsar din umbră chemări uitate,

Tristeţi poleite-n pală bucurie

Când vara de noi e tot mai pustie

Şi zilele curg de dor aromate.

Suntem bătrâni, iubirea mea târzie!

Sub scoarţa asta de toamna arată

E încă viaţă de vis privegheată,

Până când iarba de noi o să ştie.

 Tot mai adânc ne-o ngroapă uitarea,

Fructe răscoapte din ramuri căzute,

Purtăm încă iz de livezi pierdute,

Rămas undeva pe un tiv de visare.

În lacrimă de zâmbet ascunşi amândoi,

Să nu dăm un bănuţ pentru neunde.

Apusul în falduri un dar mai ascunde,

Iubirea ne poartă dincolo de ploi,

Tot mai departe rătăceşti,

tot mai aprope tăcerea ta cade,

a existenţei mele răscolire.

Un gând nerostit se sparge,

eres în unda de cleştar.

Voit a fost că tu să fii

o ultimă dezlegare

când spinii germinau

pe tălpile căutărilor.

Pygmalion, mi-am plămădit iubirea

din mine şi din tine,

 înainte că soarele eternităţii

să-mi asculte cuvintele sigilate

într-un ochi de timp.

Câte clipe nebune foşnesc

la frângere de drum

când trupul chemat de corbi,

îşi seamănă risipirea!

Vânătorii ai luminii

ne întoarcem acasă…

Arată-mi drumul, iubite,

sufletul înnoptat de îndoieli

străluminează-l!

Îmi spui iubite, să scriu despre flori şi soare,

Cuvintele să-mi torc din a verii fuioare,

Cum aş putea să-năbuş povara mea de dor

Când zilele se alungă nostalgic fără spor.

Îmi spui iubite, să scriu cum noaptea se stinge,

Lumina din culori armonic se prelinge,

Cum ziua-şi despleteşte  pletele bălaie.

Când dimineţile s-aprind pe cer văpaie.

Îmi spui iubite, să scriu depre anotimpuri,

În vorbe să-mpletesc a vremilor răstimpuri.

Cum aş putea când dorul liniştea-mi doboară,

Pe umeri de frunze cu vântul se coboară.

Îmi spui iubite, şi câte toate nu îmi spui,

Cuvinte de iubire pe buze tu îmi pui.

Imigranţi în Oniria, fideli visători

 Oblăduiţi de vise vom fi nepăsători,

Când înnoptarea clipei ne cheamă rând pe rând,

Ne-om regăsi iubite, în versul unui gând,

Sălbatică-nflorire pe gura altui grai

Când Pan şăgalnic râde prin fluiere de nai.

La capăt de noapte

 cu tâmplele albite

un albastru murdar

se răsuceşte fluid

înfiorare de reci chemări

Între lumină şi întuneric

ţi-aud tristeţea

 neputinţă

să-ţi înfrângi

răscolirea furtunilor în adânc

lacrima aceea de înflorire

într-o tomnatică primăvară

desferecare de zbor să-ţi fie

sevă ultimului anotimp rămas

înainte de strigătul tăcerii

şi păsările albe

păsările albe…

prin limpeziri de foc

zbatere

spre miezul vibraţiei supreme

Te-am aflat

în tăcerea crinilor

din adâncul unde-mi arunc măştile

dincolo de gânduri

încovoiate de cuvinte

creşte luminarea acceptării

sau poate o altă ipoteză

a  iluziilor

Te-am căutat

pustiită de mine

într-o bezmetică anulare

Tu ai fost mereu acolo

fereastră deschisă

spre o a cincea dimensiune

Te privesc

să-mi contemplu visele

străfulgerări de închipuiri

pe margine orizontului dintre iubire

şi renunţare

statui de piatră şi soare

sparg nerodirea

în unda de cleştar

din inima împovărată de nelinişti

şterg otrava

amânarea repetată

Te zăresc

pe tine din nou

vis sau visitor

păzitor în care mă regăsesc

în ţara fiarelor îmblânzite

de puritatea iubirii.

există o parte din mine

închipuire a ceea ce sunt

vis şi păzitor de vise

amestec de îndoială şi credinţă

spin negru înfipt

în împietrite retine de sfincşi

  ipoteze ale secretelor

într-o zi

am să-mi adun ultimele resturi

şi inima sufocată de mlaştini

se va destăinui îngerului

exilat în penumbra

năzuinţei de mistere

atunci va trebui mai întâi

să mă prăbuşesc în miez

să ating iluminarea

unei libertăţi totale

să-mi văd descompunerea

în transformările de mâine

într-o fericire neşlefuită

dincolo de trufia sortitului

plăsmuitor de nedreaptă măsură

a măsurii lui

fericit cel sărac cu duhul

ocolitorul de-a îndoielii răzvrătire

înaintez sau stau

între două necuprinsuri

cu neputinţa de a mă contura

alunec înafară

într-un cineva

care rămâne mereu altcineva

pentru ce neliniştea sfâşâie sclipirea de a fi

înafara inimii e absenţa

neauzitul strigăt al mineralei tăceri

deconcertantă eternă transformare

cândva peste mine vor cădea norii

întunericul altui început

şi pasărea albă, pasărea pasăre suflet

oare o să tacă

până atunci am să-i păzesc cântărea

să nu înceteze

pentru tine şi pentru mine

şi pentru ea pasărea albă

strigăt de lumină.

dimineaţa muşcă arborii

din faţa ferestrei,

îşi amplifică languroasă cântările.

te privesc…

cu degetele îţi conturează surâsul

prins într-o rază.

tu eşti încă departe,

în adâncul de somn şi vise…

îmi lipesc trupul de somnul tău,

îţi simt tresărirea

sub  mâinile mele iubitoare,

 dorinţa cum se deschide,

plăcerea blândă de a mă ştii aici,

la îndemâna iubirii tale,

palpabilă iluzie conturată

în forma sufletului nostru,

acolo unde nimic nu este

înafara de noi.

prin câte numeroase iubiri,

am trecut amândoi,

căutători disperaţi,

până să iubim dincolo de sânge.

brusc o durere surdă arde în piept,

îţi beau umbra pe care mă odihnesc,

ţi-aud respiraţia cum se pliază

peste ritmul inimii mele, în depărtare

şi atunci, mă golesc de mine,

să fiu în întregime imaginea ta.

tu râzi,

mă săruţi,

ai gust de cafea amară

băută în dimineţi populate

de prezenţa constantă

 a nefiinţei iubirii noastre