Omule bun, când ziua ți-e fără soare,
să știi că durerea nu-i așa de mare,
fiindcă doar cu nădejde-n Domnu' potrivești
drumul pietros pe care poți să îl pășești.

Omule bun, când noaptea ți-e fără stele,
nu-ți amărî sufletul cu cele rele,
nu închide ochii în fața viselor,
speră întruna în lumina zilelor.

Omule bun, când zilele și nopțile
îți închid rece, fără milă, porțile,
nu te pierde-n fața încuietorilor,
uneori se sparg în fața rosturilor.

Mihaela Moșneanu

Zgârâie trădarea cu pietrișul său
pe strada principală a sufletului
nu știu ce-o avea în ultimul timp
că-i fericită și dansează
pe ritmuri diferite de muzică
înteleasă numai de ea
în timp ce încrederea e-aruncată
la mezat în mijlocul prăpastiei
de pe margine
pe unde personajele scăpate
din găurile Halloween-ului
care trece în fiecare an pe-aci și lăsate
de izbeliște să ne comande direct coșmarele
din inconștientul ce mereu obosit și adormit
iepurește deschide ochii mari
din când în când și scuipă printre dinți
câte-o piatră-n capul conștientului când găsește
vreun moment oportun pentru a injecta cu serurile
minciunii răutăcioase și-a invidiei rozătoare.

În fericirea ei la un moment dat
se simte beată mangă și habar n-are
de capul ei când gheața din ochi împroașcă
indiferență și dispreț pe fizionomiile
oamenilor preocupați doar de propria persoană
agățați de pașii timpului ce-alunecă la vale printre
compromisuri conveniente unse cu mir
de interese fără cusur.

Mihaela Moșneanu

Întrebare continuuă de examen cu grilă
bogată pe drumul lung și cotit al fiecărei zile
este iubirea aceea în care semenul îți e
unu' și același cu tine însuți printre gânduri
simțuri speranțe și explozii de fericire în momentul
în care îl vezi auzi și-l îmbrățișezi sărutându-l
cu dragul și dorința de-ai fi aproape.

Se vede de la ani-lumină distanță că nu-i
o problemă oarecare ce are mai multe
variante de răspuns și numai unul din ele e bun.

Este un cuvânt iubirea din puține litere
numai șapte dar pe cât de singur este cuvântul
acesta și pe cât de mic e numărul literelor
din care este alcătuit este atât de amplu
în noi și în tot ceea ce înseamnă viața încât nici
dacă am căuta să-i găsim începutul și sfârșitul
n-am avea nicio șansă din mijlocul ei
care ne place și ne convine cel mai mult.

O întrebare sau mai multe întrebări
de examen cu grile diferite și sute de răspunsuri
ce ni se dau în multe clipe din zi și noapte
învăluite în belșugul fiecărei fețe ce o posedă
rezolvată gata prin măreția sentimentelor care ne
trezesc simțurile ce ne fac capabili de-a iubi.

Însă rezolvarea e-o nerezolvare de cele
mai multe ori pentru noi oamenii
la fel ca gândurile și simțurile nestatornice
ca niște păsări călătoare-n văzduh
ce zboară de la locul de unde nu le mai place
până-n alt loc unde razele soarelui
mângâie mai frumos pământul decât acolo
de unde-au plecat înainte.

Și uite așa omul e orb și prost în fața iubirii
din pricina faptului că își lungește ochii-n zare
pe lângă ea sau prin toate părțile doar ca să-și găsească
fercirea ce și ea-i unul din răspunsurile din grilă.

Mihaela Moșneanu

Trage frumuseţea de sforile trufiei
care scuipă printre dinți granulele
din tâlcul cuvintelor interpretabile
după bunele placuri
conveniente pentru fiecare.

Privirea fața strălucesc printre
capriciile vremii băgând în boala
dragului și întrecându-se cu pământul
iarba și florile de unde sar îndrăznețe
pârleazul până la albastrul cerului
ce-și spală culoarea în razele
soarelui și-a ploilor.

Trupurile se mișcă mlădios sub
forma pașilor etalându-și mândre
formele siluetelor perfecte
de sub aripile sportului sau al
dietelor prescrise de nutriționiștii
preciși și exigenți până-n
măduva oaselor și seva mușchilor
naturii oamenilor.

La vremurile pe care le trăim
ochii mei o întâlnesc tot mai
des pe unde mă trimit treburile
ce necesită rezolvare urgență ori când
am chef de vreo plimbare relaxantă
prin parc sau pe faleză
dar oricât încerc să leg amiciție
cu ea pentru a-i spune să
ignore trufia și să-și deschidă
și ușa frumuseții sufletului
nu vrea și... gata!

Mihaela Moșneanu

Frământă singurătatea aluatul în cazanul veșniciei
ce nu râde nu plânge nu schițează nicio reacție
neașteptată din țărâna ascunsă sub iarba mândră
în zilele ce se perindă una după alta în timpul
fără formă și suflet în spațiu și viață.

După ce-a frământat-o bine până când s-a
transformat într-o pastă fină ca untul sau margarina
scoate din locuri știute numai și numai de ea
felii colorate în mulțimi de viață compartimentată
după scrisele misterioase ale destinului
care nu stă la coadă să-i vină rândul
ci se dă peste cap direct în viața oamenilor.

Felii groase din topor ce nu glumesc dar brăzdează
fiecare centimetru de suflet și până când
acesta să se dumirească ce trăiește
primește din fiecare lumină și-ntuneric
o parte mai mare sau mai mică o cuprinde
cu toată ființa și-o plimbă pe oriunde merge sau stă
fără să crâcnească în fața lui Dumnezeu.

Doar în mijlocul acestora se nasc și mor
speranțe sau iluzii ce se cuibăresc printre gândurile
rupte de trăiri dar agățătoare pe pereții
sufletului unde gândurile nestatornice sunt însoțite
de fapte care le ridică ancora sau le-o coboară
în veșnicia de unde trezirea la bune și rele
e beată mangă săraca de-atâta singurătate multiplă.

Mihaela Moșneanu

Durerea, tristețea, necazul, boala, răutatea, invidia,
fărădelegea, crima, toate se cutremură de sub pătura păcatelor,
înțepând conștința, care se pleacă smerită în fața Învierii, de
unde Lumina oglindește prin suflete și trupuri.

Cultura generală a conștinței privește
spre baza temeliei de unde Fiul Domnului își
îndreaptă privirea spre amărâtele păcate, care ne-au
fost și ne sunt mereu iertate prin răstignirea pe cruce.

Și-n fiecare an, părinți și copii, nepoții unchilor,
mătușilor și-al bunicilor, verișorii, verișoarele, cumetrii,
prietenii, dușmanii se-adună laolaltă, să se-nchine și să se plece
înaintea Domnului și-a Fiului, în speranța că Lumina luată
le va alina din toate relele și grelele vieții, și așa, deschid ușa
bunătății, din care se nasc faptele bune din mila creștinității
să miruiască Învierea ce se repetă-n fiecare an
să nu uite nimeni pentru nimic în lumea asta că Fiul Domnului
a fost Cel care și-a dus crucea până la capăt.

În timp ce noi luăm Lumina, câți morți o primesc și-o iau,
și din ce unghi al veșniciei ne privesc în momentul când
aprindem lumânările și gândurile ce ni se-ndreaptă spre ei?

Dar vine și trece Învierea de fiecare dată și oamenii
își continuă traiul după bunul lor plac ca și până înainte de Ea
de unde Timpul este călăuza în spațiu și viața
pe care noi le-mbrățișăm printre bucurii și tristeți.

Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!

Mihaela Moșneanu

Adună oamenii gânduri în spatele privirii
nuanţate în culori ale Pământului
ce-ţi opresc respiraţia de drag
atunci când le vezi în mijlocul naturii.

Se-mbulzesc gândurile în mijlocul
verdelui ce răsare mândru din ţărâna
ce-ascunde viaţa şi moartea
urcă pe munţi se-agaţă de stânci
apoi se-alintă-n culorile cerului
de unde universul le mângăie şi-apoi
le trimite înapoi de unde-au plecat.

Se transformă gândurile-n păsări
zboară deasupra mărilor şi-a oceanelor
îşi lasă mângăiate aripile de valurile
spumoase şi iarăşi zboară
departe sau aproape
nu contează că ele tot se-mbulzesc
din spatele privirii.

Şi uite aşa privirea se-neacă
în culorile luminii şi-a-ntunericului
când gândurile n-au pace în sufletul mereu
viu şi nestatornic ca cerul şi pământul.

Mihaela Moșneanu

Ţine-mi Doamne, mâinile într-ale Tale,
dacă nu pot strânge în căuş petale,
să nu se furişeze printre păcate
ce-n suflet, ca vântul se pornesc a bate!

Ţine-mi Doamne, picioarele pe cărare,
să nu-mi strâmbe mersul vreun gând oarecare,
răsărit din vreo idee scăpărată
dintr-o inconştienţă neaşteptată!

Ţine-mi Doamne, sufletul sub privirea Ta,
să nu cadă pe stânga sau pe dreapta
prin mocirla urii şi a neputinţei
ce aruncă multe minusuri, credinţei!

Ţine-mi Doamne, tot întregul fiinţei mele,
pentru a nu mi se cocoşa spatele,
nici faţa să nu mi se schimonosească
de mi-e dată vreo lacună sufletească!

Ţine-mi Doamne, sănătatea, ca o floare
aromată, într-o superbă culoare!

Ţine-mi Doamne, eul plin cu mulţumire,
să nu mă-ngrozească golul din privire!

Mihaela Moşneanu

Din nişte planuri geometrice aşezate
dezordonat într-o stea oarecare din galaxie
se desprindea cândva un întreg compus
dintr-o închipuire de suflet-pereche
ce-mi citea un răvaş despre o iubire unică
pictată în cadrul unei rame pe-o pânză
dintr-un material pe care eu credeam că-l
recunosc când trăgeam câte-o furăciune
de ochi fiind convinsă că nu mă vede nimeni
în plinul gol pe care îl săpam în lumea mea
nu a altora care vedeau cum mă adânceam
şi-mi strigau dar eu nu vroiam s-aud
să văd ce-auzeau şi vedeau ei.

Din aceleaşi planuri geometrice aşezate
dezordonat şi nu ştiu sigur dacă din aceeaşi
stea din galaxie s-a desprins adineaori un întreg
compus din mine însămi şi-o iluzie ce se afundă
în cadrul unei rame pictată pe-o pânză dintr-un
material pe care nu-l recunosc şi trag o
furăciune de ochi dar sigur nu mă vede nimeni
prin plinul gol pe care l-am săpat în lumea
asta în care nu mă mai strigă nimeni
în timp ce eu aş vrea să aud şi să văd cum
soarta nu mi-e scrisă în funcţie de
aruncarea unor zaruri de noroc.

Mihaela Moşneanu

Din prisma locaţiilor pe unde ne duc paşii
privim uneori o margine de conştient
seamănă cu un trotuoar doar că
nu este gri şi nici nu are bordură cu pietre
egalate ba din contră! că sunt locuri pe unde
te-mpiedici şi nu ştii cum poţi cădea cu totul
pe partea opusă ori reuşeşti să te prinzi de
vreo piatră care te mai susţine
până-ţi revii nici pe strada conştientului
nu circulă autoturismele
lipsa zebrelor indicatoarelor şi-a semafoarelor
mângâie surprinzător şi plăcut retina
e tocmai invers ca exteriorul lumii.

De pe marginea asta se-aud şi se văd
multe aspecte ale vieţii mai mult sau mai puţin
plăcute de exemplu din blocul verde se-aude
cum vecina de la etajul III înjură pe
bărbatu-său care-o-nşeală cu vânzătoarea
de la minimarketul din faţa Primăriei
până se-neacă printre cuvinte obscene
şi-o trec transpiraţiile mai ca pe vremea
când ajunsese la menopauză
ori se aude cum nişte puştani îşi
dau de mâncare gratis din organele genitale
apoi fiind chiar darnici când dau lu' mama lu' tata
şi sărind de la familie direct la gura lumii
care-şi vede liniştită sau agitată de treaba ei.

Se văd bătrâni cărora timpul le-a-nlocuit
cărucioarele în care-şi plimbau copiii
serviciul de la vreo fabrică sau altă
instituţie publică şi multe frumuseţi ale
tinereţii cu pensii mărunte şi boli grele care
de-abia ajung pentru întreţinerea locuinţei
că mai multe de-ale gurii medicamentele şi altele
n-au încotro! rămân în aşteptare şi-n speranţa că într-o
nu ştiu care zi vor avea bani să le cumpere şi să-şi
încarce plasele de cumpărături sau vor găsi
pe cineva să le cumpere tot ce le este necesar.

Se-aude cum copiii lor au plecat prin lume
să-şi mângâie căuşul palmelor cu euro lire dolari
că leul nostru doar scuipă printre dinţi
cu mortar sau cu nu-ţi convine caută-ţi în altă parte!
ori dacă nu băncile le iau şi aerul aruncându-i
pe marginea conştientului de unde le vine
să se-arunce dincolo pentru a scăpa de toate.

Se văd şi se-aud despre bune şi rele
unde unii se chefuiesc în neştire alţii îşi plâng
de milă că nu au sau că nu le place munca
offf! şi ce-i mai rău din toate că
unor părinţi le-au fost furate din razele de soare
din lumina lunii şi vreo zece stele nu mai strălucesc pe
cer de când şi-au îmbrăcat vreun copil în sicriu
apoi au aşternut peste ei plapuma din ţărână.

În timp ce conştientul îşi ţine strada curată
fără autoturisme şi semne de circulaţie
marginea sa e supraîncărcată de chemări
în neantul încăpător... dar pietrele neşlefuite
prind în zgărâieturile lor multe conştinţe
care doar privesc acea stradă pe unde-ar trebui
să păşească... însă merg tot înainte
pe marginea conştientului.

Se văd şi se-aud râsete şi plânsete
plimbăreţe dintr-o multitudine de stări sufleteşti
care se-agaţă de tentaculele ce mişună
pe bordura stricată a marginii conştientului...

Mihaela Moşneanu

Îşi bate handicapul mereu potcoavele
pentru a nu-l ustura copitele
de arşiţa străzii supraîncălzită
de populaţie sau pustietate
că nu ştii ce s-alegi din gândirea
oamenilor diferiţi.

Cântă handicapul în surdină
un cântec de leagăn
că viaţa e şi-a lui chiar
dacă-i strâmbă sau ondulată.

Aude handicapul şuşoteli
pe care nu le-nţelege dar le simte
cum îi înţeapă coastele
şi-acestea ajung în cord să joace
hora cu diferenţa şi indiferenţa.

Vede handicapul cum mentalităţile
se-ncâlcesc atât de rău
încât şi persoanele cu dezabilităţi
sunt contaminate de molima
ideii de handicap.

Se-alintă batjocoritor
sănătoşii şi handicapaţii
sănătoşii între ei
handicapaţii... tot între ei
băi handicapatule! băi handicapato!
în timp ce simţurile umane
amorţesc sub egida ignoranţei
ce ne zâmbeşte în nas.

Mihaela Moşneanu

De-aş putea să adun un pumn de nisip
din fiecare stea ce străluceşte
să le pun alături de pumnii strânşi
de-aci de pe Terra crezând că-mi
voi construi un castel cu toată iubirea
pe care-am crezut că mi-o împărtăşeşti
atunci aş mai avea speranţa
că povestea noastră n-a fost doar o
iluzie ce-a curs cum curge apa
dintr-un robinet stricat.

De-aş putea să fac cunună din vreo
două-trei raze de soare să mi-o pun
pe cap şi altele să le transform într-un colier
să-mi strălucească-n jurul gâtului
atunci realitatea n-ar fi atât de crudă
în mijlocul golului ce se-alintă
brăzdând cu duşmănie prin suflet
când îmi râde în faţă fără să se sinchisească
de iluzia mea care s-a destrămat
în cioburi de nimic ce-mi zgârâie
tălpile pe drumul de-acum.

De-aş putea să mă îmbrac în ploaie
să-mi spele dorul pentru că lacrimile
doar îl fleşcăieşte pe toate părţile
aş putea să-l iau de mână pe timp
să-l rog să-mi facă o punte
deasupra lui şi eu să mă-ntorc acolo
unde-mi jurai iubire pe lumina ochilor tăi
să văd locurile pe unde jurământul
ţi-era peticit cu minciună şi trădare.

De-aş putea să bat prin lume
aşa cum bate vântul pe Pământ
m-aş transforma într-un porumbel
aş zbura până la tine să te-ntreb
să ne certăm şi-apoi să ne-mpăcăm
şi tot oful s-ar sparge şi s-ar răspândi
în cele patru părţi cât mai îndepărtate
de noi şi-am şterge totul ca să fim fericiţi.

Dar cum nu pot nimic din toate astea
mă-mbrac în viaţă şi mai iau un pumn de nisip
apoi îl arunc la locul lui ori mai mă las
alintată de vreo două raze primăvăratice
azi de exemplu a plouat dar am privit din casă
iar vântul când o bătea ştiu sigur că nu-mi
va plăcea dar nu voi avea încotro va trebui
să-l suport alături de celelalte...

Mihaeela Moşneanu

Se scaldă razele în largul zilei
le place să facă baie încontinuu
chiar şi când plouă ninge sau vântul
le goneşte de dragul capriciului său
de-a bate tot ce încape în zi şi ele
tot îşi mângâie vărfurile în lumina
mai difuză a vremii fiţoase.

Se scaldă şi-n viaţă la fel
şi când lacrima izvorăşte
la vale pe panta obrazului
suferinţa brăzdează pe calea
sufletului fără să se sinchisească
în timp ce răutăţile şi invidiile
valsează cu vremea rea
care te ţine în casă.

Se scaldă razele în creaţiile
artiştilor chiar dacă nu toate
dau aceeaşi căldură
unele se nasc din intemperii
sufleteşti ca să inunde
bună-dispoziţia altora
ori să reflecte frânturi din vieţile
celor care admiră ce artistul
scoate la vedere.

Se scaldă razele şi prin întuneric
se războiesc cu el pentru că
dimineaţa vine în fiecare zi
nimeni şi nimic n-o opreşte
din itinerariul pe care şi-l cunoaşte
de fiecare dată.

Se scaldă razele în preaplinul
Pământului şi-al vieţii
de unde se naşte speranţa
care succede fapta triumful sau eşecul
din care omul trăieşte şi-nvaţă.

Mihaela Moşneanu

Nămeţii întârziaţi dau brânci primăverii
făcând să joace dracii babei Dochia
în hora viscolului şi-a ploilor ce-au fugit
din trecutele decembrie ianuarie şi februarie
de unde se scutură amintirile ciudate
că n-ar fi trebuit ca vremea primăvăratică
să ne fi colindat în sezonul de iarnă.

Nu s-au sinchisit Valentin americanu' şi Dragobete
că şi-au ştiut itinerariul precis şi-au venit
s-aducă aminte de iubire şi dragoste
trebuia că de! ca să nu uite unii de ele
că-n restul zilelor din an iubesc şi se-ndrăgostesc
doar aşa sau că trebuie însă cu ocazia acestor
două zile n-au încotro au grijă să fie în trend
că lumea judecă repede ce vede şi ce-aude.

Venii martie triumfătoare cu mărţişorul ei şi nu-i mult
până o aduce şi pe Ziua femeii înotând
în albul iernii printre gheţuri şi fleşcăieli de nea şi nouă
nu ne rămâne decât primăvara din suflet care
este ca un ghiocel ce răsare dintr-un bulgăr de zăpadă.

Primăvară albă bine ai venit pe la noi!

Doamne Ai vrut să vedem şi să-ntâmpinăm
aşa iarnă aşa primăvară...

Mihaela Moşneanu

Nu ştiu ce mi-a venit azi-dimineaţă să mă gândesc la viaţa mea mai mult ca de obicei. La evenimente importante sau nu, care m-au marcat într-un fel sau altul şi m-au transformat în omul care sunt în prezent, şi probabil voi fi în viitor, cine ştie? Şi ciudat, mi-aş fi dorit din tot sufletul să am cui să mă destăinuiesc, dar am fost toată ziua singur. Na bine, în situaţia aceasta, de fapt, eşti cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu... Timpul, nu? Sunt convins că nu sunt singura persoană care gândeşte aşa, dar cum azi am simţit nevoia de-a ignora singurătatea, nu mă voi preocupa de ceea ce cred alţii despre ea. Nu, nu este vorba despre egoism, despre faptul că m-aş gândi numai la mine, în general, Doamne fereşte! Dar prin ceea ce voi scrie, vă spun că atunci când nu ai pe nimeni în preajmă, totuşi, poţi vorbi cu cineva. Nu-mi doream ca gândul din sufletul meu să vorbească aiurea, ca nebunul, dar cum nu aveam cu cine vorbi, am apelat la... dar să n-o mai lungesc atâta, ci voi începe acum să vă spun.

Văzându-mă azi doar în preajma eului, a Tatălui şi a Timpului, am început un dialog cu mine însămi şi cu El. Nu mi-a trecut prin minte nimic în momentul când am început să dialoghez, pur şi simplu a fost totul aşa de firesc, ca şi cum noţiunea de singurătate nu ar fi existat, niciodată.
- Doamne, nu-mi vine să cred! Am cincizeci de ani, sunt o persoană adultă, cu bune, cu rele, ca toată lumea, deşi mă simt un pic special, faţă de alţi adulţi de vârsta mea, prin prisma multor probleme pe care le am sau le-am avut.
- Dragă persoană adultă, să ştii că pentru Mine, şi tu, şi toţi oamenii sunteţi speciali, şi animalele, şi plantele. Viaţa însăşi, e specială! Doar sunteţi creaţia Mea, nu?
- Atunci sunt eu egoist, gândindu-mă că sunt special?
- Nu eşti egoist, eşti realist, deoarece puţini oameni conştientizează faptul că sunt speciali şi că toţi sunt egali în faţa Mea!
- Deci sunt un băiat inteligent, aşa-i? am încercat eu să glumesc.
- Observ că zâmbeşti, că glumeşti, dar totuşi, ai dreptate, eşti un adult inteligent şi nu Mă uiţi. E bine, pentru că nici Eu nu uit pe nimeni, deşi pe Mine mă uită mulţi oameni, şi-n vocea Sa se simţi tristeţe.
- Iartă-mă, Doamne! Nu vreau să Te-ntristezi.
- Fii liniştit, adultul meu! Când văd cum e lumea din ziua de azi şi câte răutăţi, şi câte invidii zac în ea, tristeţea Mea este inevitabilă! Chiar şi Eu sunt neputincios, crede-mă că nu mă pot abţine!
- Şi-atunci, cum de ne mai rabzi, Doamne?
- Cum să nu vă rabd? Sunteţi creaţia Mea, nu?
- Eu nu aş putea să am această putere. Dacă eu aş fi în locul Tău, n-aş rezista. Iartă-mă că recunosc acest lucru, dar nici nu pot să mint, pentru că sigur Ai şti că nu sunt sincer, aşa că n-ar avea rost.
- Ei, vezi? Voi oamenii, şi cei care credeţi în Mine, şi care nu, aveţi o îndoială în suflet. Nu sunteţi capabili de sacrificiu şi dăruire, de acea iubire necondiţionată, indiferent de ce ar fi sau vi s-ar întâmpla. Puterea sufletului vostru se întinde până la un punct, care se numeşte RĂBDARE. Când aceasta se destramă ca o bluză croşetată, atunci şi omul aruncă tot ce e bun din el şi culege din resturile bluzei, în loc să se apuce să-şi croşeteze o alta mai frumoasă.
- Mă tem că nu înţeleg ce vrei să spui, Doamne. Am trăit clipe în viaţa mea în care am iubit mult, de nu mai ştiam de mine. Am dăruit şi m-am sacrificat de multe ori, dar în schimb am avut parte de trădare, de minciuni, de indiferenţă, chiar şi de dispreţ, acolo unde, chiar nu aş fi meritat. Şi-atunci, la un moment dat, răbdarea s-a destrămat, ca o bluză croşetată, cum spui Tu.
- Ei, adultule, să nu judeci pe nimeni, pentru că nu vei cunoaşte niciodată motivele care le-au determinat pe acele persoane să se comporte aşa cu tine. Şi-apoi n-are rost să-ţi rozi inteligenţa cu fel şi fel de gânduri, de întrebări în privinţa lor, pentru că Timpul, în plimbarea lui continuuă, le va da şi le va face tuturor, după fapte şi după suflet. Dar să nu uiţi, că răbdare ai şi tu, ca şi ei, şi când te saturi, de multe ori procedezi la fel. Şi tu eşti om, până la urmă.
- Doamne, am uitat ceva. Am uitat să te servesc cu o cafea sau cu ceva, nu ştiu. Dar aşteaptă-mă, imediat o fac, cu mare drag.
- Nu, mulţumesc! Eu nu beau cafea, nici băutură, nici nu mănânc. Eu sunt Dumnezeu, şi am alte preocupări, mult mai mari decât ale oamenilor. Dar dacă vrei să bei o cafea cu cineva, bea cu Timpul, că poate vrea să vadă şi el cum e gustul acestei licori minunate, cum o consideraţi voi.
- O vrea Timpul să bea cu mine o cafea? Ştiu că el nu se opreşte niciodată, că e mut şi surd, că el, doar merge înainte, văzându-şi de treaba lui.
- Dacă îl inviţi, ca pe Mine, cine ştie? Oricum, fă două cafele şi vei vedea dacă îi face plăcere să bea o cafea sau nu. Şi câteodată se mai opreşte şi el, dar voi nu conştientizaţi acest lucru.
M-am ridicat din pat, şi fără să fiu prea atent la ultima frază, şi după ce-am fost la toaletă, am mers în bucătărie. Am făcut cafeaua. Am pus-o în două ceşti mai mari şi le-am aşezat pe masă. Nu prea ştiam ce să fac, să-i spun sau nu Timpului că una din cafele e pentru el şi cealaltă e pentru mine, dar Dumnezeu, ştiind ce gândesc, vorbi:
- Ia vezi Timpule, e bună cafeaua adultului?
Imaginaţia mea îşi deschise brusc uşa şi văzui o formă si-un chip, pe care nu aş şti să le descriu, că se aşează cu mine la masă, în dreptul celeilalte cafele. În timp ce vorbeam cu Domnul, nu mi s-a părut că aş vedea pe cineva, dar totuşi am continuat să vorbesc. Privind atentă, foarte curioasă, l-am invitat pe Timp:
- Hai, dragă Timpule, te invit la o cafea şi la un pahar de vorbă, ca să ne împrietenim. Te rog, şerveşte, că se răceşte.
Dar Timpul nu-mi răspunse. Îl priveam şi aveam senzaţia că stau singură la masă, deşi îl vedeam foarte bine sau nu vedeam nimic, nu-mi dau seama. Dar Tata îmi spuse:
- Chiar tu ai spus că e mut şi surd. Cum vrei să-ţi răspundă?
- Da, chiar eu am spus asta, dar... mi-ar fi plăcut să vorbească puţin cu mine.
- Deşi aparţine Universului întreg, Timpul nu e prieten cu nimeni şi cu nimic, doar ştii asta! Îşi are misiunea lui, ştiută şi neştiută.
- Cum vine asta, ştiută şi neştiută?
- Păi să-ţi explic. Tu ai spus că e surd şi mut, şi că merge înainte, văzându-şi de treaba lui. Dar altceva, în afară de asta, ce mai ştii despre el?
- O parte din trecutul lui, câte ceva din prezentul meu şi-al altora, şi-n rest... nimic. Viitorul ne dezvăluie o dată cu acele ceasornicului, câte puţin sau mult, depinde. E ca un râu pe care îl privim, dar fără să-i auzim susurul lin şi continuu sau ca o furtună care izbucneşte, de nu ştii unde. Deşi nu ştiu cât de bine privim şi auzim, continuai eu.
- Vezi că începi să înţelegi puţin mai mult? Şi cu trecerea timpului, vei mai înţelege, dacă vei dori, căci voi oamenii înţelegeţi tot ce vă doriţi, nici mai mult, nici mai puţin.
- Sau mai înţelegem ce vrem, pentru că aşa ne convine, uneori, spusei eu zâmbind.
- Mmm, ai dreptate în privinţa asta, pentru că nu semănaţi între voi şi fiecare aveţi ideile şi voinţele voastre. Sunteţi buni, răi, frumoşi, urâţi, sănătoşi, bolnavi, şi câte şi mai câte calităţi şi defecte aveţi.
- De ce, Doamne, aduci oameni bolnavi pe Pământ?
- Pentru că Viaţa trebuie să fie şi frumoasă, şi grea, dar nu în ultimul rând, puternică. Dau viaţă şi bolii, ca oamenii să devină mai înţelepţi, să simtă că trăiesc. Inima omului este organul vital al trupului omenesc, dar sufletul, de la Mine îl are. Şi Il dau pentru că vreau ca acest suflet să se călească, să devină un spirit puternic şi înţelept, atâta timp cât trăieşte pe Pământ. Când Îl iau înapoi, vreau să-l văd şi să-l simt că nu l-am dat degeaba, unui om sau vreunei vietăţi.
- Şi? Sufletul meu, cum este, Doamne?
- Găseşte-ţi singur acest răspuns, nu pot să-ţi răspund la această întrebare.
- Mmm, nu cred că e rău, dar nici cel mai bun suflet din lume, spusei eu mai mult în şoaptă.
- Ha, ha, ha! Ha, ha, ha!
- Doamne, Tu ştii să râzi? întrebai eu surprins, cu inima cât un puric, chiar râzi?
- De ce să nu ştiu a râde sau a plânge? Ştiu, adultule, cum să nu ştiu? Şi deşi nu prea am Eu motive să râd, acum am râs cu adevărat. Demult n-am mai râs aşa, continuă El să-mi spună, dar mi-a fost simpatică sinceritatea ta. Dar răspunsul la întrebarea ta îl vei găsi întodeauna în gândurile şi faptele tale. Din ele vei şti cum e sufletul tău.
Tăcui după aceste vorbe, Domnul tăcu şi El. Gândul meu îşi întinse aripile spre fapte pe care le-nfăptuisem şi gânduri pe care le avusesem înainte de această conversaţie intimă. În unele privinţe, mă simt împăcat cu mine însămi, în altele, simt că o mamă de bătaie ar fi mai blândă decât remuşcările care mă dojenesc întruna. Cred că Domnul are dreptate că răspunsul mi-l voi găsi întodeauna, în mine însumi. De ce să-mi răspundă El la această întrebare? Sau de ce să le răspundă altora? Are destule pe cap, decât să ne mai răspunde cum ne e sufletul. Şi-apoi, de ce-ar face asta, când El ne-a dat viaţă? Nu noi ar trebui să avem fiecare grijă de viaţa şi de sufletul nostru, tot aşa cum El are grijă de Creaţia Sa? Toţi suntem indivizi, şi grija faţă de noi înşine să fie individuală. Gândurile şi faptele noastre să fie, atât pentru noi înşine, cât şi pentru semenii noştri, atât cât ne stă în putinţă.
Fără să-mi dau seama, îmi băui cafeaua şi-o luai pe cealaltă, care i-o oferisem Timpului. Nu se atinsese de ea şi-mi părea rău s-o arunc. Sorbind prima picătură din ea, îi spusei Domnului:
- Deci faptele şi gândurile noastre sunt ceea ce suntem noi, aşa-i?
- Mmm, depinde, nu întodeauna e aşa, pentru că oamenii se văd nevoiţi să comită fapte, care nu le plac. Dar prin ele ar trebui să fie responsabili în faţa societăţii, chiar dacă mulţi nu-şi asumă această responsabilitate.
- De ce suntem aşa de dificili? De ce avem atâtea defecte? Că uneori ni le-mpachetăm în suflet şi de ştim sau nu de ele, parcă le ţinem învelite în foi de ziar, precum ouălele, să nu se spargă.
- Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Iar M-ai făcut să râd, ha, ha, ha!
- De ce, Doamne? Ce-i amuzant în întrebarea mea? întrebai eu, nesimţindu-mi bătaia inimii de data asta.
- Râd, pentru că atunci când V-am creat pe voi oamenii, Am crezut că vă creez după chipul şi asemănarea Mea, şi când m-am gândit la asemănare, m-am gândit şi la perfecţiune. Dar din păcate, am pierdut perfecţiunea undeva prin spaţiu, şi-atunci, voi sunteţi şi buni, şi răi.
- Ha, ha, ha! Doamne, vorbeşti serios, acum?
- Ha, ha, ha! Da, foarte serios vorbesc acum, deşi... ha, ha, ha!, fac şi eu haz de necaz, cum faceţi voi, nu? Că de când tot Vă port de grijă, Am mai învăţat şi eu câte ceva de la voi. Face bine spiritului şi vieţii, nu?
Nu-mi venea să cred! Stăteam la poveşti cu Domnul, ca şi cum aş fi stat cu cel mai bun prieten! De fapt, cred că dacă aş fi avut vreun musafir pe care l-aş fi considerat aşa, cred c-am fi băut o bere împreună, am fi povestit despre fotbal, pariuri, de gagici, sau cine ştie ce alte subiecte de conversaţie aş fi avut cu el, ce ştiu eu?! Dar în niciun caz nu aş fi avut o discuţie de acest gen. Ba mai mult, nici măcar nu mi-ar fi trecut prin minte să am o asemenea discuţie cu vreun prieten sau amic!
La un moment dat mă fulgeră un gând. Cum vorbisem numai despre viaţă, gândul meu se duse spre moarte, şi-L întrebai:
- Doamne, aş vrea să te mai întreb ceva. De ce ne iei oamenii iubiţi în Ceruri? De ce mor copii, tineri, şi părinţii, fraţii sau soţii, trebuie să-i îngroape? Doar ştii câtă durere laşi în urmă, şi totuşi, îi iei la Tine?
- Nu Eu vi-i iau, ci Timpul. El Mi-i dă.
- Cum aşa? sării eu ca ars, cum aşa?
- Da, când el se opreşte câteodată, face asta pentru a lua pe careva dintre voi. Atunci când consideră că s-a terminat, atunci mor oamenii.
- Ceee? Chiar e adevărat ce-mi spui, Doamne?
- Da, e adevărat. Acesta e un rol pe care şi-l asumă în faţa Mea. Uite, de exemplu, a gustat acum din cafeaua ta sau ai băut-o tu, adultule?
- Am băut-o eu, pentru că lui, nu cred că i-a plăcut şi îmi părea rău s-o arunc.
- Ei, vezi? Voi oamenii, cât trăiţi, faceţi ce vreţi cu Timpul, şi el nu vede, nu aude şi merge în drumul lui, aşa cum ai zis tu. Dar când se va opri, atunci să fii sigur că te va lua cu el. Zii mersi că nu s-a oprit să bea cafeaua ta, dacă iubeşti viaţa care ţi-Am dat-o.
De data asta am rămas pur şi simplu, împietrit! La orice răspuns m-aş fi aşteptat în legătură cu moartea, dar că Timpul să fie vinovat de ea, asta, nu! Nu mai ştiam ce să-i spun Domnului, de fapt, nici mie însămi nu-mi mai găseam vreun gând, vreo întrebare sau răspuns. Am rămas mult timp în această stare. Nici nu ştiam cum trecuse... Timpul, bată-l norocul!
Dintr-odată am auzit soneria şi-am tresărit. Mă gândii repede, că cine-o fi, oare? Am dat să merg spre uşă să răspund, dar gândul la conversaţia mea cu Domnul mă făcu să ezit, în timp ce soneria îmi spărgea liniştea care mă înconjurase din momentul în care Domnul îmi dăduse răspunsul despre Timp. Dar, tot El îmi spuse:
- Hai, du-te să răspunzi! Deschide-i uşa lui Sile, că altfel ţi-o sparge, mai adăugă chicotind încet.
- Dar Ai să mai vorbeşti cu mine, Doamne?
- Oricând vei dori tu, adultule, oricând!
Din doi paşi am fost la uşă şi într-adevăr, Sile, vecinul şi prietenul meu era în faţa uşii cu o sticlă de doi litri de bere. Intră zgomotos, aproape să dea peste mine şi se repezii în bucătărie, salutându-mă cu un ,,Salut!'' în grabă. Dar văzând cele două ceşti de cafea, băute, mă-ntrebă:
- Ai avut pe cineva pe la tine, mă?
- Nu, dar am avut chef să beau două cafele, şi-am băut, îi răspunsei eu cu gândul aiurea.
- Aş, da de unde! Mă, tu ai avut vreo gagică pe la tine şi nu vrei să-mi spui. Ce naiba, că doar nu ţi-o fi ruşine de mine, mă! Şi-n timpul acesta merse în dreptul dulapului, şi scoase două pahare, apoi desfăcu dopul sticlei pentru a servi. Mi se părea că aud de undeva de departe, veselia şi sporovăiala lui, în timp ce eu eram aerian, cu gândurile mele. Am servit împreună berea, în timp ce îi răspundeam evaziv sau deloc la întrebări, şi la tot ce vorbea el. Observându-mi starea, mă întrebă:
- Da ce naiba ai, de eşti aşa de tăcut şi de absent?
- Nu mă simt prea bine, mă doare capul, minţii eu.
Dar lui Sile nu-i păsă prea mult de răspunsul meu şi continuă cu gălăgia şi cu poveştile lui, pe care, chiar dacă le auzeam, nu prea înţelegeam sensul lor, timp de vreo oră şi ceva, până când plecă şi eu am rămas din nou cu... eul, cu Dumnezeu şi cu... Timpul.

Mihaela Moşneanu 

Toamna oamenilor se vede peste tot,

indiferent de anotimpul anului

plină de rău, nu există vreun antidot

pentru o schimbare a caracterului.

Ca şi frunzele toamnei, ce cad pe pământ,

transformându-se-ntr-un covoraş foşnitor,

pestriţe şi uscate-n rafală de vânt

şi care se vor risipi în viitor,

Multe măşti colorate şi pluriforme

împodobesc şi feţele, şi vorbele,

nu îmbracă faptele în uniforme,

sunt scoase şi dăruite din pubele.

Haosul pestriţ e-ntins de-a latul pe jos,

foşneşte pe-aleea vieţilor umane,

să nu fie faţă de frunze mai prejos,

vor să fie pe deasupra, şi duşmane.

Urlă şi tace prin minţi şi suflete

după voia răutăţilor făcute,

urlă de bucuria urii-n umblete

şi tace din durerea ce face cute.

Chiar de este cald sau e frig în anotimp,

toamna oamenilor este plină de măşti

ce nu se sfiesc de trecerile din timp

să-şi facă pe plac în oribile poveşti.

Mihaela Moşneanu

Transpiră ochii şi curge lacrima

limpede pe panta obrazului

deşi motivele curgerii ei

sunt rare de fericirea aşteptată

în zadar de oameni şi alte specii

vii de pe Pământ.

Culorile ei sunt ascunse

după un paravan

coborât de pe crucile

agăţate pe lespedea

vieţii fiecăruia.

Astfel viaţa şi moartea

râsul şi plânsul

locuiesc în lacrimă

până-n momentul în care

Domnul va avea nevoie de ele.

Mihaela Moşneanu

Curge ura în şiroaie de mâl

prin valea plângerii şi saltă umilinţa

la rang de cinste pe un catafalc

primenind-o în chiuituri de veselie

apoi îi face-un priveghi îmbogăţit

în râsete şi vorbe batjocoritoare

aruncate dintr-un vălău spurcat

de-atâta invidie şi răutate.

O doare rău dar tace şi suspină

încercând să-i zâmbească-n faţă

scuipând-o în nas pe făloasa ură

cu lacrimile şi cu mucii

ce curg din suferinţă şi durere

prin caznele la care-i supusă.

Ţipetele şi urletele

din rărunchiul umilinţei

se-aud paralel cu vacarmul urii

care nu mai pridideşte

cu distracţia priveghiului

inventat de diabolica-i judecată

ce-i place să se scalde în mâlul

de pe toată valea.

O coboară şi pe umilinţă

în mâlul ei dar aceasta

se zbate c-o forţă de neînchipuit

până când găseşte un firicel

de apă cristalină şi înoată

cum poate până când

apa se lăţeşte şi reuşeşte

să-şi facă loc să-şi spele

suferinţa şi durerea.

Din urma umilinţei

se mai aude un ţipăt

neputincios şi deranjant

dar nu mai rămâne

decât un ecou ce se pierde

printre picioarele timpului

pe care nu-l interesează

nimic din ce s-a-ntâmplat.

Mihaela Moşneanu

Mai rupe Doamne lanţurile

din mijlocul angoaselor

înjumătăţeşte din gânduri

dă-le un minus ponoaselor

ce-şi apasă coroana de mărăcini

pe sufletul încărcat.

Spune-i lu' Necuratul să nu mai

azvârle cu bolovani în soarta

noastră plimbăreaţă-n spaţiu

că durerea din buricul degetelor

ne-ndoaie unghiile şi intră-n carne

se ridică din tălpi şi călătoreşte

ondulat prin trup şi ego.

Şi dacă ştii că e cu neputinţă

ce te rugăm din toată fiinţa

te rog ia-ne ceaţa de pe ochii

larg deschişi în zare

pentru a vedea mai bine

greutatea şi mărimea

bolovanilor de care

ne-mpiedicăm încontinuu.

Aşa poate vom fi mai mari

decât atunci când am venit aici

în clipa în care ne vom întoarce

acasă la Tine sau în alt loc

dacă vei dori să ne mai trimiţi.

Mihaela Moşneanu

Ne-aşezăm uneori pe-un scaun

ce se află în faţa unei mese

în compania cafelei proaspăte

de unde aburii ies afară

pe post de evantai să-i facă vânt

stresului care sufocă suflete.

Nu-i e de-ajuns stresului

doar nişte aburi de cafea

imediat îi face invitaţie unei

ţigări ce nu se lasă aşteptată

prea mult şi fumul ei prinde

viaţă din scăpăriciul brichetei.

În tumultul gândurilor şi-al ideilor

care caută rezolvarea problemelor

aburii şi fumul se-mpletesc

în paşi de dans ştiute numai de ei

să se unifice cu aerul şi cu noi

în pacea de dinaintea conflictului

interior care stă să răbufnească

în afara fiinţei ce n-are habar

cum va sări pârleazul

în jurul omului să se descătuşeze

într-o oază de finalizare

a tot ce-l frământă.

Şi totuşi unificarea paşilor

de dans al aburilor şi-al fumului

nu ne-aduce decât un repaus

pe care-l alungăm şi-o luăm

de la-nceput pe drumul vieţii

stresându-ne pe-o punte suspendată

deasupra binelui şi-al răului

pe care nu facem altceva

decât să înaintăm

riscându-ne integritatea

în aprofundarea rezolvărilor

pe pielea noastră.

Mihaela Moşneanu