Blog

Eu n-am scris nimic niciodată.

Cuvintele s-au legat de mine şi degetele îşi ştergeau sângele pe hârtie.

De azi îmi pun stop la mână şi doar gândurile vor mai zbura.

Vă mulţumesc vouă tuturor ce mi-aţi păşit pragul casei mele

neîncăpătoare pentru mine

Lacrima neagră a nopţii aprinde

Tăcerea plină din vis

Neconturate umbre aleargă

La capătul ceţii

În sfere concentrice

Rostuiesc cuvintele

Imaginea gândului

Oglinzii nu-i este dat să treacă

Dincolo de întunericul luminii

Spre nelocul acela

Într-un azi fără mâi

Din noapte deschid ferestrele din cer

să culeg sălbatici stropi de ploaie.

Sunt cheia de la uşa sufletului.

O voi zăvorî cu rugina de peste zi.  

Am obosit să-mi aştern privirea peste clipa

din viaţa născută în timpul fără timp...

al meu, al tău, al n

Sparg gânduri de două zile şi le presar în aer,

firimiturile, pe alei de vânt în căutarea sufletului

plecat la izvorul de ciocolată, să-i schimbe cursul

pentru o zi şi nucile din clipa vieţii, să fie aruncate vulcan.

Lava să curgă pe tortul plin de sp

Dorul sparge crusta toamnei
Și îngână cântul doamnei,
Frunze coapte dorm covor
Într-un timp fără zăvor.

Glasul tău parcă se-aude
Legănat de-octave ude,
Lăcrimate vorbe gri
Sting ecouri albăstrii.

Vina mea e că scriu slove
Nu mă-mpiedic de alcove,
Și pr

Litanie

eu nu mai am timp să aştept, e prea târziu,

de aceea scriu mereu, se-apropie ora fatală

când voi pleca în largul zării să cresc în mit

ca Odiseu care rătăceşte şi astăzi prin pustiuri,

voi face un popas lângă veşnicie ascultând

liniştea ascunsă di

Tăcerea să vorbească în mine, cu sufletul,

aleg.

E frig afară şi cuvintele ar crăpa, s-ar face ţăndări.

Nu ştiu ce frântură de ciob ar ajunge în urechile lui

şi aş sângera.  

Liniştea ar fi zbuciumată de râuri şiroaie curse

în marginile fără de margini

Nu mai există nicio scăpare

Sunt optimist convins

Mă încadrez la grupa mare

Atunci când am de învins.

Indefinită este clipa

Ce-alene duce fad

Starea de deziluzie, când frica

Te regăseşte stând la gard

În aşteptarea emotivă

A ceea ce pare să nu mai vină

Dar ce

Deschid

fereastra gândului

precum o floare își desface miracolul,

 înfruntând timpul neprietenos

cerul crispat trimite un strop

din fluviul care nu doarme,

spală rănile

 uitării

amintirile prind aripi…

rămân în veșnicie martor al durerii

pietrificate în tac

Am cerut cerului cu privirea să am o întâlnire, o şedinţă.

S-a lăsat frigul peste oase neîmbrăţişate de timp.  

(Aştept dincolo de sfertul academic, pauza de (re)vedere

– trup, minte şi suflet.)

Trupul era prezent în acelaşi loc. Speriaţi de toate ne

 strălucește pe firmament

 utopia orașului-cetaceu 

 mă descalț atât de onest de sufletul meu plebeu

 ca de haina cuvintelor destrămate

 pânză țesută subtil înc-o dată și înc-o dată

 singurătatea își bea ceaiul 

 din cupe de porțelan chinezesc

 mi-e sete de

De aer sunt plin pe cerul meu

când sufletul îmi umple golul.

(Zbor cu el de mână şi nu simt...)

E totul. N-avem margini. Ne prindem

în dansul stelelor şi privim hora gândurilor.

Din noapte, visele completează trăirea.     

27.10.2014, ora 19,41’

Aveai un vis ce-mbujora o zare
Furând suspine verilor zglobii
Dar te-ai oprit în valea mea cu soare
Crezând că dacă-l știu mă vei robii .

Aveai un vis ce răsturna un cer 
Și-l reclădea apoi din temelie
Ca tremurând o clipa de mister.
Un anotimp trecut să-l

Visez privind natura

Trupul îşi caută contur

Imaginaţia începe a tura

Dorinţa de a fi matur.

Nu te uita-n oglindă

Ea te va dojeni

Îţi va trimite-o pildă

Renunţă la a conteni

Să tot creezi aiurea

Peste mărite veacuri

O ea-speranţă pururea

Ce va muri pe-alocuri.

N

Îmi place să-ți ascult povestea-n vers

Ce parcă nu se termină astă-seară
Când timpul clipele-şi destramă-n mers
Alunecând pe strune de vioară.

Am obosit să tot întreb

Stropii de sânge când agale trec

Pe lângă sufletul aproape-ntreg

La ce m-aştept ? Oare o fi drept?

O viaţă ce aleargă lin

Urmând parcă al său destin

Şi soarele ce-a obosit

Tot căutând un asfinţit, un asfinţit.

Am tot uitat ce altădat`

MI-E DOR...


Mi-e dor și tu o ști de ce,
căci vorba mi-a rămas doar gând,
răspuns tu -mi ești oricând, orice,
pentru c-am fost pe-acest Pământ.

Mai e puțin și iar e iarnă,
îmi caut zile de purtat,
mă dojenește-un dor în vrană,
un vis din toa

Muşc cu nesaţ culorile din toamnă. S-au strâns toate în coaja lui.

Dinţii-mi pătrund anotimpurile şi e neted şi dulce şi acrişor

pe alocuri şi cerul mi-l inundă cu siropul ce-şi lasă în urmă

seminţele închise-n casa din livada plină de dor a mărului.