Blog

Timpul nu este val,

nu este ploaie,

doar noi ne rostogolim

în efemere

nisipuri

și plouă gînduri,

vise, tăcere

peste urmele

ce nu mai ştiu

în ce ornic ne ascundem

precum melcii

lunatici

să spiralăm cămările

memoriei...

Oricât ar fi noaptea de neagră,
Când mă privești se face zi
Și uite-așa o viață-ntreagă
Șoptindu-mi cât îți sunt de dragă
Cu tine-aș vrea să pot trăi.

Și cerul de-ar fi-ntunecat
Și nici o stea nu ar avea
La mine dacă te-ai uitat
Cerul pe dat

Știi, uneori

Știi, uneori când crucea zilei stă să miște 
în apa ploii eu te caut și te strig, 
să ne găsim în timpuri rătăcite, 
din clipa noastră irosită-n frig.

Ai intrat în viața mea ca un hoț,încet, încet...
Azi cu un surâs, mâine cu un cuvânt, cu o floare,
până mi-ai umplut inima cu atâtea bucurii,
încât nici nu am băgat de seamă că mi-ai furat sufletul.
Noaptea adorm cu un surâs pe față
pentru că tu

Sub paşii lui Eminescu

Eminescu – sufletul pustiit de viaţă şi de adevăr, acest izvor din care se adapă ziua de ieri si de azi, şi de mâine, înaltul catarg ce a cunoscut atât asprimea valurilor dar şi parfumul înaltului...

Eminescu – cuvântul ce ni-l

l-am învăţat în noapte. În noaptea ce tocmai

a trecut, sufletul m-a prins de mâna stângă.

Tremura toată.

Şi a lui.

Tot stânga. Furnicile din stomac şi fluturii din piept,

uniţi într-o orchestră,

cântau acea muzică pe cerul meu albastru, să te înalţe

şi-n

Sub paşii lui Eminescu

Eminescu – sufletul pustiit de viaţă şi de adevăr, acest izvor din care se adapă ziua de ieri si de azi, şi de mâine, înaltul catarg ce a cunoscut atât asprimea valurilor dar şi parfumul înaltului...

Eminescu – cuvântul ce ni-l

TU ȘTII... 

Tu știi ce greu îmi este, că nu-mi strig 
fericirea, 
o port armură scumpă în scripturi, 
îngenunchind mi-e tulbure rostirea, 
ascunsă-n ceruri, sau pe arături. 

De-ai ști de gestul nefăcut lumină 
de zâmbetul mușcat și pedepsit, 
ai înțelege tai

Visele se risipesc în nimicnicia timpului

iluzii inundă veşnicia tăcerii

noaptea înalţă ziduri de umbre albastre

cuibărind în goliciunea sufletului

clipa durerii

pe coamele încinse ale stelelor căzătoare

sincope de amintiri devin cenuşă

luna arde, luminând

Mi-aș dori atât de mult să redevin copil. Acea fetiță, care te lua de mână și cu care fugeai pe malul mării, în avalanșe de stropi calzi, multicolori. Acea fetiță care jumulea crengi întregi de liliac în mai că să găsească noroace și care pleca acasă

De la o vreme

Trupul tău

Curge,

Părul ti-este

Cascada roşie

Incendiind pământul,

Potolind

Setea cu care

Rădăcinile braţelor mele

Te caută.

De la o vreme

Tot mai adânc

Visez

Curgerea albă,

Mi-este teamă să aflu

Dacă te pot cuprinde

În golul din mine......

prins stelele. Salbă le-am cusut

cu sânge

în jurul sufletului meu. Doar el

să-şi întoarcă

noaptea-n

albastrul zilei

pictată cu macii suferinzi

de frumos,

de lumină.     

12.06.2014, ora 09,36’

cotitura de drum aşezat în ţăruşul ce-ţi scruta  

orizontul. Palmele le pui în capul lui, al ţăruşului  

să nu fii singur,

să-ţi separe trupul în două:

suflet şi minte. Apoi să le dai culoare şi aripi

şi zbori o vreme

înlăuntrul tău. Îţi trăieşti iluzia

am închis-o în mine şi am picat cu ceară

pe mâna-uşă, ca un sigiliu, când

mă rugam

(la tata).

Mi-am lăsat afară doar vieţuirea

printre oameni

să vadă

că mă mişc prin verde. Bucata mea

de albastru

pătată

cu roşu, era sub lacăt. Doar ochii vorbeau cu ea...      

paşi, trei trepte, trei clipe mai am

până ajung sufletul din urmă. Îşi va

întoarce oare privirea

să-mi îmbrătişeze

gândul

stropit de soarele ce-i alina capul

şi

picuri de sudoare se adunau la picioare

sau

doar

aşteaptă să ajung şi apoi spate-n spate

să pornim

vă sprijiniţi de cuvintele mele. Nu sunt

digul de pe care să priviţi zarea. Veţi

aluneca şi nu va fi nimeni

să-ntindă o mână. Eu sunt fericit  

în nefericirea mea când scriu un cuvânt  

şi albastrul se umple de stele. Sunt

ale sufletului (stelele).

Lumine

rău, veţi spune. Am scris doar pentru suflet.

Sufletul meu. Doar el ştie să mă citească

printre cuvinte,

deşi,

uneori,

mai alunecă printre rânduri

s-alerg să-l prind, să-şi simtă ziua că e

primul

şi

ultimul

şi

singurul  

şi îl iubesc. Sunt sincer.     

12.06.2

Mă doare

Mă doare cuvântul ce taci și nu-l spui 
și ploaia și vântul ce-l închid în cuvinte 
e furtul nedrept agățat într-un cui 
un gând rădăcini, cu lăstarul dorințe.

Mă dor chiar și pașii ce-mi sunt rari și stingheri 
și clipa de vis într-un cuget păcat