Reuşisem să dezvolt o formă de rezistenţă

combinată cu nepăsarea mersului înainte,

faţă de orice formă de autoritate.

Probabil un soi  de aroganţă...

orice evadare din ea era contra cost.

Am uitat să vă salut...

să mă prezint!?

Tatăl meu...a desăvârşit desc

În partea vâscoasă a mierii
pun praf de scorţişoară
şi-mi curge-n fluidul vieţii
dulce şi vindecătoare.

Palmele-mi fac loc mângâierii
în adâncul iubirii să te scufunzi.

Îţi caut pe sub piele amarul
ca pe o buburuză prin flori
şi norocul prinde să te-nf

Dacă aș fi în brațele tale
îmbrăţişându-te,
mâinile mele te-ar deranja?
Atunci le-aş lega pe trupul tău.
Clipind, atingerea genelor ţi-ar fi rea?
Atunci le-aş opri
ţinând ochii deschişi
să te pot vedea.
Nu-mi sincronizez bine respirația?
Atunci m-aș

CROCHIU STELAR

Se-mbaiaza in izvoare

Mii de stele cazatoare .

Vin la rauri sa se scalde

Fete cu surasuri calde .

Stelele le dau lumina

Si lucirea lor divina .

Dar in apa promitand racoare

Ele ard in mistica dogoare .

TOAMNA DE TAINA

O taina este toam

Mi-am lăsat sufletul pe masă
în adâncul cuvintelor devenit albastru,
cerneală luminoasă
scrisă pe gânduri în zbor.

Minţii i-am dat libertatea,
să vadă mai departe de închipuire,
să-i sară peste margini
şi împreună ne convingem
că totul se poate întâmp

Sunt un om viu.

Nu voiești a fi ca alții ci voiești a fi ca tine!
Nu rătăcitor prin viață! Nu destin printre destine!
Nu voiești a umple lumea de... nimicnicii comune.
Nu voiești a spune lucruri doar de dragul de-a le spune.
Nu voiești! Însă departe de a face ce vo

A alunecat lacrima printre colţuri de oră,

s-a tăiat în partea stângă dureros de adânc,

secundele se văită ca un sfârşit de toamnă,

păsările îndoliate duc cuvintele  sângerânde,

părăsite de absurdul zilei, spre albul zăpezii.

Lacrima a ridicat, evlavios,

Pudică Evanghelina,
Frumusețea este arma-ți,
Trupul svelt ca violina,
Mă ucizi plăcut cu kharma-ți,
Ludică Evanghelina...

Cristică Evanghelina,
Magdalenică veneră,
Mlădioasă ca felina,
Candidă ca o panteră,
Mistică Evanghelina...

Mantrică Evanghlin

.
Mi-am făcut totalul minciunilor
sub propriul cuvânt.
V-am minţit şi că mă rog
împreună cu copiii acasă;
ca să vezi, m-am gândit la toate.
Un imbold de aspiraţii comune,
m-a prins cu pensula-n mână,
colorând jumătate de lume,
în culoarea mărului de-

De ce-mi bat în tâmple tristeţile din cord
Şi degetele-mi pun să simt şi să ascult?
Poteci prin sânge fac furtunile de nord
Şi rup îndoiala din gânduri tot mai mult.

Bat vânturi reci, junghiul se mută în dureri
La ceas târziu mi-e întoarcerea străină,

Tu izvor eşti între pietrele norocului
unde se privesc florile-n oglindă,
setea grăbeşte să vină
căprioare de aramă
cu ochi de chihlimbar
şi boturi moi.

Au rămas la marginea pădurilor
respirând aroma fragilor coapte,
în priviri cu teamă
mereu pregătit

Eu sunt mai adevărat decât ispita
dincolo de care îndrăznealea
urcă treptat
în copacul vieţii.

Nu se întrevede niciun rod
doar ochi înmuguriţi.

Lumina ca o pânză subţire
răcoroasă şi rară
alunecă pe trupul femeii
până la izvoare.

Din uitare învie încrus

Îmbrăcată-n hainele nopţii
devii înaltă şi transparentă,
siluetă visătoare a lămpii
pe faţa oglinzii prin care tăcerile trec
în constelaţia umbrei.

Cuvintele au litere sonore
numai de inimă auzite.

Răpitoare dezlegând aripi,
ochii în ochi se pierd
şi a

Mă luminez în sfinte cuvinte
prin aura semnelor din umbră,
în care spiritul intră în lucruri
cu adevărul vândut şi necunoscut
ca o ficţiune pe faţa ochiului
intangibil şi ireal.

Pacea lui dulce ca un fruct oprit
abia o mai respir de miracol.
Am aerul

El rotitorul imold din inima obiectelor
lăsând urme şterse de timp
îşi caută norocul în afară.

În cercuri luminoase pulsează
culori curbate de apă.
Poate vei vedea înăuntru
cum se aşază în sferele lumii,
ce întruchipare capătă iarba
în sufletul tău în

Lucrez la fabrica de nasturi 
căsătorită cu un mason 
din lumea a treia din țara lui Sașu 
duminică ne rugăm la 
.....grammaton-ul din deal 
pentru prosperitate și pace 
el spune că în urbanismul global 
canibalismul a fost abrogat 
a mai rămas câte un goim 

Țara mea din țară scoasă
Și în lume izgonită,
Umbra ți-a rămas acasă
Și aceea prigonită...

Moare-a neamului ființă
Cu vechi sânge de titan,
Este grabnic trebuință
De-un sfânt nou, de-un căpitan...!

Țara mea din țară dusă
Pe la porți cu lacăte,
Sil

Pe colţul lunii-aprinse ard jertfe de iubire,
Iar umbrele păstrează doar urme de uimire,
Nu pot crede, că viața e-atât de prefăcută
Şi lasă-n calea noastră amarul de cucută.

Lumina, ea ar vrea să verse pe uitarea
Ce se așterne în fiecare pământean,