Blog

Poezia mă desparte în silabe
în zile negre şi-n nopţi albe
în zile iubito numai de ură
şi-n nopţi de dragoste pură

Costel Zăgan, IA CATRENUL , NEAMULE !

Ochii

îi jucau în lacrimi

într-un amestec de uimire

privindu-şi bucuria feţei

alcătuită

din bucăţi din feţele altora

cu surâsul inefabil…

În imaginile oglinzilor,

reflexiile zilei zâmbind

din imperiul simţirilor.

Sunt navă în derivă care
n-ajunge-n ancorare la vr’un mal
ori albatrosul care n-are
sub zboru-i frânt, alintul unui val.

Iar dacă mă gândesc mai bine,
din mine…, - doar „a fost odată”,
o boare din Aleutine,
oprită pe un chip de fată.

Nimic din tot ce-a fos

Când ochii lupilor se-aprind,

pădurile

devin fosforescente

sub pielea vie, oasele

uită psalmii

de rugă, de blestem, de vindecare

Fiara

îşi ascute ghearele

Nimicul urmează

să-şi primească prada

Gândul

dispare în negând,

sensul, în nonsens,

rostul îşi pierde r

Nimeni n-a ştiut mai bine în lumină să ne scalde,
"Lacul codrilor albastru", plin cu florile lui dalbe;
Mi-este dor de Eminescu, plop stingher fără de soţi,
Versul lui e scris cu patos ce ne-ncântă azi pe toţi!

**

Mi-este dor de Eminescu, dor mi-e şi d

Cufundat

într-o nălucire

despre povestea mută

a pietrei aşternută cu imagini

cu fulgi tăioşi ca lama,

ochii s-au obişnuit cu penumbra

chipului

luminat

de înspăimântătoarea frumuseţe

a unui nimb

în limbajul acela

mistic

s-a ghemuit…

Din

gura horcăindă

de buzele întredeschise

într-un surâs

şi

pupilele

dilatate

de beatitudine, avea

chipul răsucit de uimire.

ploaia de iunie

plouă peste valea copilăriei, limpedea ploaie,

îmbrățișază copacii și câmpul și dealul și muntele,

ploaia aruncată de vânt de pe strășini

ca atunci când ne-am cunoscut

și noi fără umbrele dansam

și ploaia cădea în torente deschise, fără sf

Datorie faţă de eroi

Pe lângă-un monument când treci,

Simte-a eroilor putere,

Plin de respect, capul să-ţi pleci

Şi pune-o floare în tăcere.

Iubeşte steagul tricolor;

Ca orice viţă sacră, fără moarte,

Fii obligat strămoşilor,

Să le duci visul mai departe.

Pălăvrăgeala

din el, era înlocuită de sunetul paşilor

privind

cu ochii înconjuraţi de cearcăne negre

de epuizare, cerul spuzit de stele.

Trase adânc aer în piept.

Un zâmbet i se întindea încet pe faţă...

Cei doi îngeri se priveau
în oglindă
primul avea oglinda la piept
celălalt o purta asemeni
unei mări pe creasta stâncilor
țâsnite din privirea sa
în prima oglindă furtuna
venea către amiază
timp în care în cealaltă
se atingea în pauza
dintre cuvinte cerul
în c

Cu obrazul

lipit de tăblia mesei

şi faţa

strălucind de încântare

în lumina

ce crea

umbre lungi,

fusese

remarcabil de răbdător

când îl inundase

amintirea aspră şi nechemată...

rămase tăcut o clipă.

Nu mai recunosc drumurile obişnuite,
nici fântânile cu ciutură din care beam apă,
salcâmii au fost duşi la tăiere, iar plopii nu-s
şi parcă morile vântului au plecat.
Câmpia-i fără nimeni în jur,
doar păsările prin ierburi sfidează tăcerea
şi câteva

Mă joc pe lângă tine cu braţele încărcate de abur fluvial

În miros de alb

Mă lasă,

El mă lasă,

Tu,

Sub pleoapa lui de ceaţă ochii îţi închizi 

Să mă vezi mai bine,

Că aşa priveşti tu

Cu ochii larg închişi

De simt până şi respirarea luminii lor

Când trece

Cu tre

IUBIRE LINĂ 
poezie [ ]
Poem spiritual-religios 

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de Ștefănescu Romeo-Nicolae [ASiIiVro ]

2013-06-10  |     | 

fumul ţigării e penelul

din care cresc pe pânza nopţii

spirale plutitoare

din spirale, cresc

Debussy

şi ploaia

patul răvăşit

este un câmp tăcut

macii

s-au întors în lan

măştile

revin la locul lor

o altă zi…

Sunt poeme

cărora trebuie să le rezişti

cum rezişti disperării

a ta sau a unui prieten

chiar dacă Dante

pe marginea de flăcări

a unuia din cercuri

a răguşit strigând

“lasciati ogni speranza”