Blog

Ne-mbrățișează ploaia,

Veghindu-ne idila...

Am vrea să-ntoarcem foaia?

Frunza cade ca fila

Ruptă în vâlvătaia

Vieții precum copila.

Ne-mbrățișează ploaia -

Veghindu-ne idila,

Ascunsă bine-n baia

Toamnei care jubila.

Pronume cad cu droaia,

Eu sau noi le-om sig

Omul străzii
La adăpostul lecturii, nu mai simt frigul.

Alean
Dacă ai sta lângă mine, n-aș mai simți capriciile toamnei.

Traversare
Cu rucsacul de amintiri și cu câinele printre anotimpuri.

Iluzie
Un cal alb din hârtie deasupra suspinelor.

Omul-păianjen

din sânii tăi doresc să fac pocale
să beau apoi din ei la nesfârșit -
lichidul clipelor curgând sentimentale
cu-a lor eternitate dusă-n infinit....

cu zvârcoleli și amoroase șoapte
dulceața trupului eu ți-aș gusta -
săruturi dulci și unice în n

Plopii goi se apleacă la pământ,

Umbrele serii sunt cam ciudate,

De frunzișul toamnei sunt colorate,

Într-un balans mângâiate de vânt.

Toamna privirile sunt mai obosite,

Îmi place a pământului veșmânt,

Mai scriu despre toamnă un cuvânt,

Și gândurile mele s

inteligent și drăguț, 
ca și cum ești bun pentru crocodili; 
dacă ești și integru, 
te apropii de definiția 
cuvântului om.

pribeag și nemulțumit, 
ca și cum ai risipi din perlele destinului tău; 
dacă din necazuri înțelepciunea, oleacă, s-a oțelit , 

Se scuipă pe capete
vorbe încâlcite pentru alţii
care le-au auzit doar c-o ureche
pentru că cealaltă era ocupată
cu o cască de telefon performant
în timp ce o oarecare aplicaţie
le înjumătăţea perceperea corectă
a ceea ce se vrea a înţelege şi de-ace

mă gândesc la valurile mării
dar nu am marea lângă mine
un joc... o mică fantezie
în minte îmi parvine -
gândindu-mă la mare
îmi dau ciorapii jos
picioarele-mi sunt goale
și-apoi de mult folos...

aduc marea în casă
jocul a-nceput
degetele-m

e noapte... pâlpâiri de lumânare
topire liniștită în tăcere -
înconjurată de-a rațiunii stare
ce-i doritoare de plăcere...

metafore dansează neoprite
un vals sublim... Dumnezeiesc -
pe o arenă de idei sortite
unui poem ce-l încropesc...

su

18 KARATE

Prin fața ochilor, într-o viteză năucitoare,
trece un tren... revăd garnitura cu cele
douăsprezece vagoane burdușite
de saci cu amintiri, unele de mult îngălbenite,
iar în câțiva, colorați și ciuruiți,
manuscrisele, muguri de vise, din care

Păşim alături liniştiţi pe a iubirii cărare,
Un cântec se înfiripă acum în depărtare,
Din al inimilor noastre calde şoapte,
Luna este cu noi în altă clară noapte.
Un cântec despre noi cu a fost o dată,
Liniştea nopţii vorbeşte tare înfiorată.

Un gând

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

O rază și-nc-o rază se-ancorează

În tabloul blocat în portocaliu.

Toamna, în tăcere, doar arbitrează

Și strugurii, și frunzele din raliu.

Copacul obosit se-ntinde spre

Cerul enigmatic ce-i în travaliu,

Iar eu m-ascund în iarba rece dinspre

Umbra pregătită

Condorii trec înalte piscuri

Oprindu-se mai sus pe steiuri,

Nu ştiu ce poartă ei în pliscuri,

Dar au diverse obiceiuri;

Oricum sunt păsări răpitoare,

Răpesc chiar cerbi şi căprioare,

Umbresc sub aripi selva verde,

Luaţi de zbor, umbra se pierde

Am lăsat în urmă orașul cu tensiunile și contrastele lui și m-am refugiat din nou pe plaja pustie, care păstrează încă urmele verii. Menghina care-mi strânge tâmplele de azi dimineață cedează învinsă de briza mării și imensitatea orizontului, lăsând

Simt obsesiv în Tot prigoana dreptei perpendiculare     

ca un ingredient al formei, al unui interval conjunct,

în care numai cercul preferă curba neascultătoare

și nu acceptă, ca fatalitate, dictatura unui punct

Doamne, câtă mizerie există și-n geometr

Poeta Ana Podaru îmi era deja cunoscută, de peste doi ani, din spaţiul virtual, atunci când ne-am întâlnit pentru prima oară la Deva. Întâmplarea a făcut ca drumurile noastre să se intersecteze, pentru scurt timp, în luna august, cu ocazia popasului