Blog

Primăvara este anotimp sublim,

Adieri de vânt se-opresc în ramuri,

Soarele pătrunde sfânt prin geamuri;

E concert în crâng, urechile ciulim…

Briza nopții încălzește țărmuri,

Călduroasele veșminte le-azvârlim,

De răceli rebele n-o să mai bolim,

Beți suntem

 -Am fost căsătorită cu un domn, ofiţer în armată, îmi şopteşte doamna Angela.L-am iubit, poate şi fiindcă a acceptat-o pe mama, cu care s-a înţeles.Din păcate, am fost martoră la o scenă, pe undeva pe Calea Vicoriei, când soţul meu a binevoit să int

            Tata

            Moto 1: „Dear father” (Laura Bretan)

            Moto 2: „Uneori, cel mai sărac bărbat lasă copiilor lui cea mai bogată moştenire." (Ruth E. Renkel)

         Moto 3: „Este cu mult mai uşor să devii un tată decât să fii

Pe coama muntelui, dezgolită aproape indecent de podoaba-i vie și eternă, de către vânturile turbate slobozite din tainițele cerului, șade păstorul doborât de tristețe și dezolare, jelind tăcut oastea brazilor răpuși de-a valma, cât vezi cu ochii,

Lacrima pietrei

meditează pe ipotenuza infinitului.

Rugina

din trupul vântului decedat

se hrănește cu petale.

Nu mobilizez nici bulgării de pământ hibrid

blocați pe hârtie,

nici

privirea cerului

care caută nanoroboți în cutiile viitorului.

Mă ciupesc

să simt

r

De când e Lumea-a fost salvare, prostia pentru-acela care,

Poartă o pălărie mult prea mare și de aceasta, habar n-are!

Și tot prostia-i vinovată de răutatea arătată, chiar dacă este elevată –

Și cu diverse e ornată, prostia manifest se-arată!...

Și tot p

- Toţi au fost aşi, iar eu am văzut că şcoala românească de medicină a dat absolvenţi de geniu. Însă, altceva m-a făcut să fiu mândră de faptul că am lucrat cu aşii vremii şi al vremurilor bune ale medicinii româneşti: doctorul Popovici, care luptase

 mă gâdilă râsul Unversului 
 topoganul îl lasă să alunece 
 către mine -
 pe o stradă aglomerată 
 eu cântând la chitară 
 doar flori neudate la timp... 
 
 mă mângâi cu degetele irosite 
 pe caldarâmul pașilor mei 
 arătătorul dirijea

deschizi larg geamul dinspre strada pustie

privești în gol

sigur te-ntrebi ce rost mai are acest drum

neumblat de nimeni

îți ștergi urmele mâinii de pe fereastră

ca să-ți ascunzi nerăbdarea

adesea aprinzi o lumânare în geam

încercând să îndepărtezi noaptea

Îmi făcusem un plan. Speram ca el să mă ajute să termin şcoala, fără să aduc vreo atingere cuiva, dar mai ales sensului vieții mele, a moralei şi a demnităţii mele, iar eu să plătesc chiria la mătuşa lui, achitându-i banii în două rate lunare. Credea

Eroi de-acum statui pe soclu
Se mărginesc să vă privească
Şi-n sinea lor să-şi spun-adânc:
Români, sufletul vi-i iască!

Chiar v-a-ndobitocit ban,
De lui cu toţii vă plecaţi?
Cu bani acumulaţi averi,
Dar linişte nu cumpăraţi!

Mai vine câte un cutremur
Din când

            (postarea precedentă)

            Mama

          Despre mame au scris mulți scriitori celebri. Hugo, în  Mizerabilii le descrie pe Fantine și fiica sa Cosette,  Fantine chiar și prostituându-se pentru a-i fi bine fiicei. Chipuri de mame î

De-ar fi să mă mai nasc o dată, eu tot pe tine te-aș iubi,

Te-aș căuta în lumea toată și te-aș afla și m-aș albi,

 Mi-ar deveni fața lividă, când te-aș găsi, de bucurie,

 Căci niciodată prin firidă nu am aflat ca tine-o mie

De feciorelnice codane, în lu

am uitat să-ți spun că aseară adormisem

lângă sufletul tău

toată noaptea ți-am auzit bătăile inimii

n-am închis un ochi

doar sufletu-ți căzuse într-un somn greu

departe de tine

avea și el ochii albaștri

linia corpului tău

n-a lipsit mult să-l sărut pe frunte

M-am oprit la marginea vechilor vise,
Și am călătorit printre astrele aprinse,
Purtam o rochie albă într-o seară,
Luna își revarsă lumina de ceară.
Banca din parc ne mai ține minte,
Îți luminează privirea un sărut pe frunte,
Bem din cupele pline vinu

Zi de zi, de dimineață, mă trezesc cu chef de viață,

Mă gândesc cu drag la tine iar asta îmi face bine –

Merg, mă plimb, fumez, mănânc, este timpul pentru piață,

Dar de asta nu mă plâng, îmi imaginez de tine;

Știu, la tine este noapte, visele te-au răsf

M-am trezit cu o mirare, de cu zori de dimineață,

Tot privind eu către soare, gândeam – asta este viață?!...

Care Dumnezeii lui se mai leagă și-azi de mine,

Să-și mai pună pofta-n cui,  socotesc că nu e bine,

Să răspund azi provocării unei tipe cu sindr

unii trăiesc într-o viață ca o linie dreaptă

mie îmi plac serpentinele strânse ale gândului

prăpăstiile de sub ele

povocarea insidioasă a cerului

aruncată ca o mănușă albă alpinistului singuratic

care escaladează  culmile lunii

pe întuneric

și-n plus

mă fasc

Suflete cu aripi schilodite,

Vă conjur să nu zburați în sus!

N-ați gustat nici iernile cumplite,

Nici mirajul versului apus.

Pentru o poemă mai frumoasă

Ca monotonii ce vă umbresc,

Ați luat obsesii de acasă:

Cele care-n veci vă prigonesc.

Și, în virtutea sin