Blog

Pe sub atâtea flori ce duce coasta-n spate sunt pașii mei prin amintiri pierduți...

Se-așterne toamna pe segmentul vieții,

Chiar dacă drumul cu arbori e placat,

Visele dorm în clipa dimineții.

Timpul, cavalerul vitezei, mascat

Cu ignoranță, răceală, rugină,

Își joacă rolul său ca un apucat.

Am vrea să decantăm cine-i de vină,

Dar maladia

Un fum învăluie întreg orașul,

Vieşuitorii tușesc ca de ftizie,

Un piroman cu multă fantezie

Chiar singur și-a distrus prin foc sălașul

Și a pornit cu mare frenezie

S-arate unora că e urmașul

Acelora ce au zidit locașul,

Nevolnic a căzut în erezie.

Un ins

Veniți voi cei înfrățiți în spirit
să împletim scut
din iubire planetei
să semănăm
Pe cerul patriei noastre comune
florile libertății
păcii și stabilității
curcubeu din valorile noastre străbune
suntem fii Europei Unite
țel împlinit cu sânge tribu

Nu ştiu pe unde s-au scris mii şi milioane
de texte alambicate nevăzute dar trebuiau
să fie sigilate pe viaţa noastră
în anumite clipe alese şi culese pentru
a ne fi dăruite mai devreme sau mai târziu
să fie compunerea sufletului şi trupului
unde carnea şi

Stelele iar strălucesc,
Şi pace în mine găsesc.
Totul pare de linişte cuprins,
Când cerul pare tot aprins.

Stelele iar strălucesc,
De tine ele îmi amintesc.
Privesc frunzele pe geam,
Citesc atentă un Psalm.

Stelele iar strălucesc,
La oră târzie eu munc

am trasat un cerc
prin care mă separ de viaţă
suflet şi corp fără de sfârşit
un cerc în care locuiesc
cu propiul meu aer...

îmi aparţine fără prejudecăţi
şi fără taxe guvernamentale
lipitorile nu pot trece
mai departe
de imaginile f

Doar liniștea se așază între noi

Și trunchiuri de mesteceni îngândurați

Că frunzele acceptă al morții croi.

Copacii sunt puternic, de frig, rizați,

Iar soarele se-ascunde-n butonieră...

Noi? De vânt, de ploi mereu suntem taxați,

Doar iubirea-i proaspătă

-

orice încrâncenare a minții înaintea ochiului

mă sperie        

îmi arată că nimic în mine

nu-i infailibil

nici măcar mintea

cu tot trecutul ei ancestral

în care nu se mai regăsește

ce poate fi mai irelevant decât gândul acesta

insinuant

mai  firav și fragil

Ating liniştea pleoapelor ,
Îţi aşez pe iris albe petale.
Răspândesc lumina privirilor,
Topesc răceala ninsorilor.

Îmi aştern gândurile pe zile,
Un gând nu poate să respire,
Să-ţi mângâie pleoapele,
Iubirea mea în a ta privire.

Încerc să mai opresc tim

Toamna e făcută din cuvinte frumoase,
Merg pe al frunzelor covoare groase.
Văd un păianjen, acum vrea să ţeasă,
Trec pe lângă el şi văd pânza deasă.

E frig, îmi place mult  să culeg frunze,
Le aşez pe toate într-un bol, sunt treze.
Doar un păianjen m

De vrei ca-n viață să-ți fie ușor

Să nu te-mbeți cu apă de izvor

Analizează

Și cenzurează

Și gândul drept, și cel puțin uzat...

Mai stai puțin, nu am terminat!

Visezi că totul ți-i se cuvine,

Dar ce faci tu pentru acest bine?

Oftezi în pripă.

Vorba-i risipă?

 Trec anii peste noi și peste lume,

  Părem coborâtori din alte timpuri,

  Cu alte obiceiuri și tipicuri

  Ce altora le par că sunt doar glume,

  Dar celor mai bătrâni le par nimicuri

  Că se conduc ș-acum după cutume,

  Iar unii ș-au făcut înalt renume,

Lumea versurilor mele
a ajuns până la stele,
a zburat până la nori
c-am părinții călători
printre visuri și suspine...
Părți din ei le am în mine.
Lumea versurilor mele
s-a umplut de zmei și iele,
căpcăuni, furtuni, ciulini,
ape tulburi și...lumini.
Lumea vers

Taci și le faci

ce te mai prefaci!

M-ai păcălit dar...

nu m-ai prostit.

Iubești să trăiești,

ce mai zâmbești!

Urăști ca să crești

dar te amăgești,

te uiți să ochești

și să cucerești.

Vai ce noroc pe cine pleznești.

Cu spiritul divorțat de trup,

visezi să dezmier

te numesc
o ultimă speranţă
viaţă ce a "ruginit"
iubire efemeră
într-un copac
de frunze dezgolit.

mişcare solitară
echilibru instabil
conecţie cosmică
de toamnă

ochi de stare
chip sublim.

te numesc
o zbatere gentilă
dans
pe muzi

În pletele încărunțite ale trandafirului resemnat,

silabele cerșesc destinului îndurare.

Neputința

și

deziluziile

se amestecă prin prospețimea tăcerii.

E NOAPTEA CUVINTELOR!

Silabele plâng

alunecând pe o fărâmă

din

sentimentul luminii diluate.

În obscuritate

dec

Din nou trecutul mi-l deşir,

Printr-un regret ascuns,

Că la tăcutul cimitir

Demult n-am mai ajuns.

Se aplecau copacii grei

Cu umbra răcoroasă,

Citind un dor în ochii mei,

Un suflet fără casă.

Of, cimitir indiferent

Şi tăinuit de vremuri,

De ce mi te arăţi dece

Se ridică din căderea zborului
ce-i fluctuaţie de timp
secunda nu moare în ochii
suspendaţi de tavan...

Idei de văz ardent
aruncat în obscuritatea camerei
când mâna nevăzută dirijează
muzica
destinului necunoscut...

Doar gândirea precipitată
de imaginea