Pe vremuri aveai ochi de pisică,
cădeai în mine prin întuneric de-a dreptul
şi fără de alt sprijin urcai prin suflet,
îmi umpleai toate golurile cu mângâieri
înfrăţindu-ne cu iubirea.

Mai târziu ai devenit o alunecare
pe trupul cu braţele trase pe roa

Se întâmplă când păşeşti cu teamă prin noapte,
te împiedici de umbre,
când alergi după iubiri calci strâmb,
rămân urme care dor
şi zilele care vin nasc îndoieli îmbătrânite.

Lumea te priveşte ca pe o viespe prea îmblânzită
care nu poate fi niciodată a

Se scuturã castanii pe drumul vieţii mele
şi freamãtul lor creşte şi câinii mã-mpresoarã,
eu strig la Tine, Doamne, cu nostalgii de stele,
cu plânsete de clopot, cu-îngenuncheri de searã.

E toamnã, iarãşi toamnã, pe uliţã şi-n viaţã
şi iar mã doare be

Zorii au deschis fereastra, au tras perdeaua

nopţii într-o parte, peste vise şi au lăsat

gândurile să-şi zboare şoaptele vântului

de toamnă.

Îşi dădeau ghionturi, se împingeau pe cer.

Îmi arătau norii sau jocul lor  

de-a „cald şi rece”

pe orizontul di

LUJER DRAG DE FATĂ MARE

Ochi incendiaţi de stele

Şi cu râsul, o candoare,

Lujer drag de fată mare,

Ca o plantă vorbitoare,

Tu silabiseşti iubirea

Şi încerci s-o-nveşmântezi

Cu miresme şi splendori,

Cu parfum de subsiori.

Sapă dragostea în tine

Cu agate şi rub

Pribeagă toamnă

Pribeagă toamnă-ai gust de amintiri,
lumina-o porţi în sâmburii de noapte,
văd frunze galbene, căzute în amăgiri,
doar ramuri de gutui rămân intacte.

Cad în cărări şi zgribulesc tăcute,
un drum, un vers, sub norii de tăceri,
au gânduri

Plimb rătăcit mâna prin gândurile aruncate aiurea

în toamna străzii cu privirea adumbrită de un fir

roşu de la capătul celălalt al meu şi răspund sau

mi se pare şi strig:

Alo, alo, alo,

mă auzi zbor de clipe neastâmpărat

de timpul ce-mi aşteaptă ora?

D

Când tăcerea se sparge în timpane

aud şoapte sub pleoapa pământului

şi  stau la taifas (pe braţe de cruci) cu

atâtea nume purtate de uitări

încerc să vă adun din ele

mă găsesc doar pe mine

sau poate eu sunt voi

ceva mai mult decât nimic

şi atunci încep să m

Alei, vânt pustiu ce eşti,

Florile îmi vămuieşti!

Adânc bat ploile reci,

Zilele mi-s tot mai seci.

Alei, vânt nebun si hoţ,

Nopţile mi-ai pus la colţ!

Vânăm stelele pe cer,

Azi mi-e trupul ochi de ger.

La sân mi-adună noroi,

Dorul meu strivit de ploi.

Flor

De supărare...

m-am dat de trei ori peste cap,

mutându-mi traiul, într-un broscoi bătrân,

cu picioare crăcănate, articulaţii umflate,

gura lungă, holbat şi cu multe dungi pe spate.

Nici o sirenă nu se mai ferea de mine.

Apoi m-a deranjat cântecul lor târzi

Dăruire 


Ne dăruim prin frunze şi ploii şi furtunii, 
sau nopţii ce se cerne în cioburi de oglinzi, 
să ne rămână seva, trudind în dor tulpinii, 
în străluciri de ochi, ce se închid timizi. 

Ne dăruim pe dealuri, ce vin aproape, calcă, 
doar dorului nebun 

Îmi place mirosul tău de femeie coaptă
ca a unui măr pe plită,
fanteziile roase de invidie
de parcă lucrurile ţi-ar fi străine
şi-n mersul tău legănat pe vârfuri
în amplitudinea vicleană ce atinge oglinzi
cu sunet învăluit de crini.

În faţa unei geome

Am pierdut din vedere înfrângerea,
lupta cu mine însumi
şi piedicile pe care nu le-am trecut
fără să înving convingeri formate.

Dintr-o memorie cu ferestre luminoase
de unde iese tot ce ştiu
mai uzual decât orice ritual,

se nasc imagini şi gânduri,
cau

 
Sunt singur. În față, foaia goală
Mă-ndeamnă să îți spun tot ce gândesc,
Da-n haos mintea-ntunecată-mi zboară
Și vorbe fără sens nu vreau să îți rostesc.

Nu vreau să-ți spun că marea-nvolburată,
Din ochii mei revarsă rece și sărată,
Când gân

seară de toamnă

pe cerul serii orizontul doarme,

mijește dintre plopi un corn de lună,

se-așterne aur pe poteci pustii

și toamna asta parcă e nebună.

în colț de umbre șoaptele apun

în dulci melancolii verlainiene,

pe un covor de frunze eu adun

flori veșted