Blog

                     lui Mihai Eminescu

Giulgiul de zapadă

aşteptând sub luna plină,

ochii-mi aplec

înspre albastru

şi-o pânză de stele, argintie

ducând în dinţi ţigara

cu fumuri rotocoale

dintr-un repaos lung,

rămânând în nemişcare,

în lunga mea durere c

                                          lui M. Eminescu

                      Ceaţa

                      îmi împresoară ochii.

                      Îi închid – întunericuri adânci

                      mă cuprind şi un suflet lin

Mihai Eminescu poetul îngemănat cu nemurirea...  ne-a lăsat zestre limba română, limba şi dragostea de ţară. Eminescu, omul de litere, intelectualul, patriotul şi filozoful, poetul fără de seamăn a împletit în creaţia sa vastă, destinul cu dragostea

o jucărie

cu cine să pornim în vis

să cucerim tot ce  e sfânt,

când aripile noastre ni-s

tot mai aproape de pământ?

privesc la fiecare stea

și-aș vrea să zbor ca un nebun,

să calc în visul meu pe ea

în galaxia lui neptun,

prin constelații să mă plimb,

nemur

Te-aş iubi, femeie-n zori,

Când ai părul pân' la nori.

Ciufulit, haios nespus,

Ca la mă-ta ce "s-a dus"!

Te-aş iubi la ora zece,

Mă repezi, îmi zici că-mi trece.

Te pictezi cu fard pe faţă,

Şi te duci...Cică la piaţă!...

Te-aş iubi la prânz, pe foame,

Dar a

          Ani la rând m-am mulțumit doar cu rolul de contemplator al poeziei. Întâi în copilărie, apoi acum, la maturitate ,,savuram” poezia doar din obligație, pentru că trebuia să mai bifez ceva pe lista lecturilor obligatorii sau pentru că îmi în

Videoclipul: Salonul National "Mihai Eminescu" 1889-2016

http://mcppress.ro/forum/viewtopic.php?id=8839

M-AM NĂSCUT CU EMINESCU ÎN CASĂ

Peste câteva zile se împlinesc 126 de ani de când demiurgul poeziei românești, MIHAI EMINESCU s-a urcat la ceruri pe

O clipă timpul parcă a stat în loc 
Și simt că am atins nemărginirea, 
Pentr-o secundă-n fărâma de noroc 
Privirea ta mi-a întâlnit privirea.

Văpăi din cerul meu îngemănate 
S-au aprins din stele-n grele vâlvătăi 
Și-au răscolit simțirile uitate 
Câ

 Noi suntem. Dar oare ce înseamnă a fi

 În terna existență efemeră ?

 Tăcute roluri jucate în pustii

 De noi, actori in viața pasageră.

 Suntem actorii unui crud destin

 Pe-o scena putredă-n a ei esență

 Și primadone cu toții vrem să fim

 Dar nu simțim a

De-ar fi să trecem de nemărginirea 

Timpului ce e vremelnic trecător, 
Aș vrea să luăm cu noi doar amintirea 
Acestor clipe magice de dor.

Căci ne iubim cu disperarea care 
Doi îndrăgostiți pierduți în valuri 
Găsesc speranță-n suflet, alinare, 
Când

  ATÂTEA  POEZII...

Atâtea poezii de iubire

La o așa vârstă

Scriu seniorii-poeți,

Că de multe ori

Îți ieși din fire

Și bați cu pumnii-n pereți.

S-au întors la anii din urmă,

Să caute o iubire pierdută?

Sau suferă de sedentarism

Și doresc să-l evite

Printr

Vom pierde şi noaptea aceasta neîncepută
cu multe clipe rătăcite-n ungherele inimii
muşcate din foamea somnului întârziat
fără vise şi alte trăiri admirabile
de care să-ţi pară rău.

Se vor duce orele nemiloasei aşteptări,
va înflori pielea pe sânii tă

Pe aleile din valuri
Îmi așez pașii ușor,
Să se legene pe maluri
Un suspin și al lor dor.

Ochii-mi să cuprindă zarea,

Să ia-n ei azurul tot,

Să întind mȃinile spre ea,

Către dorul tău să-not.

Tu, în arcul curcubeic,

Din adȃncuri de ocean,

Să-mi apari epicu

Freamăt, umbre, vânt, puhoi…

Toate-acum sunt în zăvoi;

Câmpul saltă de fiori,

Iar pe cer sunt numai nori!

Prin păduri s-a-ntunecat,

Totu-n jur pare schimbat.

Freamătă frunzarele,

Amuţesc cântările…

Dintr-o tufă de dudău

Se arată-un popândău;

Nu pricepe nicid

mor impostorii

mor impostorii şi de drag

pe trupul meu se aştern  ca o năframă

frunzele unui copac

arborii în delir dansează sub o lună

plină de necurăţenii

romantica pădure şi buciumele cântă

 simfonica moarte ne cheamă

în paradisul lui milton

nu ştim ce s

Se lasă înserarea mai devreme
ca o întomnare pe sufletul neliniştit
în cicatricea timpului la care pietrele visează
cu pielea întinsă sub ape.

Tu priveşti ca o pasăre luminişul prin ramuri,
din clătinatul frunzelor
înţelegi de unde adie vântul
şi surâ

Aș vrea să fug, să rătăcesc în mine
În noi speranțe albe să m-ascund,
Să mă trezesc la orizont de lume,
Și lacrimile-n zâmbet să le sting.

Aș vrea să pot să regăsesc cărarea
Pierdută fără vrere într-o toamnă,
Să mă-nsoțesc în suflet cu uitarea,
Fără

Noaptea prinde caii-n şa,
le potcoveşte copitele
şi-i lasă să zburde prin câmpie,
să pască-n ierburi ne-ncepute.
Dimineaţa aleargă-n galop
pe drumuri de pulbere şi pietre
de-n urma lor
sar scântei în ochii la stele.

Sunt caii de întuneric zănatici şi