Blog

Dă drumul fruturilor

Dă drumul fruturilor ca să zboare
să se-ascundă într-o frunză închisă
până ne prinde-o vreme cu răcoare,
sau fulgi de nea zăpada mea promisă.
Și lasă-i ca să stea o iarnă-ntreagă
în zborul vis din nopțile de stele
s-adormă încet

OCROTIRE


Ne ocrotesc în dorul de silabe
suspinele pe veci trăirea toată
vise ce-avem puternice sau slabe
două poeme într-o inimă deodată.
Vulcani suntem în pași de contratimp
când cerul mângâie un munte adormit
un dor ascuns sub aripă de timp
potop de-afară

Golul dintre punctele de respir
dispare
printr-o linie care le uneşte.

Fruntea săpată de văi,
greierii neobosiţi din urechi
ne sporesc nesiguranţa.

În aer vântul furtunii
striveşte sunete bolnave
şi naşte cântecul,
la răspântii de drumuri
palmele bântu

Nu am să mă tem

Nu am să mă tem de toamnele trecute 
nici de îngemănarea sfântă a minunii 
de veșnicia tainelor tăcute 
de visul neascuns al rugăciunii. 
Nu am să mă tem de timpul care zboară 
deși un "azi "aleargă către noapte 
nu am să mă tem deși o să mă

Când ești...

Când ești zidită-n așteptări furate
aș vrea să tac ,să fiu numai nămeți
zac timpuri lanț de mine agățate
ca tu să stai acolo-ntre pereți.
Ai fost un alb,mai pur decât o iarnă
nehotărât mi-e drumul din condei
mă dojenește-un dor ajuns în vrană
de

Viaţa nu e un accesoriu de schimb, nici lumea nu mai e ceea ce a fost şi eu voi fi tot mai singur, doar Mama, Dumnezeu şi Copilăria mi-au mai rămas, mărturie a tot ceea ce am fost

Doamne, cum să uit lacrimile mamei care dilatau noaptea înţepenită pe u

M-am aşezat în umbra iubirii tale,

cu sufletul însingurat şi gol,

 romanţă tristă cântată în falset,

de măturătorul destinului.

În trupul bolnav de absenţa ta,

învăţ păsările cuvântului  să zboare.

     într-un descântec.

Din ochii umbriti de aşteptare,

lup

EU GÂND...


Eu gând aș vrea să-ți fiu în gând
sau slova ce îți spune într-una,
rămâi să-ți spun un sfânt cuvânt
să te-ocrotesc și să-mi simți mâna.
Mi-ești gând în mine chiar de-i dus
mi-ești vorba sfântă eu uituc,
nu știu exact de ți-am mai s

Se clătina


Se clătina pădurea în dânsul ei nebun
dăruind iertare,patru anotimpuri
verdele din frunze îi gândul său cel bun
crengile coroană,călătoare timpuri.
Pot să fie o mare vise îmbrățișate
vijelia lor împletesc dorința
vieți din vorbe marmuri,la maturi

DORINȚĂ...

Ascunde-mă în toamna de sclipiri 
ascunde-mă în clipa noastră zi 
s-adorm în taina unei mari iubiri 
ascunde-mă și iar voi răsări. 
Dar dă-mi puterea unei stânci granit 
ascuns în suflet dorul tău să fiu 
să dorm un somn de vise liniștit 
ascunde-

Ți-ai scrijelit numele pe coaja unui copac. 

Soarele îsi închide pleoapa,

aruncând marame sângerii

peste veşnicia lumii

dezgolită

de căldura cuvâtului,

de frânturile bucuriei, 

de umbrele care coboară lin

pe tâmpla timpului

oboist.

Apare luna

în armuri de taină,

lunecând pe tărâmul tăcerii,

unde inundă pa

mi-a pictat spatele întors spre pasărea

ce-şi sărea aripile de pe o creangă pe alta

din stejarul plin de ciripitul dorului

de vorbă cu tine,  

când stăteam în lumina ta,

cu florile

ce le uda

mama

să le crească zâmbetul în soare. Să fie

semnul dezrădăcinări

Nu-i vina mea

Nu-i vina mea că pomii-s în picioare
sau că se îneacă-n ploi de dor nebune
nimic din tot ce ești nu moare
din toamna sfântă,sfintele secunde.
Nu-i vinovat nici cerul în care
te chem mereu să-mi dai sărutul nopții
albastrul lui mă

Doamne,-s ca o frunză-n vânt

Vânturată pă pământ,

Ce mă poartă-n tăt locu’

Și nu-mni aflu norcu’.

          Refren

Tare mă mai soag-on tin (chin)

Ce mă-mpunje ca on stin,

Că m-o apucat – bolând –

Doru dup-on suflet bland.

Da îi aflu io nănaș

Și l-oi prind

Credeam că sunt imună la iubire, 
O diavoliță cu un chip frumos, 
Și nu-nțeleg cum doar cu o privire, 
Tu viața mi-ai întors cu susu'-n jos. 

M-ascund acum și ard în iadul meu, 
Și plâng de neputință și de dor, 
Mă tot întreb cum s-a-ntâmplat de eu, 
Am aju

are rost să-mi repet că m-am trezit în dimineaţa
clipei din târziul zorilor cu tine, aşa cum îmi
puneam buzele pe ochii tăi, în seară şi alergând
foşnetul frunzelor pădurii, căzute pe alei, mă aşez
pe banca noastră
cu lumina aprinsă de soare, să-ţi