Blog

Scriu apăsat

în caietul cel liniat

de zugrăveala

acestui pământ.

Ştiu.

Şi totuşi sunt sigur

cu aprigile ispitiri,

că m-am săturat

şi-am lăsat în holdă macul

cu crestături.

Abia când

eram cu totul treaz

şi în minte

le aşezam bine,

răsărind din basm,

o stea.

Sus, prin crângul adormit

După iarna ce s-a dus

Într-un loc aiurea,

Stă şi-aşteaptă fără glas,

Atârnat e de oblânc

Luminişul fără flori...

Vremea pare-ncremenită

Subt cerul fără fund

Şi-afară

Adoarme suspinând.

Păsărele ciufulite

Printre garduri

Solitare

S-a

Luceferi ard de veghe sus, prelung talanga sună

Şi pe-al inimii gol se-aşterne domol.

În casa amintirii nu-i astăzi şi nu-i ieri

De veci încremenită pe-a timpului cărare.

Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum,

În mine amintirea să piară călătoare.

Străinule ce baţi la poartă,

Opreşte-ţi truditul pas…

Ca pe un orb ţinut de mână,

În şuierat prelung salută ivirea zorilor

Din umbra marilor poeţi

Şi din carminul de pe buze

Ca într-o carte înţeleaptă

În aplauzele mute ale întâielor dureri.

Pe sub sălc

         în noaptea aceea începuse copilăria

în culori scoase din fântâna

unde ecoul înfloreşte în fiecare dimineaţă

încât nimeni nu observase

că din trupul cu care n-aţi făptuit

într-o gură prelungă şi purpurie

aştept să mă despic fără sfârşit.

Ce glorie deşartă mă-nconjoară

şi-n umeri reci se roagă plecarea

în cerul tău de pretutindeni.

Încotro să pornesc, sfântule,

să îmi toarcă

în crucea pieptului

cu mama născută

în felul curgerii apelor

ca un joc fermecat

din o mie de ceasuri?

Citesc biblia

Mă-mpresoară

cu mohor,

cu spic de grâu,

peste piept

să mă cuprinzi.

Mă-nveţi

să-nfloresc

pe-ntregul pământ

rătăcit

din cer de stele,

din calde

foi de viţă

smeadă

să mântuim

dureri nedrepte.

Bibliografie : Cuvinte de humă,

Editura Limes, 2009

Noaptea asta senină e bolnavă de prezenţa ta

cu hieroglifa în inima

care ne toarce

acolo,

undeva pe dealul troienit de aştri.

În craniul poetului cuib

cu tine de mână,

nu mai am popas

şi-i rog pe zeii fără patimi,

pentru toate clipele rămase

de două ori, de

Descânt în gând şi descânt plângând

Şi se duc pe drumul larg dintr-o parte în cealaltă

Şi uitând de locul de sub frunză eu vă voi crede încă viu

Ca un pui ce are coarne din picioare până-n tâmplă

Şi desparte carnea rece de luminile rotunde.

Şi-alerg o

Frumoasa Doamnă, Limba Românească,

prin oarbe rădăcini cu val şi spumă

în ape stinse trupul meu strein,

urmându-l văpăia şi umbra lactee.

Eu fi-voi numai lanţul celălalt,

cu apa şi nisipul giulgiul cald

în care roza nu e cunoscută

peste uitaţii idoli la

Sufletul meu astăzi parcă-i o fântână

Biciuit de sfârcul fulgerelor zării,

Cu vuiet lung din vreme-n vreme

Ca într-o scoică - al mărilor tumult.

Aş vrea să fug, dar şovăi… şi recad,

În mers greoi simt zilele trecând

În care gesturi mute şi bizare,

Aici

La carnea ta de crin mă bate gândul

Prin catifeaua umedă de ape,

Iar când pe buze mişună albine

Soarele se face viaduct…

Ţi-aş săruta avânturile toate

Când tainele se taie cu frunza ca un ghimp

Iar sub luceferi vinovaţi de rouă,

Apun discret în hăuri d

Nevinovat

în toamna sărutului,

sânul femeii.

           X

Păstor de ceată

la mugetul cerbilor

în întuneric.

              X

Amintirile -

închisoarea timpului

surpând iluzii...

                X

Cămaşa morţii,

neîmblânzita fiară

cu zborul înalt.

Pe-o sigură strună

         Cheamă

Cu dorul şi cu dalta...

Pe urzeala de taină

           Se apropie

Pe-un chip de ceară...

În cartea cerului prelungeşte

             Lumina

Dintr-un vis crăpat...

              ... nemurirea.

Bibliografi

Abandonează-ţi ochiul

Într-o rană

Cerşind

Sărutul

Din ce în ce mai rar

Prin roţile de apă ale morii

Cu pene de cretă

Iar gura-ţi vine

Şi mă înveleşte şi mă face sul

Pe silabe

În jurul axei mele câte unul

Între umerii tăi goi

Până când

În ceaţă

Ciocneşti cu mine

Ceasul s-a troienit în secunde

Şi cuvintele neadormite-n carte,

Arzând departe-n vreme,

Purtând înalt zefirul unui vis,

Prin sânge trece vadul morţii

Sculptând în spaţii albe, portrete neuitate

Prin tăcerea unor larguri,

Ne vindem în tăcere doar suflete

Am ascultat cuvântul

şi nu m-am răzleţit

prin ceţurile nalte,

la scara din pridvor.

              Din tinda veche

              nu mă mai desprind

              pe visu-nfipt în carne

              ca un cuţit întors.

Alerg din umbra

streşinii bătrâne

la cea

Ca un fulg dilatat de moarte

în ochiul ei tivit cu alge,

ne-atârnă-n picioare

o dreaptă aşteptare cu nervii

ce se grăbesc să taie

şi oasele

calde, umflate şi grle pungi

troznind şi galbene nimicuri

din timpul lor oprit

de noapte cum ridică

luminoase călcâie

p

S-a retras într-un cer de artificii. Ascultă frigul

unui cuvânt nenăscut şi cum era singur, vedea

primăvara alungată de pe mări şi clavirul

de stele îi mângâia faţa. Idei cu aripi învelindu-l

în verbe, îl purta în memoria sa.

De pe maluri cădea lumina a

Trec, Doamne, anii vieţii mele

Umblând tot largul şi tot ‘naltul

Pe unde sufletul îmi poate

Ca omul după somn sau moarte.

Prin hăul care-n el mă ţine

Prin Om în vatra vieţii oare,

Făuritor de lumi şi sori

În tainele lui Dumnezeu...

Pierdut în noaptea me