Blog

Se năştea o furie înăbuşită

fără să priceapă nimic.

În noaptea fără vânt,

pierdut în nălucirea

dorinţei plină de neastâmpăr,

cerul îşi scutura stelele

înşirate cu o plăcere

stranie şi statornică.

Începea să se întărâte

cu mintea tulburată.

În fiorul ce-l

Am uitat alfabetul speranţei, cred că nici nu l-am ştiut bine…

prea multe apusuri şi doar un singur răsărit

ce se scăldau în apa străvezie a Timpului.

Am păşit grăbită peste orele-nmugurite ale toamnei,

bruma ofilise ultima crizantemă de octombrie,

doream

Zăpada s-a topit,

în urma ta a răsăit o lacrimă de-argint,

din doruri am împletit câte o stea,

şi-am aşezat pe crucea ta

steluţe mici ce plâng de-atunci mereu,

dovadă este versul meu.

              ***

Un fulg s-aşternut pe poza ta

pe care plo

Caut înfrigurată printre amintirile despletite

albastrul metalizat al ochilor nopţii

ce-a zugrăvit portretul mamei, în câteva secunde,

în ruginiul dorului devenit cenuşă

în cripta pe care am scris numele ei.

se face ziuă sau

am ajuns noi undeva 

spre lumină fără să ne poată nimeni opri

înaintezi în ceaţa verzuie de pe ţărm

cu umărul stâng înainte

umărul victorios care doare

ai vânat cu şoim toată noaptea 

ai purtat singurătatea tuturor pe umăr

glorie vântului

Înecat

în ceaţa dimineţii,

cu teamă

dar cu un zâmbet

sleit pe buze,

privea

cu strângere de inimă

mii de lucruri mărunte.

Mergea încet înainte

să grăbească lucrurile.

Se simţea

împăcat în sine.

Uluit, răsufla repede

într-o mişcare de neastâmpăr.

Ochiul şi mintea

erau aţintite

în lumina uscată

ce inghiţea aerul

cu o răsuflare scurtă,

ivit în fiecare cugetare.

Se putea desluşi

în unghiurile slabe

ale gurii ce se încreţea,

rămânând

stăpânit fără de vo

Rămas bun

Bobiţele de rouă din ochii tăi le-adun

Zâmbind a durere când firii mă supun

Sălaş de amintiri e gândul rătăcit

Povestea mă înfioară cu tristul ei sfârşit

Plânge-n durere inima, destinul cel crud

Se-ascunde-n unghere moartea cu rânjetu-i hâd

Mă în

Noapte-zi şi ciclul se reia
clipele se odihnesc pe drum,
veacurile nu aşteaptă
pe cei care mor.

Astăzi ca întotdeauna
cetăţi apar, cetăţi dispar.
În tot mai multe gânduri
se nasc vise de mărire,
se dezmărgineşte spaţiul
timpul n-are hotare.

Ce facem cu pietre

Cu privirea aţintită

la faţa răsfrântă

de sticla lucie,

îi bătea inima

nebuneşte, când

cuprins de îndoială,

ca să răsufle câteva clipe,

trebuia să caşte gura.

Se temea

să nu-şi piardă şirul ideilor

forţându-se

să-şi oprească în loc

gândurile întrerupte

ce

În nopţi ce par

mai nemărginite,

cu privirea obraznică

să scormonească

o pricină oarecare,

se privi lung

minunându-se la gândul

că s-a sfârşit râsul

spre a asculta aiurea

la tăcerea

din jurul trupului

adusă în suflarea sa, să aibă

întindere-n gândire.

Uneori coborîm drumul spre noi înşine,
în lumea dinaintea pierderii,
ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană
cît mai demn
căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred,
ci nu pot să cred
şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi
un lucru fires

peste dealurile mele de vis

odăjdii de apusuri, toamna își pune peste corpul ei,

iar foi de galbenă tăcere se despletesc prin vântul rece,

se-aude țârâit de greieri și guruit de porumbei

și peste dealuri, peste ape un zvon de cântec care trece

ca o balad

Fărîme de spiritualitate bologană

Vremurile au încremenit satul, în hibernare
Mii de ani, ca unul, fără nici o transformare,
Case mici, cu pălării de paie, avînd sărăcanii
Și-n ceva mai răsărite viețuind bogătanii.

Sărăcia era mare și-nfingea pumnale-n bu

Simţea…

un fel de oboseală.

Urma o tăcere

în amăgirea ochiului

când arunca o privire

din acelea, repezi.

Într-o uşoară tulburare,

fu cuprins de mirare

sub o mască zâmbitoare

cu înfăţişarea

de himeră nemişcată.

Cu o mulţumire lacomă

îl îmboldi nevoia

un

Se mângâia de îndărătnicia lui,

plin de frică şi de plăcere.

Cu dorinţa nedesluşită,

refuzând cu gesturi

care-i trădau iritarea

să privească

în această amintire,

cu pas grăbit,

se culca legănat.

O ştergea repede

cu capul plecat

dintr-o mânie

plină de indigna

Un simplu semn să-mi faci, discret cu o privire
Şi imediat iubite din drum am să mă-ntorc,
Tristeţea să mi-o spinteci cu ochiul tău subţire,

unde ești tu, România?

țara asta este o țară de morți,

sunt atâtea cimitire prin sate,

sunt atâtea cruci care plâng

printre bălării și ierburi uscate.

țara asta este o țară de morți,

viii au plecat în străinătate,

rar câte-o babă, bocind, pe la porți

împart

SOCLUL ZILEI DE MÂINE

din arcul patimii am căzut

statuie de flăcări

jăratecul vântoaselor îmi face din gânduri

corzi de vioară pe care lumi se plimbă-n octavă

coperţile cerului ascund intersecţii

merg spre casă ascunsă în pereţi de absenţe

pupila deformeaz