Blog

în plasa perfidă
a zilei de ieri
lacrimile se confundă
cu transpiraţia

te simt coardă vibrantă
până la ultima respiraţie

devin invizibilă
sub poarta sărutului
suspin şi dăruire
amintire de fum

lasă-mă…

lasă-mă să trăiesc clipa,

nu-mi tăia, Doamne, aripa,

lasă-mă să zbor spre stele,

nu-mi fura visele mele,

lasă-mă să urc pe-o rază

spre destinul ce m-apasă,

lasă-mă să-mi văd de drum,

nu-ntreba de ce și cum,

lasă-mă să zbor în gând

și cu zborul săget

Între mine şi tine e un zid
Şi nu e un zid oarecare
Toate cuvintele neauzite de mine şi de tine
La temelia lui
Unele peste altele
Din ne timpul nostru luate
Zidesc stări ce ascund mâini întinse
Tu de o parte
Eu de cealaltă

Am încercat de atâtea ori să

Nimeni nu-l vede stăpân
într-o piele de-a lor
gata să se pună chezaş
pe faţa norocului,

fără nicio remuşcare
când inima pe masă o pune.

Scântei se nasc în cerul atingerii
şi creşte prin mine copacul copt
de mi se tulbură clipele
prin care simt că mă în

Cum sunt nu-mi place,
cum să mă împotrivesc,
să urmez o linie nedreaptă
când nu vreau?

Rezultat să dau faptelor nedemne,

un căuş de cuvinte în care-i esenţa.

Transpiraţia florii
când se porneşte ploaia
vântul furtunii,

aşa o să-mi ştie inima

mişcarea
care

De mult nu ţi-am scris un poem!
Uite că nu pot!
Mă încurcă un strigăt,
Tot el mă leagă la ochi
Să se strecoare 
Printre degete 
Să-mi fugă 
Mai mereu.
Tu l-ai învăţat
Să nu ştiu a-l prinde!
Deabia atins
Se-acunde, e-n ecou,
Până şi cuvintele mele
Pri

Nu mă pedepsii, Doamne, înainte de a spune

ruga vinovatului fără de vină,

m-am ascuns în descântece,

clopotele plâng la capăt de drum,

Liturghia în curând se sfârşeşte,

Ascult Tatăl  Nostru, ascult…

                             ***

Nu  m-am rugat destul la

          Am primit în dar oase pentru câine,

dar câinele mi-e prieten

ş-am împărţit în două mica avuţie:

scheletul mare, nespus de rigid,

aproape dezbrăcat de plăcerile carnale,

l-am pus în pungă, pentru mine,

pe care am colorat-o,  pe la colţuri, cu roş

c

UN PESCĂRUŞ

un pescăruş
în cristalul aerului
precum o lacrimă
ce caută un chip.
marea plânge fără cuvinte,
creşte frigul umbrelor
în singurătatea nisipului.
absenţa ta
arde valurile învolburate
şi mă face
să visez
o madonă în ruguri de fum.

Dacă n-ai fi existat
Te-aș fi născocit, iubito,
Te-aș fi scris, te-aș fi pictat,
Inima ți-aș fi cioplit-o
Și suflare i-aș fi dat.

Dacă n-ai fi existat
Te-aș fi plămădit din sunet,
Tânguind te-aș fi cântat
Ca un lung ecou de tunet
Dintr-un flaut fe

Astronomic vorbind
Pietrele nasc.

Buruienile înfloresc
Și ele, frumos, dar des.

Păsările zboară
Cu capul în jos la sud.

Izvoarele nu se revarsă
Și nici nu ne inundă.

Dacă te-aș iubi ieri
Vei răsări iarăși, mâine?

Universul, zic eu
E limita posi

Precum lipsa întunericului
Iubirea se dă gratis
Dar puțini stau la rând...
Diminețile se numără.

Cuiele ruginite dor
Nu și moartea
Dar ce știu eu...
Nu am murit, încă, niciodată.

Iarba călcată se răzbună
Odată va crește din noi.
Mulți nu cred în ve

Te-am căutat prin risipire să te-adun
din infinituri şi din colb de stele,
din fiecare Evă să te recompun
imagine din visurile mele.

Şi preschimbată-n pasăre după vreo stea
ca fata de-mpărat ascunsă după lună,
aş vrea să te cobor cu mâna mea
încet, încet,

Redivivus, Diogene!

ca si antan,

-căci asta-i scrisa lui-

bântuie ca un prins între ceruri

cu felinarul aprins

şi caută

un om

să scrie,

să cânte,

să danseze,

căci moartea se sfieşte

când se poticneşte

de-o pezie, un cântec sau un dans

şi umblă Diogene

ca o nal

În grădină, lângă poartă,

un nuc adolescent pe lângă care, zilnic, la aceeaşi oră,

trece un semn de întrebare

cu pas şovăitor ca un poem desculţ

şi umerii căzuţi sub greutatea

vinei moştenite

- nimeni nu l-a-ntrebat de vrea să fie –

În ochi, strat peste s

Umbrele se aşază pe genunchii tăi
ferindu-se
de zăpuşeala amiezii.

De-aceea caut îndepărtarea lor
să le iau locul,
motiv să te pun în poeme
semn să-mi faci cu buzele arse.

Atunci îmi vei trimite chemările lunii
înierbate prin crânguri
şi trupul nu-l

sunt atât de împrăştiat
paşii mi se rătăcesc
în aşteptarea oaspeţilor
zilele comune
sunt ascunse
sunete stridente urcă din stradă
în oglindă mă dezic
de firele albe și neliniște
pierd clipe cu spaima
de a deschide ochii
sunt atât de uituc
încurc toate zilele d

Punct de sprijin
Nu mai are vară
Și nici pârghii.
Doar câte-o roată
Pătrată.

Triunghiul a fost
O pârghie relativă
Frântă în trei.
Cercul, bucată
De infinit.

Oare cât ne mai iartă
Gravitația?

28 06 2013
ȘTEFAN OANĂ

Cer de țărână
Păsări înmuiate mii
Flori cu ochii în pământ
Liniște fără copii
Glie inundată crunt
Tristă zi, plină de lună

Ape reci cu capu-n jos
Vis murdar despre frumos
Iz de mucegai și os
Timp demult nemaiîntors
Orizont de vlagă stors
Fir de ud î