Citesc si azi, bădiţă, versurile tale  

                           Limpezi si clare ca unda de izvor;

                           Găsesc în ele pacea unei catedrale

Când ochii lupilor se-aprind,

pădurile

devin fosforescente

sub pielea vie, oasele

uită psalmii

de rugă, de blestem, de vindecare

Fiara

îşi ascute ghearele

Nimicul urmează

să-şi primească prada

Gândul

dispare în negând,

sensul, în nonsens,

rostul îşi pierde r

În faţa mării, să nu râzi!

Să-ngenunchezi,

să te închini,

să taci! Tăcerea

îţi va deschide-adâncul

şi-ţi va întinde mâna, să cobori

scara cu un singur sens

- în centrul tău – acolo, vei auzi

lumina

cum îşi plămădeşte floarea.

În faţa mării,

aici – e peste tot,

ploaia de iunie

plouă peste valea copilăriei, limpedea ploaie,

îmbrățișază copacii și câmpul și dealul și muntele,

ploaia aruncată de vânt de pe strășini

ca atunci când ne-am cunoscut

și noi fără umbrele dansam

și ploaia cădea în torente deschise, fără sf

Din

gura horcăindă

de buzele întredeschise

într-un surâs

şi

pupilele

dilatate

de beatitudine, avea

chipul răsucit de uimire.

Cufundat

într-o nălucire

despre povestea mută

a pietrei aşternută cu imagini

cu fulgi tăioşi ca lama,

ochii s-au obişnuit cu penumbra

chipului

luminat

de înspăimântătoarea frumuseţe

a unui nimb

în limbajul acela

mistic

s-a ghemuit…

Eu nu mai ştiu în care nopţi curbate
M-am rătăcit pe-o buză de lumină
Când vântul de la nord a prins a bate
O candelă cu stele se înclină.

Eu nu mai ştiu, tu poate mai ţii minte
În care vară, copţi într-o iubire,
Ne tot sorbeam din ochi fără cuvinte
Ş

Nimeni n-a ştiut mai bine în lumină să ne scalde,
"Lacul codrilor albastru", plin cu florile lui dalbe;
Mi-este dor de Eminescu, plop stingher fără de soţi,
Versul lui e scris cu patos ce ne-ncântă azi pe toţi!

**

Mi-este dor de Eminescu, dor mi-e şi d

Cu figura absorbită,

prin ochii lui,

a trecut lumea

atârnând pe buza prăpastiei

cu un zâmbet dispreţuitor

ca un corp desfăşurat în spaţiu.

Prins în ignoranţă, a căzut

într-un somn adânc…

Cu greutate,

rostind

cuvinte monosilabice

cu faţa alungită

şi acoperită de pistrui

într-un climat mental

de tulburare,

aştepta

să se piardă

în abisul

din vremea

ce cărunt

îmbătrânea…

Mă risipesc în plante şi-n fiinţe
Cu trupul înfloresc de gol şi plin,
Să rup dintre dureri şi neputinţe
Balanţa spre iubire s-o înclin.

Să fac rigole să se scurgă timpul,
Să pot iubi de-a lungul şi de-a latul,
Să nu mai ştiu când trece anotimpul
Ori s

Datorie faţă de eroi

Pe lângă-un monument când treci,

Simte-a eroilor putere,

Plin de respect, capul să-ţi pleci

Şi pune-o floare în tăcere.

Iubeşte steagul tricolor;

Ca orice viţă sacră, fără moarte,

Fii obligat strămoşilor,

Să le duci visul mai departe.

Pălăvrăgeala

din el, era înlocuită de sunetul paşilor

privind

cu ochii înconjuraţi de cearcăne negre

de epuizare, cerul spuzit de stele.

Trase adânc aer în piept.

Un zâmbet i se întindea încet pe faţă...

Cu

picioarele

atârnând în gol

şi vocea scăzută

ce răsuna între pereţi, lumea

părea să se retragă din jurul lui.

Îşi aţinti privirea în întuneric

urmărind umbrele

ce ţopăiau

când

lacrimile

i se scurgeau

pe sub pleoape,

buzele se arcuiră într-un zâmbet...

Dimineaţa cerul îşi pune pe ochi
ziua ce se destăinuie
pe acelaşi drum bătut
şi totuşi ceva este nou,
devenire alunecoasă în timp.
Cu o dorinţă de evadare
străzile oraşului aglomerate
se desfac şi se închid
haotic,
amestecă maşinile
în graba intolera

"Teiubesc",

Numai aşa-mi spui că aşa-l scrii tu

Să rostească tot ce simţim

în două cuvinte

spuse deodat'

Altfel,

Pentru încă o respirare între te şi iubesc

Spaţiu devine mare

Infinit devine,

Secunda strangulează timpul

Înghite gândul forţat

Uită că fuge după un

Cu obrazul

lipit de tăblia mesei

şi faţa

strălucind de încântare

în lumina

ce crea

umbre lungi,

fusese

remarcabil de răbdător

când îl inundase

amintirea aspră şi nechemată...

rămase tăcut o clipă.

Hohotind incontrolabil,

simţi un gol în stomac.

Viaţa, părea să tresalte în jurul lui

pe când întunericul

se furişa în jurul său.

Adâncindu-se

în apa până la bărbie,

i se uscase gâtul...

Cei doi îngeri se priveau
în oglindă
primul avea oglinda la piept
celălalt o purta asemeni
unei mări pe creasta stâncilor
țâsnite din privirea sa
în prima oglindă furtuna
venea către amiază
timp în care în cealaltă
se atingea în pauza
dintre cuvinte cerul
în c

Nu-mi fac promisiuni;
noaptea-i de plumb cu ferestre înalte,
greutatea-mi cade de pe pervaz pe picioare
şi n-o să trec pe lângă arborii de sticlă.
Întunericul se lasă peste ape,
ciclurile nopţii mă vor acoperi,
vestigiile trupului se rup din durere.