Blog

Nu se mai scutură norii dincolo de solstiţiu,
Fumegă timpul desculţ pe drumuri,
Prin ierburi, nevăzute oşti de insecte
Vor devora câmpiile lăptoase de bobi.
Vin pe înserate caii nopţii,
Să pască stele pe marginea râului.
Cel ce soseşte pe drumurile v

vara

vara inundă natura de lumină

se topesc zările sub focul astrului ceresc

lumea fuge după umbră și năluciri

la căderea nopții seara se preface în intangibil

greierii cântă și trenurile trec spre infinit

dragostea se diluează cu apă de colonie

poezia tac

Să nu uit cuvintele
(pe aripile nemuririi)
înalţate în Iubire şi Lumină
m-am transformat
în fluture
cu haina de lut
agăţată într-o petală albastră
amforă pentru drumeţii însetaţi
de roua dimineţii.

M-a pătruns verdele
(de primăvară)
printr-o fantă

Iubitule
mi-e dor de tine,
și te adun
din vise de demult,
ce se ivesc acum
din zari străine,
amestecând în inimi,
al dragostei tumult.
Iubirea noastră
reînvie-acuma,
născându-se
din alte lumi uitate,
pașind alături
pe alei ce Luna,
le scaldă-n
doruri

Mi-e dor de zilele apuse,
când ne plimbam sub flori de tei,
şi îmi şopteai vorbe frumoase.
Revino astăzi dintre zei!

Te-aştept în noapte la fereastră,
din ceruri să cobori acas’,
muşcate am din nou în glastră,
ce-s înflorite pe pervaz.

Mi-e

Ghicea

un soare apunând

pe pietrele

care păstrau

semnele timpului

pentru iubirea de tăcere

respira un aer de reţinere

pusese strajă gurii sale.

Vrând

să-şi stăpânească

o tulburare lăuntrică,

un surâs

îi lumina buzele,

privea

râurile

ce veneau

să-şi reîntâlnească izvoarele

în timpul ce se va sfârşi…

Prin ceaţa densă
din care apare pe drum
soarele,
îi smulg câte o rază.

Speriat se loveşte de copaci
şi nu se dă biruit,

noi îl iubim cum se cuvine
de nu ne împiedică nimeni,
bucuria luminii creşte-n tăcere.

Pădurile urcătoare pe munţi
cu luminişuri orbi

În noaptea dintre anii desfrunziţi de şoapte,
printr-o diagonală lipsită de bucurii
trece prin mine uitarea -
cu ghearele tocite fără urme pe ţărmul iubirii,
traversează mutilând chipul cu unghia nepăsării.

Într-o lege a firii, străină de toate ne

Scăldat

într-o încântătoare

lumină,

chipul încerca

să-şi potrivească o expresie

de bună primire

când cuvintele zumzăiau în cap…

Îşi lăsa sufletul

să vorbească

privind

cu un zâmbet nesigur

la desfrâul durerii…

Ar trebui să-l ţii ascuns
în lăzi ferecate de timp,
la suprafaţă strânge durerea
şi topeşte sarea ochilor.

Plâng dimineţi-n glas de clopot
lovite de un sunet ostil.
Ai vrea să respiri bucuria
şi te apasă pământul sub tălpi
cu o groapă care aşteaptă
ul

Sunt navă în derivă care
n-ajunge-n ancorare la vr’un mal
ori albatrosul care n-are
sub zboru-i frânt, alintul unui val.

Iar dacă mă gândesc mai bine,
din mine…, - doar „a fost odată”,
o boare din Aleutine,
oprită pe un chip de fată.

Nimic din tot ce-a fos

În imaginile oglinzilor,

reflexiile zilei zâmbind

din imperiul simţirilor.

Ochii

îi jucau în lacrimi

într-un amestec de uimire

privindu-şi bucuria feţei

alcătuită

din bucăţi din feţele altora

cu surâsul inefabil…

Poezia mă desparte în silabe
în zile negre şi-n nopţi albe
în zile iubito numai de ură
şi-n nopţi de dragoste pură

Costel Zăgan, IA CATRENUL , NEAMULE !

FRONTIERA

Autor Ştefana Ivanescu

Este anul de graţie 1914, 4 august.

Uşa grea, din lemn de stejar încrustat cu motive florale stilizate, se închide în urma mea cu un scâţâit prelung. Înalt, blond, subţire, cu ochi albaştri, Paul Drăgoi se opeşte câteva

Am pus cuibul sub streaşina timpului
până când în el se vor ivi puii
golaşi de intuiţie,
să viseze cerul pe care nu-l văd.

O să-i hrănească mamele
cu teamă în aripi
până vor învăţa zborul
şi devin liber ciripitori,
să-şi iubească Dumnezeul ocrotitor.

Nimeni n-a ştiut mai bine să dea aripi la cuvinte,

Să le-mbrace-n armonie, pentru veci le-a pus veşminte.
Razele din alba lună tu le-ai tors ameţitor,

Suspinat-ai împreună cu luceaferi la izvor.

Într-un cuib de turturele ai furat un pui de somn,

Ai zbura

 Doamne, ai pus în trecut atîtea siberii

– În minți înfierbîntate – și-n timpul verii,

Lungi vremuri pierduți în cețuri întunecoase,

Cuprinși de frigul ignoranței pătruns și-n oase.

Strigătele noastre din negurile adînci,

Reflectate în lungi ecouri, –  l