Cuvintele, răzbunătoare, s-au adunat pe hârtie

îmi colindă sufletul la început de primăvară

pe jumătate îngropat în păcatele de ieri

strânse cu grijă sub lespedea unui vis.

mâna refuză pixul îngheţat pe cuvântul „fericire”,

stâlcit de prefexiul „ne”

inima coboară spre asfinţit

ciocârlia aduce ghiocelul plăpând

mi-l aşterne pe ochii sufletului încet

ca o adiere a vremii lăsată la cumpăna nopţii.

La capătul zilei se aud clopotele albastre

toaca bate pe-o picătură de dor

durerea răstignită îşi apleacă privirea şi plânge

pixul se apropie iarăşi de prefixul “ne”

aşterne flori de lacrimă

gândul devine tămâie şi vorba mir

“fericirea” s-a unit cu “ne” în primavera uitării

foia de hârtie aleargă spre muzica divină a neantului

urmată de pixul îngerului ce a îngroşat  cuvântul

“nefericire”.

Necuvintele au biruit cuvintele
ce s-au aşezat răbdătoare pe umărul iernii
cernit de timpuri rupte din alte timpuri.
Sângerează viaţa pe-o petală uscată de măr
de cealaltă parte amurgul dansează 
inima cuvantului se zbate neputincioasă
aproape de altarul nopţii,
păşesc steaua necuvântului
piatra dură a sufletului lasă
urme adânci în cuvânt,
se desprinde o parte din trupul necuvintelor,
aleargă pe dealul prezentului
şi-l loveşte fără milă
şi-l muşcă cu o cruzime dulceagă
Doamne! Necuvantul e ora cuvântului?

Cu pânza diafană a nopţii am lustruit cuvântul

Ţi l-am dăruit, Doamne, cu sfioşenie

de ce ai lovit în el ca în păgân?

nu auzeai plânsul rugăciunii?

nu vedeai litera sângerând

când apusul uită să apună?

l-ai lăsat să bolească pe masa goală

l-ai înconjurat cu frunze de rai, cu frunze de iad

cuvântul, aproape adormit,

ridica privirea nopţii spre Tine.

Se făcea că era ziuă, soarele uscase roua singurătăţii

copacii înfloreau la prima atingere de aripi a îngerilor

eu, Eva, stăteam nemişcată în mijlocul cuvântului

deformat de atâta aşteptare

mărul şi-a scuturat ultimul fruct

putrezit de gândurile negre ale necuvântului

Am rupt o bucată de inimă şi am pus-o în altarul Tău

dar n-ai primit-o! ai aruncat-o spre cealaltă parte a trupului

umplându-se cu ruşine, căinţă şi regret.

Eu am rămas sfânta care sfinţeşte albul hârtiei

pe un colţ de masă, inima picura boabe de argint

clopotul bătea rar, îngerul, căzut la pământ,

şi-a strâns aripile adormind.

Mi-ai spus să iau parte la învierea regretelor

clopotul se auzea din ce în ce mai tare

serafimii luminau bucata de inimă

aproape  uscată de ger

regretele înviau pe rând aşa cum stelele

dispar pe cerul renunţării

le piveam de la distanţă , cu indiferenţa

cu care priveşti un apus

niciun regret n-a lăcrimat pe bucata de inimă

boabele de argint cad tot mai rar.

Am visat bunătatea lui Dumnezeu

ce se înălţa ca un fum tămăios dincolo de aşteptările mele

mă înălţam printre stelele mântuirii,

agăţam sufletul de prima licărire a fericirii

dar, vai! adierea de vânt a îndepărtat-o ca pe un ecou în hăul vieţii.

Am îngenuncheat, grăbită, în faţa cerului

Dumnezeu, ce luase chip de şoim, mă pândea dincolo de apus

îi urmăream mişcările perfect verticale

luciul negru al penelor a luminat noaptea,

a frânt sufletul cunoaşterii spre necunoaştere,

Doamne, în faţa TA, vreau să găsesc mântuirea!

Pe degetul mare de la mâna stângă am încrustat rugăciunea

ce răsuna în biserica de piatră a inimii

pe aripile îngerilor creşteau lacrimi verzi

gata să-nflorească la prima rază de tânguire

de frica spovedaniei, m-am adăpostit printre paginile Bibliei

în biserică lumânările se stingeau una câte una

am îngnuncheat, crispată, în faţa altarului

sfinţii mi-au încruşiat mâinele a închinăciune

mă durea degetul mare ca o rană deschisă

îngerii au adormit pe o clipă de rai,

uitasem rugăciunea, aproape de sufletul cerului

lacrimile îmbobociseră o parte din iad.

Mi-am uitat sufletul în ora de ieri,

călăul l-a găsit şi l-a ascuns între frunze de gânduri

boceşte toamna ca o văduvă pe marginea criptei

cerul se prăbuşeşte în apa sfinţită a cuvântului

corbii ciugulesc cu poftă din cadavrul-suflet

doar ochii, nespuşi de senini, mângâie necuvintele.

Călăul tropăie pe inima sufletului

 din cer se prelinge amurg de viaţă

corbii, sătuli, s-aşează la picioarele nopţii

îngropată în albul zăpezii de mâine.

Boceşte toamna peste sufletul-cadavru

lacrmile reci mutilează cuvintele

rotungite frumos, într-un miez de vară,

vine dimineaţa cu dricul de cristal

aruncă spre ora de ieri busuioc, uscat în cealaltă oră,

 înainte de a se naşte sufletul.

Cunvintele lasă urme abia desluşite pe braţul îngheţat al sărăciei

îl invoc pe Dumnezeu în numele deznădejdii

lacrima dumnezească îmi mângâie sufletul

pe degete cresc muguri de magnolii, din inimă, suspine

viaţa arde, ca şi ţigara, fără rost,

rotocoale de fum se ridică spre cerul mântuirii

ceaţa, spre apus, îngroapă sărăcia

în partea stângă a trupului –

copac uitat de vremuri la colţ de oră.

                ***

Cuvintele s-au îmbrăcat cu borangicul iernii

braţele au devenit frunze şi ochii, fruct

neputinţa înfloreşte,  bucuroasă, alături de magnolii

la întretăirea de ore, pe cerul renunţării

îngerii păzesc gura sufletului plină cu mir

Nu mai am putere, Doamne, să ridic braţul

cuvintele aleargă pe inima mea

ce sângerează sub gheaţa mântuirii

îi întorc spatele. Sărăcia are nevoie de alt trup

frunzele uscate s-aştern rar pe zăpada uitării.

Mi-am uitat sufletul în ora de ieri,

călăul l-a găsit şi l-a ascuns între frunze de gânduri

boceşte toamna ca o văduvă pe marginea criptei

cerul se prăbuşeşte în apa sfinţită a cuvântului

corbii ciugulesc cu poftă din cadavrul-suflet

doar ochii, nespuşi de senini, mângâie necuvintele.

Călăul tropăie pe inima sufletului

 din cer se prelinge amurg de viaţă

corbii, sătuli, s-aşează la picioarele nopţii

îngropată în albul zăpezii de mâine.

Boceşte toamna peste sufletul-cadavru

lacrmile reci mutilează cuvintele

rotungite frumos, într-un miez de vară,

vine dimineaţa cu dricul de cristal

aruncă spre ora de ieri busuioc, uscat în cealaltă oră,

 înainte de a se naşte sufletul.

L-am mângâiat pe Nicolae Bălcescu

cu timiditate şi cu răutatea omului

ce poate atinge cu greu valoarea materială,

i-am admirat ochiii pătrunzători

ce-mi citea în suflet descântecul nopţilor albe,

faţa avea o parte din frumuseţea lacrimei,

alunecând anevoios printre strugurii brumaţi ai tinereţii,

cealaltă parte, ascunsă în fericirea de ieri, se ofilise,

albise, se zbârciseră printre mulţimea de consoane

toate agitându-se în jurul literei „B”:

Bani, Bine, Bunăstare, Beatitudine.

Nicio vocală nu-mi întindea braţul pentru a atinge

creştetul plin de numere a lui Bălcescu

ascuns printre mormanele de versuri,

printre frunzele ruginii ale rătăcirii tomnatice,

dincolo de asfinţit se uscase

şi ultima încercare de a mi-l face prieten.

Cu mândria unui conducător, mi-a întors spatele,

fulgerându-mi inima, din motive subiective,

a mai făcut doi paşi, braţele i-au devenit aripi

şi o dâră de clorofilă s-a împrăştiat peste gândurile mele răzleţe

 înmugurind durerea de ieri.

Bălcescu, Bani, Bine, Bunăstare, Beatitudine

au devenit bogăţii spirituale

care nu sunt recunoascute nici măcar de îngeri.

A alunecat lacrima printre colţuri de oră,

s-a tăiat în partea stângă dureros de adânc,

secundele se văită ca un sfârşit de toamnă,

păsările îndoliate duc cuvintele  sângerânde,

părăsite de absurdul zilei, spre albul zăpezii.

Lacrima a ridicat, evlavios, privirea spre Dumnezeu

Care i-a trimis o altă lacrimă scăldată în mir,

cele două lacrimi, sub magia toamnei,  s-au unit

pe colţul de oră în formă de inimă

şi rugăciunea, între pereţii albi ai speranţei,

mulţumeşte, lăcrimând, Mântuitorului

 pentru binecuvântarea uitării.

S-a furişat în suflet ruginiul toamnei,

inima a devenit frunză de lut,

gata să se desprindă de trunchiul scorţos,

bolnav, mutilat de atâtea păsări

 ce i-au sorbit esenţa,

i-au lovit orele cu ciocul de granit,

i-au sfărâmat corola de smarald

împletită din dor şi uitare.

Ochiul cerului plânge ruginiu,

câte o vorbă rebelă se ascunde în asfinţit,

poezia a luat formă de stea

şi aleargă pe pământul făgăduinţei

cimentat, prea devreme? prea târziu?,

cu litere ce se aştern dezordonat pe linia vieţii.

Cu mâna întinsă spre Dumnezeu cer îndurare,

din suflet cresc sălcii aplecate spre ploaie,

în care şi-a făcut cuib astă iarnă

o lebădă ce dădea să moară,

mâna a devenit o cruce banală

pe care scrie „Viaţa nu iartă!”,

doar steaua ce aleargă pe cer nevăzută

 e poezia scrisă din suflet, cu trudă.

Nu mă pedepsii, Doamne, înainte de a spune

ruga vinovatului fără de vină,

m-am ascuns în descântece,

clopotele plâng la capăt de drum,

Liturghia în curând se sfârşeşte,

Ascult Tatăl  Nostru, ascult…

                             ***

Nu  m-am rugat destul la icoane,

lumânarea înmuitată-n cerneală arde de mult,

Dumnezeu mi-a arătat cândva îndurare

din noapte am dăltuit stele-de-argint.

                    ***

Nu mă pedepsii, Doamne, de mi-am dorit

să port în suflet parfum de salcâm,

arunc în ziua de mâine cuvinte

sfinţite în biserica plină cu mir.

Florile ard, lumânarea se stinge,

Tatăl Nostru încă nu l-am spus,

parfumul de tei usucă cerneala

întrebărilor fără răspuns.

          Am primit în dar oase pentru câine,

dar câinele mi-e prieten

ş-am împărţit în două mica avuţie:

scheletul mare, nespus de rigid,

aproape dezbrăcat de plăcerile carnale,

l-am pus în pungă, pentru mine,

pe care am colorat-o,  pe la colţuri, cu roş

ca să nu se vadă visele devenite aşchii de dor,

gura am  legată c-o fundă, se apropie doar Crăciunul,

-         sora mea râde, ştiu că are râsul amar…-

am pudrat-o cu “secretul-gustului” şi-am pitit-o în congelator,

cu grijă, ca să n-o vadă câinele.

-         Am să-i spun mai târziu că Moş Crăciun nu va veni  nici anul ăsta –

În cealaltă pungă am aranjat, ca pe rafturile de la Carrefour,

bucăţele de carne mici, mici, dar de carne,

Doamne, ce frumos se răsfăţau în mijlocul pungii!

Mă uitam cu coada ochiului la câinele alb, cârlionţat,

cu prvirea blândă şi înţelegătoare,

ridicat în două picioare, îmi întindea politicos lăbuţa,

stau nemişcată, să-i dau sau să las pentru Crăciun?

Închide ochii, din când în când, şi aşteaptă…

ştie că-i voi oferi şi ultima bucăţică de nafură.

îi intind jumnătate din partea întreagă, mănâncă cu poftă,

se face apoi că doarme, culcat pe-o fărâmă de carne.

M-aşez pe scaun şi încep să scad şi scad,

 nimic n-a rămas din tot ce aveam,

doar pentru o bucăţică de os, pudrată ici-colo cu aşchii de dor,

căţelul oftează în vis, de ce oare?,

înalţă capul, mă priveşte atent şi adoarme,

fericit că i-am dat o bucăţică de carne.

După un timp, o zi, o lună, un an, am găsit fărâma de carne

aşezată în colţ, pe-un fel de altar,

câinele stă în două picioare,

dar nu mai întinde lăbuţa ca data trecută,

imi mângâie mâna şi simt o lacrimă

 ce se prelinge în suflet încet, încet, ca un vis trecător

câinele mă priveşte cu drag, cine a spus că visele dor?

pun fărâma de carne innegrită de rime, îl chem să mănânce,

dar nu! apleacă privirea şi plânge

Am îmbrăcat Timpul cu mătăsuri,

l-am fardat cum doar o femeie ştie

să-şi ascundă neîmplinirile sub pudra speranţei.

Îmbrăţişează-mă şi nu-mi spune

despre asfinţitul iubirii şi despre răsăritul sfârşitului,

îndulceşte-mi adevărul, Timpule!

dincolo de mine se ceartă orele,

a îngheţat sărutul la Poarta Aşteptării,

se despletesc secundele în sterlici de-argint.

Cuprinde-mi sufletul, Timpule!

cu amândouă braţele

şi uneşte-l cu sărutarea ploii

ce-a bătătorit cărarea spre mâine.

Îndoaie-mi sufletul şi o parte din inimă,

a ruginit cumpăna de la fântână,

a plâns apa de atâtea căderi,

mi-e sete, potirul nu-l mai ajung,

frunzele obosite încep să cadă duium.

                 ***

Îndoaie-mi visele albite printre anii cei albi,

ninge în suflet cu flori din castanul de mai,

amară e ziua şi noaptea cea albă,

o pasăre din fântâna vieţii s-adapă.

cu ciocul loveşte o undă de vis,

ninge în martie, la fel şi în april.

                       ***

Îndoaie-mi lumina durerii

şi norul ce-n suflet s-a cuibărit,

fântâna aproape e goală,

pasărea albă aripa şi-a frânt.

La dunarea din pădure,

leul n-a  fost ales rege,

dădea legi eronate,

toate plagiate,

fără a fi reactualizate,

ghionoaiele mureau de foame.

Leul, întristat,

a tuşit şi i-a certat:

-          Ascultaţi, voi, dobitoace,

strângeţi vreascuri din pădure,

gazul  iar se scumpeşte,

şi lumina, de cu vară,

să v-ajungă şi la iarnă!

Ce vă plângeţi că n-aveţi apă,

e doar legea europeană!

Bivolul râdea mânzeşte,

era a lui alegere,

 ştia că are dreptate,

salariul lor e mare.

-          Iarna nu-i ca vara, spune un dobitoc

ce merge la Sinaia, de Revelion.

Vulpiţa blondă,

pe tocuri înalte,

se plimbă pe un cal alb

 dând autografe,

mai pozează sexi,

fără de ruşine,

vorbind cu dicţie:

-          O să facem o şosea

prin Pădrea de Argint,

proiectul se lasă aprobat

de cel mai mare dobitoc.

Aşa s-a format Parlamentul,

doar din dobitoace,

cei deşteptţi ascultă,

n-au voie să se răscoale,

muncesc pe brânci,

pentru a lor putere,

oriunde te uiţi

vezi taxe şi impozite,

şi iar vorbeşte un dobitoc

despre libertate,

l-aş duce la Polul Nord,

cu buzunarele goale,

să stea într-un hotel de ghiaţă,

să bea apă, numai apă,

şi când întunericul vine,

 să asculte  cu atenţie:

-          Dobitocul care nu-i de omenie

să fie alungat din pădure.

Arunc stele pe zăpada timpului,

un ghemotoc de vise albite de ani,

dincolo de oră sunt eu

şi clapele ruginite ale pianului,

 nicio secundă nu se întoarce spre noi,

a obosit Timpul,

gheaţa vieţii se topeşte încet,

stelele au devenit lăcrămioarele nopţii,

cenuşa de aur a trecutului o arunc spre cer,

puzderii de gânduri se strecoară printre fulgi,

nu mai văd infinitul, privirea verticală

a uscat şi ultima petală de lacrimă.

A obosit Sufletul, troienind printre gânduri,

roua dimineţii a împrumutat culorile curcubeului,

un condor s-adapă din fântâna vieţii,

atinge cu pliscul o stea in formă de inimă

şi oftează.

 LA MULTI ANI 2013!

 LA MULTI ANI 2013!