Sunt eu și-atât.
Doar eu îmi aparțin
Și sunt al meu.
În rest, nu am nimic.
Nimic nu e al meu.

Dar totuși, eu,
Sunt eu?
Chiar sunt al meu?

Cu eul meu
Mă însoțesc c-o umbră
Tot mereu. Mi-e greu 
Să scormonesc întruna,
Să mă caut,
Să aflu cine sunt eu.
S-a tot perpetuat minciuna,
Iar umbra ce mă însoțește
Mă-ntreb ce-are cu mine.
Cine este?

Uneori eu,
Mă simt ca un curcubeu.
Dar umbra se ține scai de mine.
Mă părăsește doar când
Se întrezărește noaptea.
Doar atunci sunt eu.
Pot să prind în mână o stea.
Să merg și pe Lună.
Pot să zbor chiar până la Dumnezeu.

Când apar zorile,
Se ivește și umbra.
Mă-ntreb: unde dispare,
Când coboară serile?

Se ascunde-n mine zâmbind?
Ea sunt tot eu?
Zău,
Că nu mai înțeleg nimic.
Nu știu ce să zic.

Ziua e-ntunecată - îmi numără pașii,
Mă ține de mână, -
Nu rămâne în urmă.

De la primul strigăt; -
Din prima secundă mă însoțește.
Iar de părăsit,
Cred că mă părăsește
La ultimul strigăt al secundei 
Sfârșit.

Sunt eu și nu am nimic.

Mi s-a spus doar, că mă întorc la Dumnezeu.
Nu știu ce să zic...

Dar mă bucur că sunt.
Renunț la întrebări fără răspuns,
Deși sunt confuz.

Sunt prea mic.
Sunt eu? Sunt nimic?
Nu știu nimic. -
Cad singur și mă ridic.

Cornelia Mazilu

Tu, omule, un ieri cu sârg tot derulezi, 
Un ieri, trecut atât de-ndepărtat,
Ochi luminați tu nu mai ai să vezi
Cum azi acum trecutul l-a-ncălțat.

Te pierzi în planuri pentru mâine,
Prin lanurile aurii nu mai alergi.
Lași ura să te muște ca un câine
Și de pe haine nicio pată nu mai ștergi.

Haine zile îți petreci tu, omule, neștiutor, 
Făr’ să-ți ridici ochii spre cer
Să simți cum fruntea ți se-nalță-n zbor
Primind lumină să nu mai ai un trai stingher.

De ai privi precum copacii zâmbitori
Care și-au luat cu trudă-n fiece moment
Tot ce a curs de sus chiar de i-au scuturat fiori,
Tu, omule, atât de neclintit ai fi, precum un monument.

În fiece moment, zâmbește după lacrimi!
Și printre ele o poți face. 
Așa cum picăturile de ploaie nu au datini,
Și lunecă încet, ori uneori rebele fără-a tace,

Trezind la viață ramuri cu mugurii ce dau în floare.
Natura-ntreagă doar pe azi este stăpână, 
Spre ieri nicicum nu-și va roti coroana peste zare,
Iar pentru mâine și-a cumpărat iubire cu arvună.

Fă, omule, la fel, să fii în armonie doar cu tine!
Primește cu înțelepciune bucurie,
Iar răutatea când îți dă târcoale cu asprime-n vine,
Strivește-o sub picioare cu mândrie.

Un azi, trăiește-acum, un mâine e ascuns
Așa cum soarele răpus, nu știm când asfințește,
Ce greutate a luminii poartă în apus,
Acolo unde poate merge și se odihnește.

Cornelia Mazilu

Ascultă cum în urechi îți picură lumina
Să nu le-apleci să ți se-ntunece privirea
Ascultă susurul ce curge cristalin
Nu vuietele ce aduc numai venin.

Ochiul să-ți fie luminat și-n noapte
Când toate fi-vor spuse doar în șoapte
Să poți să te trezești în zori de zi
Simțind cum te inundă bucuria de a fi.

De simți asprimea vreunui ochi ce te privește
Nu tremura în fața sa. Dacă ceva nu îi priește
Doar singur va putea vedea când își va arunca
Bârna înrădăcinată de sub pleoapa sa.

Va învăța să-și guste lacrima sărată
Privindu-ți fruntea care-i stă alăturată.

Dezleagă-ți lanțurile vechi să poți păși cu voioșie
Iar pasul gândului mereu curat să-ți fie
Să poți deschide poarta minții
Cu liniștea ce-o deschideau doar sfinții.

Cornelia Mazilu

Cine-n lume ar putea un vers să scrie,
Ori o rugă-nlăcrimată ce devine poezie,
Dacă nu cel care e-nsetat de dor,
Ori mult prea întristat de toate câte-l dor?

Cum și-ar stâmpăra poetul setea
De n-ar urca la cer anevoios pe câte-o stea,
Să stea departe de vifor uneori,
Spre a se-ntoarce pe pământ cu flori?

Fără fiori, cum ar putea el stăpâni furtuni
De n-ar sta la sfat cu Cel ce l-a creat?
De nu l-ar arde spinii din cununi,
Înfipți de viața ce deseori l-a-ngenuncheat?

De nu s-ar coborî din cer spre a sădi
Semințele ce i-au fost date,-n poezie,
Apoi a le stropi cu lacrima cea albăstrie,
Imperiul dăltuit în jurul lui, cum s-ar clădi?

Orice suflet cântă și- și trăiește poezia,
Că o scrie sau n-o scrie pe hârtie,
Dar poetul e ascetul ce alege sihăstria,
Martor și judecător, unic, Dumnezeu să-i fie.

Agonia și-o trăiește într-o zbatere ce doare
Și cu versu-i lăcrimat, cununie a legat
Când simțea cum visu-i moare,
Să nu cadă în păcat, chiar fiind neîmpăcat.

Cititorule, dacă tu i-ai judecat o trăire scrijelită,
Oare tu te-ai întrebat, cât i-e inima de friptă?
Știi cât e de-nsingurat când se-nalță spre zenit?
Întorcându-se din zbor, știi cât e de prăbușit?

Poate somnu-ți era dulce când zbura spre a-ți aduce
Zâmbete în colțul gurii, spre a merge mai departe;
Bucurie și-ncântare, conștient că sunt caduce,
Cel ce lacrimile-și scrie, tu le devorezi pe săturate.

Când i-e fruntea brobonată, picurată de-ntrebări
Ce nu au răspuns în oameni, după-atâtea încercări,
El, poetul, își ia pana transformând-o în aripă,
Goana după vânt o lasă și-și ia zborul într-o clipă

Să străbată ceru-nalt, luminat de Dumnezeu,
Febra să i-o potolească prin cuvântul cel lăsat,
Unde stau la rând confrații să-și ia strop de mângâiat
Și semințele de nard, dându-le ca drept trofeu.

De pe vremea lui Orfeu, poezia e o rană
A oricărui corifeu care poartă-n sânge iarnă.
Dară ție cititor, îți emană alinare, chiar îndreptare, 
Făr’ să știi cât viața-l doare, cât de des poetul moare.

Clipele lui sunt amare, se mai prinde de un zbor
Cu o pană-nlăcrimată să străpungă câte-un nor,
De piciorul unei raze agățându-se mereu
Zboară într-o odisee până sus la Dumnezeu.

Cornelia Mazilu

Își scoate dimineața călcâiul dintre neguri
Spălându-se cântând în lacu-n care
Venit-au îngerii să se coboare
Să curețe tot luciul apei prins în cețuri.

Cu grijă-am prins sub gene să-mi tivesc
Un fir de aur coborât din cer
Sunt istovită de tivit, de cât muncesc
Și-o lacrimă îmi lunecă și o strivesc.

Un gând năprasnic îmi sfâșie ființa
Că aș putea să-mi pierd ușor credința
Când lumea strigă-n gura mare
Câtă dreptate are fiecare.

Privesc spre firul auriu căzut, Părinte,
Din vremea când se pieptăna lumina
Mă năpădește-n tâmplă sângele fierbinte
Și tâmpla-i vatră ce trosnește și suspină.

Se-aud în ea gânduri trosnind, arzânde
Și flăcări o cuprind flămânde.
Cu ochiul de lumină cel tivit cu trudă,
Te rog pios, Părinte, nu mă lăsa nudă.

Într-un târziu în care va ajunge piatră
Tu să-nfierbânți de sus arsa mea vatră
Să-ți simt și-n veșnicie mâna Ta cea tare
Cum mă-ncălzește și nimic nu doare.

Părinte, cu mâinile împreunate-ți cer
Să nu mă părăsești în ceasul de acum
Când toate mă cutremură și devin scrum
Iar renunțările mă-ncearcă, nemaiputând să sper.

Cornelia Mazilu

Sunt gând frământat ajuns în trup, precum bobul de grâu în pamânt.
Am ajuns aici, am crescut să-mi amintesc cine sunt.
Frământ aluatul din lacrimi dulci – amărui.
Zâmbind, îi adaug răbdare, voință.
Desigur, picură sudoare, dar pun multă credință –
La nevoie chiar și căință, sau umilință.

Plămădeala e gata. Așteaptă să crească 
la cald - Nu într-un loc fierbinte
– undeva în suflet –
O acopăr cu recunoștință, 
cu simțăminte duioase.
Are un timp potrivit 
de nedepășit pentru plămădit, 
Până începi să frămânți cu adevărat, -
Altfel aluatul începe să se acrească.

Adun toată iubirea și-o pun.
Din nou încep să frământ la aluat.
Nu, n-am uitat. Am pus și iertarea,
Împăcarea, peste toate câte sunt.

De-acum frământatul e gata. Îl las să se odihnească.
Aluatul, - despre el vorbesc. De frământat nu mai frământ.
Aștept să dospească
Tot undeva unde e cald. Apoi, îl cuprind și-l întind.
Ehei! N-am uitat de ulei, să pot să-l desprind
Ușor când îl așez în cuptor. Să nu se ardă prea tare, - știu.
Focul să fie potrivit.
Iese un gând copt frumos, rumenit
Nu chinuit. Destul a fost plămădit și din durere,
Dar a adunat înțelepciune din inimă, din rațiune.
Acum e o fericire sa te hrănești din el cu plăcere.


Cornelia Mazilu

Taci și privește în zare
Cât de roșu e câmpul.
Mă-ntreb: - Oare,
Prometeu a aprins Pământul?!

Ascultă, privește și taci.
- Auzi cum cântă vântul?
- Ai vazut? E câmpul cu maci. –
Câtă splendoare îmbracă pământul!...

Taci și ascultă tot câmpul –
Privește ce zi e sub soare!
Ascultă ce simfonie cântă vântul. –
În câmp, e bal mare...

- Hai să ne odihnim în câmpul cu maci!
Ce încântare! Câtă culoare...
Tu să nu spui nimic, – doar să taci...
Să trăim totul cu multă candoare.

Macii și-au pus rochia roșie.
Vântul cu mâinile-i fierbinți
Se apleacă spre ei s-o sfâșie,-
Atât de gelos e – scrâșnește din dinți.

Văzând cum se apleacă, se mângâie,-
Vântul parcă-și iese din minți...

Fii precum vântul în câmpul cu maci.
Trage cu dinții, sfâșie-mi rochia verde. –
Taci. Învață cum să mă dezbraci.
Iubește-mă cu patimă, nimeni nu ne vede.

Privește cum trupul mi se-nfioară
Când macii se leagănă-n vânt.-
Mi-e dor de-o iubire de-o vară,-
Să ardă, dar nu ca macii în câmp...

Cornelia Mazilu

Am încetat demult a mă privi-n oglinzi din jurul meu.
Am constatat într-un suspin, târziu, că mă-nșelam mereu.
Pe unele, izbindu-le de ziduri, hohotind, le-am aruncat,
Spărgându-se în cioburi ce-au devenit nisip. 
Cântându-le prohodul, puțin dezacordat, adânc le-am îngropat,
Dar n-am îngenuncheat, spunându-le doar R. I. P.!

Am mers apoi să mă privesc în singura oglindă
Ce nu știe-a minți. E așezată luminând în tindă
Ochiul frunții, plimbându-mă-n palate străjuite
De îngerii în albe haine, ca nu cumva să intre furii
În inima în care cu blândețe, un copil în straie aurite
Îmi zâmbește, să-mi alunge-n depărtări toți nourii.

Uitându-mă la strălucirea-i ce o poartă în ochiul șlefuit,
Mă-nseninez deodată și-aud un murmur ori un gând șoptit,
Ce-mi bate-n poartă, spunându-mi că ochiu’-n care mă privesc,
E ochi împărătesc, e ochiul în care mă zidesc.
E ochiul Fiului de Dumnezeu,
Singurul ochi sincer, ce-mi arată, cum să strălucesc mereu.

Cornelia Mazilu

 Cine ar putea vibra îngânând un cântec mai suav ca marea?
Ca cerul cu stele licărind și Luna șăgalnic zâmbind?
Ce cântec în șoaptă, îl cântă atât de duios o harpă?
Să fie fericirea cântând, când peste toate ai pus iertarea?

Cine dansează cu frunzele-n vânt, călcând durerea ce zboară
Către zarea înaltă, plecând cu zborul cocorilor deasupra norilor?
Când se lasă înserarea peste gând, peste trupul flămând,
Cine aprinde purpuriul apus atât de însângerat, fără să doară?

Cine să fie, oare, atât de îngăduitoare, încât se adapă
Din același izvor nesecat, peste care se apleacă ciutele însetate
Potolindu-și arșița buzelor înfierbântate, răcorindu-și pașii
De vânători alergați, lângă ciuturile ce scot din adânc apă?

Cine să fie? M-am tot întrebat, pân’-am aflat răbdătoare
Că răspunsul la toate, stă în iubirea ce curge neîncetat.
Fiind un izvor nesecat, ce-a picurat din cer, forând străfunduri,
Făcându-și cărare, topind gândurile îngropate în sare,
Doar ea, iubirea strălucește sub soare.

Cornelia Mazilu

Mă risipesc în zările albastre și zbor cu gândul către infinit

Cu mintea ascuțită tai lumina-n două cum taie păsările aerul

Cu aripile fâlfâind să poată să străpungă cerul.

Iubirea ce o port o duc către zenit.

Atâtea daruri ard în pieptul clocotind și temeri se tot cern

Din cerul minții, în zborul ce mă poartă să cuprind nemărginirea,

La gândul că n-am să pot să-ndeplinesc menirea

Cât ceasu’-n trupul cel de lut îmi este tern.

Aștern pe aripi culori din curcubeul care mă străbate

Făcându-le să străluceacă-n coborâre tot mai viu,

Purtând sigiliu’-mpărătesc, ca în momentul când ating nadirul știu

Că tot ce am de sus, e focul viu arzând pentru eternitate.

Cobor alene în picaj ușor, aterizând pe coama unui munte

Să pot cuprinde-ntreaga panoramă respirând-o-ncetișor

Chiar de mă străpunge-n măduva spinării mirosul dulce-acrișor

Al celor ce privesc de jos, neîndrăznind să treacă nicio punte.

Sigiliul ce îl port ascuns în cuta de pe frunte e arma care-mi dă putere

Să pot să mă ridic din orișice cădere când lumea e departe

Să pot să-mi port pecetea când fiecare-și face parte și împarte

Dreptatea după fire în neștire, nemaiputând privi la cel ce e-n durere.

Iubirea e singura avere care mă-nsoțește în orice odisee.

Doar ea călătorește înfruntând furtuni, urcând pe povârnișuri,

Lovindu-se de stânci ce au ascunse prăpăstii adânci cu mărăcinișuri;

Pășește lent, făr-a se pierde, tot îngânând o veche melopee.

Cornelia Mazilu

Oare, ce-ai spune, Doamne,
Dacă ar fi să-ți cer acum,
O vară să-mi mai pui în coș
Peste atâtea puse toamne?

Îmi lunecă privirea-n zare
Tivindu-mi lacrimă sub gene,
Când văd atâta floare scuturată,
Lăcrimând, dorind o ultimă îmbrățișare.

Oare, ce-ai spune, Doamne,
Dacă mi-ai pune încă un an în salbă,
Cum cerul înstelat în ochi l-ai așezat,
Lumina să nu mi se întoamne?

Mai am de adunat mărgăritarele
Sădite-n brazdă de curând.
Tu știi că viața m-a tot alergat,
Și n-am îmbrățișat ogoarele.

Știi, Doamne, îmi spun mereu
Că mă cunoști ca și pe Tine,
Și deseori, mă-ntreb,
De ce nu vezi cât mi-e de greu?

De mere nu m-am săturat.
Când am dorit să mușc din ele,
Dinții îmi erau sterpeziți,
Nici n-am simțit că le-am gustat.

Ai semănat atâta frumusețe-n jur,
Și diamante-ai presărat în adâncimi.
Îți cer prea mult să-mi dai,
Când vreau de toate să mă bucur?

Cornelia Mazilu

https://www.youtube.com/watch?v=8Y4tH-11lv8

Te-am așteptat de-o viață, te-aștept și-n noaptea asta

Să-mi vii iubitule, ușor să te strecori în patul meu de gânduri,

Ce ți l-am gătit cu flori. Mă trec fiori, simțind mireasma dulce-amăruie

Ascunsă-n patul meu împodobit, ce-așteaptă să te-mbie cu dulceața lor.

Să simți ușor cum te mângâie, petale luminate, încărcate de prea sălbatic dor.

Mireasma sigur ne va duce dincolo de orice nori.

Aștept să mă-nfășori cu trupul tău încins cu bucurie,

Să simți petalele cum zboară-n jurul tău, cum zboară totul,

Așa cum zboară notele cântate într-o dulce simfonie.

Te-aștept iubitule să fim o armonie

De gânduri împletite. Niciunul să nu știe

Că anii nins-au peste noi cu alb și ger la tâmple.

În noaptea noastră ce încă o aștept cu frenezie, e-o-ntreagă primăvară,

Și simt cum totul prinde viață-n patu’-mpodobit, cum totul se-nfioară.

Te-aștept iubitule să-mi vii, te-aștept în ora mea târzie...

De fi-va să mai întârzii, ne-om întâlni în cer pentru vecie...

Încă mai sper că-mi vei veni acum, să intri-n patu’-n care am pus

Toți trandafirii înfloriți, culeși fără de spini. Sunt trandafirii adunați

Pe lângă care ai trecut, fără să-i vezi. Sunt vii, nu-s vestejiți.

Am și câțiva îmbobociți. Te-aștept să-mi vii cât vremea n-a apus.

Cornelia Mazilu

https://www.youtube.com/watch?v=uQ-MVieF800

Tu te înfrupți cu buzele-ți fierbinți,
Cu dor, din fructul interzis, cu patimă.
Cuprins de o dorință care te animă
Încerci să muști din sâmbure, să-l simți.

Și om și pom sunteți aceeași victimă
A unui șarpe ce v-a strâns în dinți, - 
Vă dă târcoale, scoțându-vă din minți,
Încolăcindu-se la piept, în inimă.

Și tu și fructul căzuți din Paradis - 

Blestem ori binecuvântare, cine știe? -
Ajungeți împreună sub cerul deschis,
Altar fiindu-vă, - cupolă aurie.
Dar Dumnezeu nu-și ține ochiu-nchis,
Îngenunchindu-vă pentru vecie.

Cornelia Mazilu

 DOR DE ZBOR

Sub tălpi un bob de lacrimă se scurge
Și se prelinge-n adâncimi de gând
Ca firul ierbii să crească fremătând
Să-mpodobească viața care curge.

Umblă prin ani un dor de zbor flămând
Când aripa de lut începe a se frânge
Că cel ce-a fost înaripat cu gând
Nu a zburat deasupra norilor nicicând.

Se-nalță iarba în lumină adiind
Și lutul prinde viață viețuind
’Nălțându-se-n lumina din amurg

Ce se desface-n evantaie larg
Spre a-l purta ușor spre Demiurg
Să-și odihnească aripa la el pe prag.

Cornelia Mazilu

Cu pași desculți îmi plimb durerea pe nisip
Când marea spumegă învolburată
Un fâlfâit de pescăruși aud deodată
Și-un val mă-mpinge și încep să țip.

Un vânt năprasnic șuieră pe dată
Lăsând totul în urmă fără chip
Izbindu-mă de-o stâncă,- aud, cirip -

O pasăre privindu-mă însângerată.

Cântându-mi în ureche, de-ndată mă ridic
Și-ncep să urc într-un apus cromatic,
Lăsând durerile în depărtare,

Pe piatră să-mi crestez doar fericirea

Văzând spre înălțimi clipind iubirea

Șoptindu-mi că durerea zace-n mare.

Cornelia Mazilu

Foto: internet
Robert Hagan, Australia

Privirea lunecă în depărtare
Și cheamă ramul să înmugurească
Verdele mugur să întinerească
În oamenii cuprinși de întristare.

De secetă, uitând să mai zâmbească,
Încovoiați, loviți peste picioare,
Cad secerați de boli istovitoare
Și sufocați fără ca viața s-o trăiască.

În ochi deodat’ îmi picură ceva de sus
Și nu mai pot privirea s-o îndrept.
Cu gest pios întreb: unde Te-ai dus,

Lăsându-ne atât de singuri? E drept
Să îndurăm atâta chin, chiar de ai spus
Că suferința purta-o-vom în piept?

Cornelia Mazilu 

Când toate îmi păreau atât de sfărâmate în pustiu,
Pierdute, de vânturi spulberate, purtate-ntr-un târziu, 
Ascunse într-un gând arid, atât de însetat,
Crezut-am pe atunci, că toate, adânc s-au îngropat.

De înnoptat nu am dorit să înnoptez devreme, -
Trezindu-mă pășind atât de moale, făr-a mă teme,
Pe-o punte legănându-mi pașii, alunecând ușor,
Ținând atât de strâns în mână, un îndrăgit ulcior.

M-a învelit de sus, căzând dintr-un albastru asfințit,
Lumina împletită rămasă dintr-un răsărit.
Crâmpei uitat în timp, spre care uitasem să privesc,
Îmi lumina acum, precum un felinar împărătesc.

Deodat’ mi-a lunecat sub tălpi întregul colț de cer,
Atât de luminat, încât puteam să zbor lejer,
Ținând ulciorul fermecat, în care tainic am păstrat
O picătură din izvor, să merg la drum îndepărtat.

Simt mângâierea blând-a unei adieri din adâncimi
Venită, trezită de spiridușii jucându-se de-a mimi,
Spre-a-mi readuce viața ce-o credeam pierdută,
Urcând alene, făr’ să se lase-nfrântă.

Cornelia Mazilu

Cât rădăcinile musti-vor în pământ
Mai este timp și vreme de înmugurire,
Ca oamenii să simtă o zvâcnire
A frum’seții ce zvâcnește din Cuvânt.

Chemând la viață viața spre trezire
Și orice gând adie să fie un viu cânt
Pe portativ, ca notele dansând în vânt,
Fiori să semene spre înverzire.

Să clocotească iarba sub picioare,
De-atâta freamăt, fierbere în zare,
Iar timpul să-nflorească în petale

Fluturi în zbor, ce scutură secunde
În ochiul fluviului care ascunde
Temeri de timpul care se prăvale.

Cornelia Mazilu