Mi-am aşteptat murirea. Nu o mai aştept. Plec eu,
acum, poate, ne vom întâlni pe drum, la jumate.
Are gust de femeie. Ai simţit?
Şi Dumnezeu când L-a creat pe Adam, I-a trimis pe Eva să trăiască murirea.
Ce rost ar mai avea viaţa fără o murire din care să te (re)naşti!?...
Aşteptarea e ca viaţa, fără limite, doar
răbdarea omului în aşteptare e
ca o murire, ca un ceas cu tic şi tac.
Tic_ul aşteptării şi tac_ul muririi.
25.10.2017
De vorbă cu mine am stat.
Unul îşi scria tăcerea, celălalt asculta cuvintele strânse ca un ştreang, un „ştreang de cuvinte atârnate în bătăi de timp cu aşteptarea”.
Unul eram într-o clipă, celălalt în altă clipă. Eram ca-ntr-un gong,
unul într-un înalt de cer,
celălalt într-un jos de pământ.
Ne-am depărtat unul de celălalt până nu ne-am mai văzut. Ne simţeam nerăbdarea clipelor să treacă, să se lunece văzduhul şi
explozie,
implozie,
bing-bang-ul clipelor să aleagă cioburile întinse printre frunzele toamnei. Erau îmbrăcate-n baliverne de hărţuire a zgomotului din şoapte.
Curând mai sap o treaptă.
Îmi spuneam că fac schimb cu mine, să mă tac şi eu,
acum,
e rândul meu să scrijelesc pereţii.
Să nu uiţi, am învăţat murirea. Nu ştiu altă formă de iubire.
Nemurirea e doar pe soclu, o statuie.
Când se vor mai întâlni clipele noastre,
când vom mai sta de vorbă unul cu celălalt, eu cu mine, vei afla ne_
măsura muririi
când mi-am răstignit timpul
şi
aşteptarea,
vei afla iubirea.
E timpul. E rândul meu, acum. A sosit vremea să mă tac până
acolo unde am să mă uit,
acolo unde dorul va da ghes cu cotul să ştie, să ştiu, să-mi amintesc că nu mai scriu cuvinte,
doar
şoaptele tăcerii pe cer unde nu le vede nimeni şi
poate
va sosi clipa să ştii că-mi doresc timpul de dinainte de copilul care am fost,
clipa aceea de care ai uitat că m-am întors într-o naştere să te întâlnesc
pe drumul cu flori, cu crizanteme din toamnă, din toamna mea,
înapoi de dinaintea mea
şi
tu o să mă cauţi
când eu o să mă tac şi am început să tac şi tac.
Tac.
19.10.2017
Îmbrăţişarea era goală, n-am simţit-o în partea aceea de suflet. Era ca şi cum ai avea un membru amputat.
Dincolo de ne_
cuvinte inserate în tăcere, mă voi pleca într-un mâine unde vorbele
nu se vor mai plânge,
vor cădea la picioarele zborului din noapte fără urmă de ceartă
şi
zâmbetul va răsări în ziua de după,
când trăirile nu-mi vor mai fi pictate de umbre hărţuite,
în şoapte,
fără rost şi dorul va prinde curaj să spună:
Te iubesc! Să nu uiţi...
16.10.2017
Mi s-a părut...
tăcerea m-a căutat în adânc de cer când eu azvârleam pământ dintr-o lopată de cuvinte să mă învelesc, de frig,
pe mine
sau
balivernele
scornite de vânt curse dintr-un vârf de cerneală pe hârtie.
Mai e puţin, se va usca şi ea, cerneala. Voi scrijeli cu ea, cu tăcerea, un timp,
poate,
drumul se toarce de dincolo
şi
eu mă voi întoarce în rând când se suflă suflarea de viaţă.
Unde eşti?
Mi s-a părut...
16.10.2017
Am ajuns la capăt, la un capăt.
Mă mai despart trei paşi de el. Îi văd ţărmul, dar nu,
nu e ţărm de mare, e cela dintre cer şi pământ, între roşu şi albastru.
În timpul ăsta, mi-am scanat ultimele bătăi, pe bandă.
Mi-am luat liber,
apoi,
mai mult,
să-mi ascult tăcerea,
să ştiu să o tac
(şi eu mai bine când se trece timpul).
Nu ştiu de ce, tată, când stau de vorbă cu tine, lumea-n jur se aplaudă, se curge pe obraz de minte şi se vorbeşte doar de noi, de parcă lutul meu, de aici, se uneşte cu lutul tău, de acolo şi de Suflet nimic.
Atât, vezi?
De dor doar se vorbeşte,
nu se tace,
nu se simte
şi
când te gândeşti că dorul
e totul şi nimic
nu îmbrăţişează mai cald ca el
şi
viaţa se curge
şi
moartea se naşte
şi
lumina se (a)prinde în trepte.
15.10.2017
Habar nu ai tu,
timpule,
că m-am sădit în tine cu fiecare şoaptă de gând.
Habar nu am eu
că (mă) trec în clipa cu tine de fiecare dată când adie vântul, când cerul clipeşte din ochi şi scutura raze de ploaie sau stropi de soare şi luna se iţeşte printre stele când dormi şi visele se zboară în aripi de păsări cu dor de ne_
clintit,
auzit,
văzut,
murit.
Doar iubirea e veşnică şi ră_
sare pieptul cu sufletul de Nu-mă-uita.
Oare o să ai timp să mă uiţi timpule? Eu am tot timpul tău...
14.10.2017
Ce toamnă. Ce toamnă la banca noastră, tată...
Se zdruncină tăcerea, se (răs)tălmăcesc amintiri cu şoapte, cu îmbrăţişări şi lacrimi şi zâmbete şi dorul se doare singur.
Ştiu. Ştiu că e toamnă afară, doar am iesit să mă plimb prin toamna din mine unde a zburat, odată, sufletul.
Nu ţi-am spus.
Mi-e frig şi cald îmi e, deopotrivă, îmi tremură golul rămas în care
se caută, se scrie, mă scrie, mă caută,
mă am şi nu mă am nici aici şi nici acolo.
Se rugineşte timpul şi se cântă frunze pe alei de zbor şi păsări în toate culorile se aşează.
E linişte, auzi?
Întoarce-mi drumul sau pe mine sau timpul
sau
nu-mi mai da nimic,
nici măcar uitarea...
13.10.2017
Vântul, ploaia, frunzele, noaptea, dorul, şoaptele ascunse-n gânduri
îmi hărţuiesc sufletul. Noroc că l-am ascuns într-un colţ,
departe,
doar eu mă pătrund înlăuntru când ochii se curg cum cerul
îşi picură aerul
în stropi de viaţă.
10.10.2017
Tu, da, tu, cel ce stai ghemuit, chircit într-un colţ, înlăuntrul meu când cerul e al tău,
nu (te) mai plânge în durerea de ieri. Vei avea timp când o să mă tac,
să vezi că şi eu am învăţat să tac în viaţa asta sau în cele ce vin, când
cuvintele se vor e_
liberate din răstignirea pe trup.
Nu mai e loc de altceva sau altcineva.
Noaptea e a ta, ziua te zbori, iar între ele sunt eu. Eu am tras pleoapele cum se trag obloanele la ferestre când plouă
şi
plouă.
07.10.2017
Cine m-a pus să mă scriu în viaţa asta?
Mi-am zis că trăiesc viaţa de două ori şi-n graba mea prin timp
nu aveam vreme,
nu aveam decât două picioare să le alerg şi frunzele se zboară. Noroc cu_
vântul că m-am născut în toamnă.
Nu mi-am zis că dincolo, în scris, trăiesc şi durerile
şi durerile din viaţa asta, de două ori.
Mai am puţin sau cuvinte puţine să le aştern până nu le vântură zarea. Îmi iau concediu şi bilet la un film, la o peliculă a aşteptării într-un loc din pen_
umbra sălii, cu scaunul gol de lângă mine,
să-l umplu cu şiroaie curse din lăuntru,
să fie ca o pernă în care să-mi aşez capul
în îmbrăţişarea de suflet
şi
sărut de frunte
să ştiu că sunt.
06.10.2017
Câte trepte să mai urc să pot să mă scobor în mine,
să mă aflu, să-mi am cerul meu, să fiu una cu el?
Mi-am pus mereu întrebarea ce culoare are el. E în culoarea fiecăruia, mi-am zis, albastru cu nuanţe şi picuri de roşu.
Încercaţi să-l priviţi nu cu ochii trupului, nici cu cei ai minţii, cu cei ai sufletului să vă aflati ne_
liniştea
sau
iubirea
sau
moartea că e totuna.
Ca să iubeşti trebuie să-nveţi să mori sau invers? Dar nu,
nu,
invers nu se poate decât dacă ai aripi şi-nveţi să zbori.
Eu nu mi le-am aflat, încă, mai cobor
înlăuntru.
05.10.2017
În ne_murirea dintre noi,
dintre mine şi eul meu,
dintre eu şi suflet,
dintre suflet şi minte,
am murit de mai multe ori, doar, trupul stă agăţat şi se (z)bate cu pumnul în piept că-şi va înnoda rănile şerpuite din toamnă,
să nu mai curgă sânge
sau
frunze să se cadă în noapte, pe cer, stele se a_
lunecă ca un şanţ, ca un decolteu printre şoapte de gând şi eu mă_nod cu speranţa legată la cap să mai cred, în tăcere, iubirea, ne_moartea
în care stau cu chirie.
04.10.2017
Ca să mă găsesc, nu am cerut motive, doar mi-am îndreptat ochii spre cer şi am plecat în căutări de mine.
Mi-am lăsat urmele în frunze foşnite de toamnă când se aşează pe alei de dor.
Înţeapă inima şi capul mă zvâcneşte în poala unde era îmbrăţişarea, îmbrăţişarea cu suflet.
El nu ma mai căutat nici în clipa-n care m-am întors să mă aflu.
Nu aveam aripi de sânge să zbor când îmi cerea totul.
Mă las amprenta peste timp.
Mă va afla înaintea mea
sau
aşteptarea va mai dur(e)a o clipă
cât să număr petalele unei crizanteme, lacrimi ascunse-n drumul de dincolo?
Aştept.
03.10.2017
Eeehehe...
timpul. Nu. Nu îl am sau el pe mine. Nu ştiu. Cocoţat, de vreme,
între cer şi pământ,
mă caut cu zgomotul şoaptelor printre tăceri, scormonesc printre cuvintele din cer, le aşez pe pământ, toamna, când cad frunzele, ca un covor, ca un tablou pictat cu mâinile, fără pensule, nu le am, nici pe mine nu mă am,
doar,
mă privesc, ca la un film, cu mine într-un rol şi nici regizor şi nici scenarist nu sunt.
Nu. Nu pot să (inter)_vin,
ca atunci,
nici atunci,
când luntraşii (mă) vâsleau dintr-o clipă într-alta şi vieţi şi timpi se perindau cu mine, tot, strigam în tăcerea mea fără să schimb nimic,
n-aveam timp
sau
coinşii să plătesc drumul întors spre înainte şi ghinde cad
cu timpul.
02.10.2017
Aş fi vrut să vezi cum tremură. S-a lăsat
timpul
peste zi şi noapte_
a (cu)prins viaţa, doar eu mi-am aşezat fesul pe cap să nu se audă tăcerea cum se strigă şi pieptul cum se sare când eşti
Sufletul meu
se plânge cu dorul şi se doare.
Credeam că mă aproprii. Se apropie finalul, curând, o treaptă se tencuie,
mă aşez,
tac,
aştept
şi
aştept,
tac,
mă aşez.
Îmi tremură ochii şi pieptul se bate.
27.09.2017
Aşez gândurile pe bancă, banca noastră,
tată,
să le aud cum îşi strigă tăcerea de dincolo de dor,
să le văd inima cum se (z)bate în vânt_
ul
îşi foşneşte frunzele şi ghinde,
ghinde cad pe la spate de toamnă.
Uitarea se clatină de ciudă că n-am uitat nimic...
26.09.2017
Ştii? Ştii momentul acela în care tu...
vreau să (mă) asculţi şi eu să tac la sânul iubirii?
Îmbrăţişarea.
Timpul m-a lăsat să mă aflu, dar eu mă voi găsii?
Tu ştii, îţi mai aduci aminte
sau
dorul s-a pitit printre frunze
cu
cerul acoperit de toamnă?
24.09.2017
Ce mă fac eu cu mine?
Întors de dincolo de vreme, m-am căutat pe drumul vieţii să-nvăţ iubirea. N-am învăţat decât murirea (de parcă ar fi una şi aceeaşi).
Mă mor că să trăiesc sau trăiesc ca să mor
sau
iubirea e dincolo sau dincoace
e pasul făcut înainte-napoia mea de dinainte de trăire?
22.09.2017
Viaţa îşi urmează cursul. Mai apărem noi, oamenii ca o întâmplare a realităţii şi inventam cărări pe care le străbatem cu gândul să ajungem în acelaşi loc,
un izvor,
un râu,
un fluviu,
o mare de albastru unde doar şoaptele se aud în clocotul din suflet când
noi ne înno(p)tăm
sub
cerul ce se zboară aripi
şi
visele se prind pene.
În toamnă, toamna noastră sau a timpului cu_
vântul prins la mijloc, ochii se aleargă (a)mestecat printre fulgi sau frunze dansând iubirea
pe pământ.
22.09.2017
-->