Blog

Pe timpul în balans

pe taina cea de taină

culeg  infinitul 

ce-mi picură muguri

se deschid în ploile tăcute

în flori nemuritoare

modelând sfârşitul frânt

în orbirea lui brutală

culeg de pe învelişul lumii

amintiri de ieri

plecate pe alte căi crepusculare

fără

Viaţa, îmi este spartă în trei cioburi,
Rog primăvara, picteze ceru-n alb,
Iar anii vieţii îi contabilizez în noduri
În miile petale, ce ning, ca visul dalb.

Un ciob al vieţii e copilăria,
E limpede şi străluceşte-n soare,
Seamănă cu frumuseţea, ome

Azi e mare sărbătoare,
Aş dori şi tu să vii!
Va fi floare lângă floare,
Chiar în ziua de Florii

**

Florile de primăvară
Se vor aduna cu toate;
După ce se lasă seară,
În culori vii, minunate.

**

Te aştept în faţa porţii,
La acest mirific bal...
Tu vei fi Regin

Ar fi vrut

să privească în ochi

cu o indiferentă ridicare

din umeri,

şoaptele unei vieţi

pe care nu o cunoştea.

Arunca o lumină uşor ostenită,

obosit de aşteptare

şi simţea în propria fiinţă,

ridicarea clipei

ce se desprinsese.

Incomodă impresie…

Într-un

gust confuz

de lacrimi neplânse,

cu subtile

străpungeri de lumină,

cu glasul surd

încerca

să oprească

şirul dezordonat

de gânduri

din bătaia

tâmplelor.

Când noaptea neagră

încet coboară

în somnul care nu e somn

aprinde flăcările oarbe

ce tulbură şi vânt, şi om

răcoarea lunii mă-nfioară

fumegăind în cald abis 

visele ce se prăvale

în taina care

le-a ucis

noian de stele mă îmbată

cu mii de şoapte fără noimă

pe

Într-o tăcere încremenită

glasul cădea de sus.

Ochii se dilatau exagerat

într-un îndepărtat

gust de tristeţe

cu imagini inutil reprimate,

surprins

în această nesimţire binefăcătoare

cu un efort de atenţie

desenat.

Se trezi umblând

pe o nesfârşită pagină

Sămînța noastră poartă o boală incurabilă
Transmisă urmașilor, – moartea insensibilă –
Și grele păcate ne-adună, ca o căpușă
Ciuruind speranța, spre neant ne deschide o ușă.

Învechit de ani, în modernism trecut absent,
Grăbesc pașii ca să nu pierd tre

Să plângă!

Să plângă-n țara asta mai bine hoțomanii,

Să plângă doar aceia ce-adoră gologanii,

Să plângă și aceia  care forțând și nota,

Au sărăcit o țară și-au mătrășit și flota,

Să plângă dar  mogulii care-ntăresc minciuna

Cu-atâtea fapte bune de nu găseș

Cu figura

lipsită de expresie

într-o lume incoerentă,

auzise

respiraţia regulată

a minutelor

ce parcă

îşi încetiniseră

curgerea.

Începuse

să îl învăluie

neliniştea

în universul nemişcat

unde,

lipsit de contact,

să îşi umple timpul

când mintea

îi era limpede.

Un fr

Când sunt departe, eşti cuprinsă-n mine
Te sorb din ochi când suntem împreună,
Când eşti plecată, nu mă simt prea bine
Şi doru-mi zace-n suflet, dorinţa e nebună.

Nu te doresc când tu îmi eşti aproape
Mă simt flămând însingurat şi gol,
Şi mi se frânge

Nu-l apăsa golul din jur.

Îşi pierdea suflul

în gândurile vagi

şi nu ştia

ce cuvinte

aveau să fie spuse

când totul era înfundat,

fad.

Devenise aproape insensibil

la obişnuinţă.

…………………………….

Ploaia se scurgea

într-o felie de zi...

Povestea poveştilor arabe

Un cal cu aripi
trece pe sub lună…
între dune,
curg caravanele şi timpul…
seraiul doarme…
veghează
doar paloşul şi moartea.

Şeherezada-şi deapănă povestea…

În noaptea părului,
gâtul alb
luceşte stins…
la uşă
călăul e treaz...
Şah Riar asc

S-a născut
Din foc şi ceţuri
Din lutul cerului
Din pulberi de lacrimi
Din scrum şi durere
Din iubirea ce piere

S-a născut
Din nopţi destrămate de gânduri
Din vise spulberate de vânturi
Din lumină întunericului orb
Din ţipătul păsării corb
Din înflor

Din piatra cea zidită, din piatra dură zbor,
Am aripi împietrite ca albul unui nor,
Să ningă peste mine, rugi de alinare
Să nu mai simt nimic din ceea ce mă doare.

În zbor tăcut, prin pietre ascuţite-n timp
Cu aripi scrijilite cobor pe albul nimb,
Î

Cu apa

gâlgâind

surdă în urechi

avea senzaţia

unui fel

de siluire figurată.

Se pierdea de bunăvoie

între lucruri mărunte.

Cu o lene vizibilă începuse

să citească timpul...

A trecut o clipă

peste orele goale

încărcate de gânduri,

lipsite de umbre şi lumină

cu privirea umedă

şi fruntea plecată.

Când viaţa

curgea în jurul lui

era prizonier, trăia

într-o lume fantomatică.

vedeam în vis…

vedeam în vis cum mama mea la moartea mea cum mă jelea

ieșise din mormântul ei și lumânarea  mi-aprindea,

 mă legăna, mă alinta și mă jelea și mă plângea,

băiatul meu unde te duci, acolo nu e lumea ta,

îmi băga bani în buzunar să dau la va

Într-o realitate

înceţoşată, imaginea

se tulbura pe nesimţite.

Nimic nu oferea

un statut definitiv.

Cu o scânteie

de triumf în ochi,

un freamăt viu răzbătea

cu un aer nevinovat.

Apărea

mereu visător

să-ntoarcă spre el

o faţă umană.

Era atât de liniştit.

Privea cu atenţie

amintirea inconştientă.

Cu privirile întunecate

număra ore goale.

Se scufunda

în vise de neînţeles...