Blog

Ce e acest absurd de fiinţare

Când ne e dat să stăm în izolare,

Să ne privim

Speriaţi cerşind o milă,

Singurătăţii să îi facem silă

Înlănţuiţi cu microscopic lanţ

Din noi se muşcă,

 Gura nu o ştim,

Sperăm buimaci că încă ne iubim

Şi morţii nu îi facem plecăc

un expeditor
de suflet în cuvinte sunt
către tine
destinatarul de oriunde
de oricând
tu poate într-o zi îmi vei răspunde
chiar dacă la adresa mea
prin spartele ferestre
doar vântul mai pătrunde

Eu n-am să uit iluzia ce trece
Atât de vehement prin fața mea!
Eu n-am crezut nicicând în toamna rece,
În frunza ce devine catifea!

Eu voi privi cu-aceeași nepăsare
Cortegii apărute din idei!
Străpuns adânc de raze selenare,
Mai am puțin să mă arăt ca

         Omul nu este doar identitate ci și autodepășire.

          Devenirea omului  nu este autodepășire. Ființările și lumea numai ele devin și nu se autodepășesc. Aceasta pentru că sunt mulțumite de ceea ce sunt întotdeauna.

         Tot omul,  nu

e frig la mine în odaie
și-n sobă focul n-a mai ars de mult
pe trupul meu
călduri se scurg șiroaie
din liniștea tăcută
mă înfrupt

vântul scutură perdeaua
și prin crăpături aduce
miros proaspăt de zăpadă
șuierând apoi se duce

din razele de lună se adapă
flo

Linia cerului se întretaie, 

Soarele tremură neputincios.

Curge în lume o neagră văpaie,

Fulgere zburdă plecate de jos.

Fumegă urbea scăpată din lanțuri,

Cețuri se-acordă în dans îndrăcit;

Șubrede zvonuri aleargă prin șanțuri –

Umbre de vise ce s-au rătăcit

e toamnă iar în frunze
în zbor de cocori
e toamnă până în suflet
şi în petale de flori
e toamnă în dimineţi argintii
în firul de iarbă pârjolit
e toamnă când nu mă ştii ce e visul
sau să mai crezi
când ziua parcă e roasă
şi cerul coboară pe la amiezi
de sim

nici măcar tu – fata morgana
nu te mai arăţi...
te-aş fi zidit în castelul meu de nisip
visul să nu mi se mai năruie
să aibă un chip
şi m-aş fi odihnit acolo în pustiu
să-mi vindec tălpile însângerate
buzele să nu-mi mai fie
mereu însetate..

Noi trecem prin spectrul luminii bolnave,

Umili, temători, consumați, inutili,

Visând că vom face din șoapte jilave

Aceleași pasteluri morbide, dar goale,

În ritm monoton, în pași infantili...

Noi trecem, c-așa crapă pietrele toate

Cu legile lor, cu sămânț

Amorfe rânduri strigă pe o coală,

Rănite-n lupta dreptului la viaţă;

De un sonet atârn-o mogâldeaţă –

O slovă spartă, gârbovă şi pală.

O prind de guler – parcă e de gheaţă

Sau pare că-i trezită-acum din boală;

Cu grijă să n-o stric, o iau în poală

(Înşir d

se-adună anii împovăraţi de zări
pe frunzele-arămii
lumina cade cenuşie
din cerul răscolit de nori
şi atât de aproape
în care şi-au înfipt
ca nişte rădăcini vârfurile lor
copacii

mă simt străin şi fără rost
şi-acea oglindă caut
cu chipul ce mi-a fost odat

"Doamnă", tot îmi dai târcoale,
Cine, oare, te-a trimis?
Nu sunt pregătit acuma
Să mă duci în Paradis

Te invit puțin în casă,
Ca să vezi că nu mă tem;
Îți sevesc şi o pălincă,
La o vorbă să o bem

Uite, colo, o țigară,
De la una n-o să mori!
Îți dau şi

Lumini albastre

Cad stropi reci

peste amintiri noastre

din senin cerul

mari răspndește speranțe

sculptand în inimii

cununi de culori

din focul tainic reaprins

în clipele unei zile

macii roșii plini de rouă

ne-mbrățișează din câmpii

fâșii de lumi multicolore

se

mi-e toamna tristeţe
petale de roze zac scuturate
fără culoare
şi-apusul e mereu aproape
şi-atât de departe se deschid zorii
plină de griuri lumina răsare

cerul de plumb amestecă norii
şi plouă mărunt zile la rând...
prin porii deschişi
frigul îmi in