Blog

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care

Am privit cerul de-atâtea ori
în viața mea încât nu știu să spun
dacă ziua sau noaptea se vede
piesa lipsă din infinitul puzzle
al grandiosului Univers de unde
Tatăl ceresc a strâns-o și-a adunat-o
în căușul palmei Sale apoi m-a
făcut pe mine cu rostul meu
p

 
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
 Prietenia, nu-i o joacă
 Este ceva foarte serios -
 Unește oamenii pe viață
 La modul cel mai glorios.
 
 E ca o floare, foarte rară
 Ce este plină de miros -
 Și de-o culoare exemplară
 Care a

Cu ochii calzi, mirați, percepții mai slăbite,
Cu glasul tremurat și pasul poticnit,
Își duc poveri din ani, iar pletele albite
Ne-arată câte griji în suflet le-au mocnit.

printre  sălcii despletite,

o barcă alunecă ușor,

mandolina murmură tainic,

într-o liniște deplină,

razele sclipesc în apă frumos.

printre  sălcii despletite,

simt fiorul adierii,

mă atinge o boare caldă,

zbaterea vântului lină,

pe malul Dunării umbros.

printr

In memoriam Adrian Păunescu
Plângeai pădurii frunza rară,
Că nu mai e ca astă-vară,
Astăzi pădurea nu mai este,
Ajuns-am, Doamne, de poveste;

Şi larg se duse vestea-n lume,
Că ne-am vândut ţară şi nume
Pe-un blid de linte, ce ocară !
Dar suntem Iudă planeta

Toamna-mi scârțâie la poartă
Mai tristă ca altă dată.
-Bată-te, Domnul, te bată,
Tu ești pacoste curată!

Ce mai vrei? Din ce-am avut
Ți-am dat tot anul trecut.
Nu mai știu din vise câte,
Bucurii, iubire, un munte

Și, ca să nu pierzi ceva,
Am pus tot într-o ba

Vă spun azi, şi nu sunt poveşti,

Din file  de cronici româneşti,

Ca să desluşim ucazul

Dat de Vodă-al nost', Viteazul:

Într-o mare de-otomanie,

Din frumoasa Românie,

Un viteaz -fără frică –

Spre-nalt măna își ridică:

 - Bravii mei, porniți, vă ordon,

Spre ț

Pogoară toamna peste glie, tunând în marşu-i triumfal;

O lacrimă-şi transportă sarea dinspre amonte spre aval.

Natura iarăşi se îmbracă în haina-i trendy de brocart;

În mine zboară pescăruşii, aterizând cu ţipăt spart.

Un rest de soare adnotează pe fru

       (postarea precedentă)

       Bănățean

       Moto: „Carte de vizită: Căutând în tot Banatul,/ Mari epigramişti sunt trei,

(Acceptaţi de subsemnatul):/ Ionel, Iacob şi Bencei.” (Ionel Iacob-Bencei din „Pledoarie pentru epigramă”, 2007)

       Bă

Cu temenele până la pământ

Papuc după papuc prin veac aţi lins,

Zadarnic steagul flutură în vânt,

Vae victis ! Deci păziţi rugul aprins !

Chiuind într-un picior pe luncă,

Chiar v-aţi amăgit cu cea butadă :

„Boii ară şi caii mănâncă”,

Ce amarnic v-apasă corv

Stau la pândă umbrele lor
ale tuturor viilor și morților
se perindă prin mintea unor
căzuți de jos în sus să culeagă
idealuri prinse printre vise
cu ochii deschiși că alea
din somn sunt jucării
pentru copiii mari pierduți
în realitatea care mușcă
din zilel

printre frunze adesea mergeam,

zilele verii sunt departe,

soarele trist este acum stins,

ne acoperă frunzele stacojii,

când bruma toamnei le-a atins.

printre frunze adesea mergeam,

bolta cerului plumburie,

aduce ploi multe și răcoare,

o frunză tremură în vân

Revin amintiri cu parfum de zăvoi,
copilul din mine-mi apare în vis –
ajungem deodată, mirați amândoi,
pe-o umbră de karmă-n vrăjit paradis.

În suflet aducem păduri seculare,
poieni de poveste apar din neant,
la margini de codru, o zână călare
priveș

Duc durerile pe malul unui nesfârșit ocean,

Le scufund ca pe păgâne și-n străfunduri, pe-un alean,

Le pun rădăcini în piatra ce-a căzut zidindu-mi frica,

Și pe umeri ușurați îmi duc pacea și…nimica…

Cerul răstignit de veacuri se agită ca-n venin,

Se-nspă

Am mijit ochii trupului în lumea asta
când prima rază a reușit să-mi zgârie retina.
Ochii sufletului i-am deschis mult mai târziu...
Luam, la început de viață, totul de bun
deoarece nu vedeam nuanța dulceagă a pervertirii.
Cu cât am înaintat pe cărare

Închid ochii și parcă văd
căderea mea abruptă
îmbrățișez țărâna pătată
pe alocuri cu vreo două fire
de iarbă palidă evadată din
arsoarea razelor ce pocnesc
ca biciul din toate părțile
viața cu picătura ei de fericire
bolile care zgrârâie îndelungat și apăs

          (geografie lingvistică)

          (postarea precedentă)

          Moto: „Dumnezeu ți-a dăruit 86.400 de secunde azi. Ai folosit vreuna pentru a spune multumesc?” (William A. Ward)

          Mulțumesc

          Despre familia de cuvinte a lu