Blog

 Fior călduț în inimă-mi pătrunde,

 Imi răscolește fiecare răsuflare,

 Iar sufletu-și găsește alinare

 Când mâna mea pe-a ta cu drag o prinde.

 Senzații vii încă nebănuite

 Mă-naltă-ncet în ceruri și coboară,

 Când am simțit textura prima oară

 A pielii ta

Ai să uiţi ...

Într-o zi ai să uiţi că dincolo de cuvinte,
sunt eu, cel care şi-a negat
tăcerea în aşteptarea ta,
ca să nu îmi mai rămână
timpuri ce se tem,
sau umbre răsturnate.

Sunt eu şi mă scriu cu tine
poem de vise,
în dialogul nespuselor noastre

Nedumerită
ca o frunte care găzduia riduri
le acopeream cu înţelegere.

Faptul era unul de rutină
şi credeam că ochii pot spune mai mult
cu mişcarea lor care smulge alte priviri
care descoperă cu interes restul
fără intenţie şi chemare
doar cu spor de

Ce mai rămânem 


Ce mai rămânem dacă, ne scuturăm petale, 
sau ne îngheaţă visul, cuvântul de pe buze, 
tăcerea nopţii noastre e în spaţii siderale 
şi va toci condeiul, în taina unei muze ? 

Cu toţii suntem vise, chiar dacă suntem cioburi, 
nu toamna, nu e

~Ne-am dezvățat...~
""""""""" 
Ne-am dezvățat să zâmbim când buzele
obosite de timp,nu-și mai rostesc
iubirea,peste mări ce se clatină departe
în închipuirea visului,
ce ne îndeamnă.

De ce oare nu mai este toamna întreagă
și asistăm curioși la întruchip

Herberto Hélder Luís Bernardes de Oliveira (pe numele său complet) s-a născut pe insula portugheză Funchal în 1930 și a murit în Cascais (un oraș apropiat de Lisabona) pe data de 23 martie 2015 (se pare că din cauza unui atac de cord).

Herberto Hélder

Frunzele timpului se apleacă, cad în seară.

Se umple cămara sufletului la gura sobei.

Amintirile se aprind. Sunt pensulele nopţii.

Pictează cerul cu flori – stele.

Lumină pentru paşii purtaţi pe alei

şi toamna

mă caut cu privirea printre gânduri şi do

Noi ne-am ... 


Noi ne-am jucat mereu, iubito, în aşteptări, 
când talpa noastră-n lut se afunda 
egală, 
cu taina cea din clipă 
şi trenuri fără gări 
pe drumuri de osândă, ce cheamă 
şi nu înşeală. 

Noi ne-am jucat, la poartă, 
atunci aveam sărutul, 
noi ne-a

Ne-am dezvățat...

Ne-am dezvățat să zâmbim când buzele
obosite de timp,nu-și mai rostesc
iubirea,peste mări ce se clatină departe
în închipuirea visului,
ce ne îndeamnă.

De ce oare nu mai este toamna întreagă
și asistăm curioși la întruchipări
ca rasp

Intrarea în viaţa unei femei
este ca şuieratul scurt al unui tren în gară
ce-şi anunţă plecarea mai departe,
cei care l-au pierdut aşteaptă altul.

Tu pleci însoţit.

Liniştea se instalează-n memorie,
de trupul ei atârnă fericirea,
dragostea-i o fântână

Dărnicie

Împart orice cu lumea şi vorba şi tăcerea,
iubirea din cuvânt nicicând eu nu-o despart,
mi-e clipa îndurare şi vorba mângâierea,
împart de vrei o lume, pe tine nu te împart.

Tu eşti a mea iubito, nu lumea cea uitată
şi drumu-ţi mi-e ecou,

Uneori ...

Uneori un cuvânt, abia îl respir,
când cerul tău-i un petic şi restul este nor,
pocalul mi-e de aur, pe frunte am pus mir,
şi îmi închin iubito, tăcerile ce dor.

Eu te iubesc senin, doar uneori furtună,
albastrul mi-e intens, sleit doar

Întreabă... 


Întreabă norii când îşi scriu amurgul 
pe cărări gemene,cu toamna pe frunze 
dacă eu sunt acela, în care 
ploaia îşi mângâie stropii 
pe ramul ... ce doare ! 

Întreabă galbenul din înţelesuri 
de noi ştiute,dacă împreună, 
ascundem urmele paşilo

Când dorm 

Când dorm am buzele pecetluite 
sub tăcerile lumii, prin ierburi de silabe, 
sau păcat, nătânge trenuri tac tăcerea, 
în gând, sub strigătul cu zorii de 
crăpat.

Pot să spun că de la o vreme mă zidesc singur
ca un turn cu mâini de om
pe care le folosesc cu cap
în toate împrejurările în care mă rup în bucăţi
şi umblu hai hui pe străzile oraşului mort
de înhibiţie şi alte tare neverosimile.

Copiii desenează pe a

E toamnă, salbatică şi rea,

Cu frigul stelei se-nvelise cerul;

Brâul umed al ploii, lăţise pe şosea

Frunzişul toamnei, ce ruginise fierul.

Noi alegeam culori pe întrecute,

Să facem din odaie sărbătoare,

Fereastra, da spre ziua, când iubite,

Ne-am fost ursiţ

Că să mă cunoşti 


Că să mă cunoşti, trebuie să înţelegi 
trei lucruri: liniştea mea, ochii mei şi cuvintele 
pe care nu le spun! 

Să îmi ştii dorul frenetic care se ridică din adâncuri, 
visul tăcut şi sufletul sălbatic, 
nesfârşirea zborului meu din cleps

praf de mărgăritare

unde ţâşneşte izvorul cu apă vrăjită

se lasă poteca de piatră cu apele vii

curg frunzele, umbrele, cad stelele,

şi tu nu mai vii…

unde ne-am întâlnit odată pe zare

din lacrimi au răsărit flori de „nu mă uita”,

s-au sălbăticit potecile,