Blog

Motto: Tăcerea e ca mierea,

            poezia-i durerea,

            că-nghite lacrima

            și cȃntă patima! 

Îmi spui să mă căsătoresc cu poezia,

dar eu îmi rup deja cuvintele

argintii din stele

și ți le aștern pe poteca

ce duce spre vȃntul de prim

Amurg pătruns de remuşcări

Prăvale mii de insomnii

De am putea ca din mişcări

Profunde, prinse-n reverii

Să-ntoarcem viaţa în trecut

Copil fiind cu păru-n vânt

Apoi să fii mare, curând

Când teama vieţii, ea să fi trecut.

Trăim în lumi tot paralele

Fără de tim

Pe file de timp îmi țeseam
Dorințe și visuri de iubire
Cu avânt,îmi desenam pe pânze
De orizont aripile, mările pe care
Viața, visam să ne conducă corabia.
Noi ne-o țesem în vise albastre
Cu fire din raze de soare și săruturi
De iubire,pe pânze de

 Trecut-au luni și ani la rând trecură,

 Din prima seară în care te-am văzut,

 Când ți-am zărit frumoasa ta alură

 Și un chip ce îmi părea de necrezut.

 Un înger ce venise din neantul

 Întunecos al străzii în asfințit

 Și imedeat eu am simțit impactul

 Fru

 În noapte o palidă lumină   

 Răzbate-n neagra-ncetosare,

 O fi doar dorul meu de vină

 Că nu-și găsește alinare,

 Și tot străbate-n taina nopții

 Mereu mânat de alte țeluri

 Când negura-și arată colții

 Și-nchide ale mele ceruri ?

 Și cât ar fi de-ntunec

 Trăiesc pe-un val de amintiri pierdute,

 Într-o derivă a vieții fără sens

 Și iau cu-asalt eternele redute

 Ale existenței mele-n univers.

 Rescriu istorii care altădată

 Erau pe prima scenă a vieții mele,

 Sunt file dintr-o carte minunată 

 Ce-ascund tre

Somnul îmi plouă peste pleoapele zilei aşternute în zori.

Am frământat gânduri în noapte, pentru Suflet, să presar vise.

Tremură trupul sau emoţiile calcă cerul cu şoapte.

Iarba se-nfioară. Păsările umplu cerul, zboară.

Poveşti se aştern în privire.

Tu să mă ierţi amore, că doar aşa iubesc,
Ca marea înspumată, învălui, clocotesc;
Ca vijelia care răscoală-n a sa cale,
Tot ce-a creat natura, aşa iubesc de tare!
.
Tu să mă ierţi iubite, căci pătimaş iubesc,
Ca un vulcan activ, ţâşnesc şi năvălesc;

Şi vine vremea  marilor iubiri

ce repede a mai trecut un an

de cănd ai apărut tu , înger diafan,

mi-eşti generos izvor de împliniri !      

Ne mai certăm pentru  nimic

dar sufletele noastre rezonează

inimile in duet tandru vibrează

şi ne-mpăcăm printr-un  

Sub teiul frunza-şi tremurând,

Mireasmă dulce-n gând se lasă

Şi pace peste-ntreg pământ...

Eminovici, la el acasă!

Adie-n triluri, pe poteci

De îngerească, sfântă floare...

Tu-ndrăgostitule, de treci, 

La tâmpla vieţii cu ninsoare, 

Sub teiul frunza-şi trem

La capăt de noapte

 cu tâmplele albite

un albastru murdar

se răsuceşte fluid

înfiorare de reci chemări

Între lumină şi întuneric

ţi-aud tristeţea

 neputinţă

să-ţi înfrângi

răscolirea furtunilor în adânc

lacrima aceea de înflorire

într-o tomnatică primăvară

des

Îmi spuneai să trec peste tot cea fost
şi să-ţi uit chipul.
Din clipa aceea s-au încurcat lucrurile,
mi-am pierdut răbdarea aşteptării
în preajma unei femei dezbrăcate
de virtute şi prejudecăţi
ca-n faţa unei sticle cu pălincă.

Treptat
o golesc
de tot

Printre malurile dintre mine şi tine
nu trece nici un râu,
rar te salută câte un firicel de apă
fără un izvor anume,
e o imagine frumoasă la privit,
te plimbă pe lungimea spaţiulu concav
până se pierde în şesul luminos.

Te aştept în ierburile înalte î

Arta ca stare de levitaţie pur şi simplu Iar
poetul Poetul s-a spălat cu moartea pe mâini
Urma să scrie alt poem de dragoste Viitorul
totuşi nu pleacă de la noi Deşi România a
ajuns la fundul său Se pare că Dumnezeu
ne-a întors spatele Din pământ curg

Vrăbiile zglobii care s-au cuibărit la fereastra mea se agită,  fac un zgomot care mă trezește brusc. Într-un târziu, mă ridic din pat și deschid fereastra. Dimineața asta, în loc să aducă aer proaspăt, mă amenință, aruncând peste mine un val de căl

   O presimţire sumbră apăsa sufletul Leei şi nopţile deveniseră prilej de veghe silită.Uneori, când somnul se îndura să-şi coboare aripa protectoare peste mintea neliniştită şi trupul ostenit, coşmaruri nemiloase se năpusteau asemeni unor şoimi înfo

frunză verde

și-am zis frunză, și-am zis verde,

nebunii de primăvară,

trupule, copacule, înverzește iar afară,

ca să-mi crească din mâini crăci,

din ochi rădăcini de ducă,

din picioare, fă-mi doar coarne,

nu de drac, ci doar de furcă,

să strâng iarba de pe

Se rostogoleau în gol
cuvintele mele şoptite în amurg,
ochii acopereau cu privirea
universul în care ne inundau gândurile.

Fiecare zi
ar trebui să se îmbrace în orizonturi de curcubeu
cu porţi deschise spre viaţă,
vocea să-ţi fluture cântecul dimineţi