Blog

Tristeţe în pahar pierdut,

mecanism uscat, scârţâitor, sfâşâitor,

azi mă răsfeţi c-un ştreang cusut

ca un ochi lovit brusc de orbire

din doine râncede şi-amare

e viaţa noastră fără lacrimi

pierdute-n cioburi de pahare.

Pe praful pamântului,

doar valul n

Dă-mi mâna, lasă-mă să alunec

înainte

pe chipul râului ce-şi poartă viaţa.

Totul era timp

în pântec, ca o mamă. Din mal

zbura în lung şi-n lat.

În mal se ridică sirenele rostind

fără teamă poate, într-o zi,

incantaţia tăcerii. Eu. Un fir

de praf călători

Sunt floarea de salcâm, pe pieptu-ţi înfloresc

hărţuit de imaginea nudă a disperării,

ofranda unui plâns de tei, la trunchiu-i te cerşesc

cu mâinile în noaptea caldă.

Sunt spinii unui trandafir, de unde-o să mă tai?

Cu teama şi neliniştea în gândire,

t

vin toamnele, trec toamnele

suspină frunzele pe-alei

prin ploaia infernală

vin toamnele, trec toamnele

prin noaptea de cerneală.

viori sihastre-mbătrânesc,

romanțe de iubiri,

vin toamnele, trec toamnele,

scăldate-n amintiri.

alei pustii, bacoviene,

doar paș

Ochii mei scăpaţi de plânsul ploii
ocolind numele somnului greu
se bucură de soare

privind păsările cum se îndepărtează.

De mă voi desprinde
de aburul molatic al vremii,
se vor limpezi zorile scuturându-se
peste întinderile coapte ale grâului,

punând sub

Tu ai căzut în ispite
mai mult decât cireşele coapte

invocând împliniri de femeie,

ai scuturat de plăceri timpul.

Poate ai crezut în serialele lungi
pe care le-ai trăit
cu patima mută a aşteptării
flăcării nestinse.

Întâmplările se uită
şi pielea-şi strâ

Totul curgea.

Răsar prin ochiul dimineţii

din când în când,

amintiri cu unghii pătrate.

Se auzea un foşnet.

Rotunde, ascuţite,

stelele îşi trimiteau

pe buza pământului cu urme de paşi,

ultimele raze

ce nu se mai întorc niciodată.

Zorii zilei se prelingeau

… nu ştiu cum am să înghit

tăcerea asta târşind

şi câte hăuri vom mai trece

prin noi, printre detalii.

Rabd şi mă alin cu marea,

imaginea tulbure din adâncuri

printre alge şi valuri

înecat în ceaţă

număr paşi din doi in doi

într-o înlănţuire întâmplăto

Rămâne doar urma paşilor mei

sub influenţa tensiunii,

uneori rătăciţi, alteori adunaţi în cercuri, spirale, gânduri

ascult şuvoiul de cuvinte.

Nu sunt mult, nu sunt puţin, sunt doar eu.

Simţindu-mă singur,

desenez stâncilor suflete frumoase

într-un fel

Cântece neauzite răsună prin locuri retrase
şi săruturi aşteptate scotocesc prin memorie,
fata cu faţa de rubin şi ochii migdalaţi
trece prin gânduri ca o pasăre legănată de vânturi
peste pădurile defrişate de amintiri.
Am să cad în uitarea sortită d

Iartă-mi tăcerea ce-a cuprins

Un timp ce secol mi-a părut

Dar încercările m-au ”stins”,

Sufletul tare m-a durut!

Dar au trecut...

Deși mai arde jarul greu,

Ce-n suflet încă mi-a rămas,

O să-mi revin! Voi fi tot eu!

Dă-mi doar răgaz, mai am un pas

Să prind ia

Tu mă inhibi

cu mâinile întinse a chemare,

mă bântui

şi mă vrei

înfăşurat în vuietul tăcerii.

Nu te condamn.

Mă simt eu însămi

pe strigătul luminii,

în pata de culoare

vinovat.

Din oglindă,

citeşte asta dacă priveşti

cu limbi de clopot

adânc

în ochii mei.

Învălui clipele

râului murmurând

în valea adâncă a luminii

(se scurgea în ritm mai domol).

Cuvintele pier

peste oraşul învăluit în lumina asfinţitului,

înghiţite de gesturi largi,

înnegrite de trecerea timpului.

Umbrele primesc

deasupra porţii late,

tuşel

Pentru că

de nervi

am imortalizat

în scrumieră

scânteia din privirea ta,

rumeg ţigări

când aprindeai sufletul,

căci timpul s-a oprit

în cuvinte

pentru mine.

Parfumul ţi l-am făcut esenţă

departe, cu el îmi stropesc înstrăinate

dimineţi şi seri

şi nici telefo

Oamenii de ştiinţă au descoperit  

o imensă fisurã greu de-acoperit,                                                                 
între real şi virtual, unde se scurg,
nici nu ştiu cum să explic...
dar de fapt se scurge aproape tot.
Priviţi şi d

Parcurgând etape lungi,

femeile sunt zâmbet oglindite-n dimineaţa

din (ne)viaţa

ce poartă la cununie

bătând tactul

cu mâinile,

rochii albe ca zăpada

cu flori în păr şi stele pe sâni.

Răsturnate pe scaun,

cu degete subţiri şi lungi,

melancolice retrase,

urc

Mi-e dor să-ţi spun că îmi lipseşti!

De plânsul nopţii ce mi-a stat de veghe
Am ochii umezi
Dimineaţa
Privirea obosită caută culcuş şi-mi pleacă iar
Prin gânduri

Şi ele nedormite
Rugându-se de clipe să aţipească-n timp

Preţ de o secundă pe gene stea d

Ceara de satin înconjoară chipul rebel

într-un miros de praf umed

al cerului de toamnă cu privirea rătăcită.

Din lacrimile cailor, picură lacrimile mele sălbatice.

Gândurile se tulburau

îngemănate, împreunate şi aruncate

în colţurile buzelor umbrite.

A

S-aud şoaptele toamnei....

Cad fără veste peste coline 
picături ruginii de tăcere 
şi-n gânduri fremătând revine 
un fior neînţeles de durere. 

Sub raze de soare tot mai fierbinţi 
viaţa devine o amintire, 
ascunsă-ntre frunzele cuminţi 
s-a stins povestea