Blog

Începutul

infinitului

într-o zi de vineri

e în fiecare dintre noi.

Cu paşi grăbiţi

alergăm, Troiţă să-nalţăm

din cuvintele sufletului

şi flori,

flori de măr verde

să-mpodobim îmbrăţişate

gândurile.

Până şi cărările huruie
Nemulţumite
Că sunt paralele
În urmele de cai 
Adulmecându-ne gândul
Se vor împleticite
Bete să umble
Prin interseţii
Ca noi
Într-o respirare
S-ajungă
În aburii scoşi aprig din cai

Doar un gest le mai opresc
Din nebunia lor
Î

Au

trecut anii

când cu viteză

încercam

în luntrea-Ţi să pătrund.

P’un mal era aşezată

cu faţa îndreptată

spre marea

ce se pierdea în cer

sau

cerul în ea,

iară luntraşii aşteptau.

M-am aşezat

şi-n linişte-am plutit o vreme

până când

pe ei, luntraşii, să-i pl

Răni

sunt multe,

vor mai fi

când un Toma tu eşti

şi fără să simţi

ale trupului adâncuri,

îndoiala te pătrunde

căci eşti om

şi nu poţi crede

urmele de chiar le vezi

ale piroanelor sumbre

stăpungând trupul din El.

Te căieşti

şi te sfieşti,

chiar te bucuri

de

Lumină

în jurul său era,

dar nimic,

cât de mult

privirea în sus ridica,

din cer nu putea vedea.

Leon,

atunci,

în Ruga sa,

Glasul Fecioarei Maria

auzea

şi-n pădure de intra,

izvor lin va găsi,

setea îşi va ostoi

şi cu apa cea divină

chipul să-şi clătească,

ve

clipe

am băut din văzduh

 tot albastrul,

eram fericit

 că m-am săturat de setea

care mă ardea

până la lacrimi,

sunt o fărâmă de lut

dintr-un ocean de lumină,

o întrebare fără răspuns

 în marele haos al lumii,

se rostogolește

vremea peste mine,

bătrânele ceasuri

Mă ademenea ispita-n capcană
Şi eu îi dădeam nehotărât ocol
Când începusem ca să beau o cană,
Să-nchei cu moartea un fel de protocol.

S-a întâmplat, frânghia cu ureche
Atârnată din tavan până la gât
Să nu mă aibă-n laţul ei pereche,
Să mă cutremur de

Flori,

flori osana

în calea Lui

adus-au toţi

în Duminica în care

în Templul Tatălui

a intrat El.

Şi-n grădina Ghetsimani,

în muntele Măslinilor,

cu ucenicii Lui s-a dus

şi se ruga,

se ruga Tatălui

« Depărtează paharul acesta de la Mine. Însă nu precum voi

Erau

12, în Galileea

ei s-au dus

la întâlnirea cea cu El.

În jurul mesei,

toţi s-au pus

sfiiţi şi temători,

dar plini

de darul Tatălui

şi de iubirea întru Hristos.

Şi El

vorbea,

apostolilor le preda

din înfricoşătoarele taine

ce vor urma :

vânzarea pe a

În

Grădina Ghetsimani,

Iisus Tatălui

se ruga,

se ruga

şi se-nchina

suferinţa

alinată să-I fie

după cum e cu putinţă,

îndurare

să primească

în a Domnului vreire :

« Părintele meu, de este cu putinţa,  

treacă de la mine paharul acesta ! Însă

nu precum voiesc

Îți sunt tăcerea nopților rămase azi pustii,
Ce-ngheaţă în simțire, miile de gânduri,
Îți sunt o frunză ruginită-n toamnele târzii,
Foșnind a-nsigurare, îngroașă alte rânduri.

Îți sunt culoarea smulsă din armonii de zori,
Ce-mprăştie lumina şi pacea

Întru

smerenie desăvârşită

al Celui fără de păcat,

ucenicii laolaltă strânşi,

I-a luat,

picioarele le-a spălat,

învătăţură lor le-a dat

să nu uite de unde au plecat

şi cât de sus

în viaţă vor fi,

picioarele să spele

unii altora

şi celor ce vor veni,

căci

Au aşteptat

noaptea-n care

mulţimea nu era pe lângă El.

L-au luat

şi pe ascuns

la Ana L-au dus,

cu uşile-nchise

învinuiri să-I găsească,

au căutat.

Predicile Lui, mulţimii,

i-au deranjat,

mărturii

şi cei doi martori

n-au găsit,

procesul public

n-a avut loc

şi

A stat,

a deprins de la El

învăţăturile 

toate ale vieţii

şi minunile ei

le-a văzut,

simţit,

trăit

şi cocoşul a cântat

şi ea-şi vindea

trupul în plăceri

nebune, pământene

şi l-a întâlnit pe El,

L-a ascultat

şi a doua oară cocoşul a cântat,

cu lacrimile e

priviți în zare

priviți în zare, toamna vine,

 cad frunze moarte de aramă

și picură din cer rubine,

un peisaj pictat în ramă.

privesc la geamul solitar

și-ascult prelungile suspine

de foi de plop ce cad arar,

priviți în zare, toamna vine.

vine încet ca o

În faţa

mormântului gol,

cutremur mare

s-a pornit,

paznicii,

Mariile

s-au speriat,

dar,

din cer,

în fulger,

un înger alb

s-a pogorât,

pe toţi i-a îmbărbătat,

Vestea mare lor le-a dat:

Iisus,

cum a zis,

a înviat

şi-n Galileea a plecat

să se-ntâlnească,

să vorbea

În faţa

mormântului gol,

străjile,

Mariile

stăteau,

plângeau

şi se rugau,

din toţi porii

trupului lor

se-ntrebau

unde,

când

şi mai ales

cum

Iisus

nu mai e.

În stânga, în dreapta

cu toţii umblau

şi întrebau

pe orişice vietate,

de au văzut,

ştiut…

dar El

nu era,

nu S-

L-au înălţat

pe Cruce

sus

şi-au pus la stânga şi la dreapta Lui

câte un tâlhar

ce-ar merita să-ndure

chinuri lungi

şi biciuri

şi aruncat în hăuri.

Dar El,

iertat-a pe amândoi

când unul se căii

şi-n Rai cu El

p-acela îl luă…

Stropind

în jur furtună

şi tunete

Când luna se destramă în voaluri de lumină

Și-acoperă pământul, noaptea e divină.

Când cerul e supus Divinului de sus

În depărtări ascunse, ne şterge întristarea,

Ademenind chemarea, pe drumul spre apus.

Luminii dezlânate din spaţii neaflate,

Dă replică n

El

Golgota

a urcat

sleit de braţe

şi picioare,

de greutatea

ce-a purtat

pe umeri,

Crucea păcatelor noastre.

A fost uşor,

aşa scrisa era,

să-L aşeze

pe Crucea Sa,

în fapt a noastră

şi cu piroane ei veneau,

piroane grele, dure,

braţele şi picioarele-I străpu