Îmi plec genunchii-n faţa Ta, Tu Doamne!

În rugă cer iertare, primesc de-mi dai canoane,

Cu brâu de îngeri, Tu mă înconjoară

La ceas de taină, noaptea mă împresoară,

(Simt iar puterea Ta, ce dulce mă înfioară).

Privirea mi-o înalţ spre cer în adormire,

Mă

Privise

cu o expresie

de mulţumire pe faţă,

norii ce alergau

nebuneşte pe cer

după o amintire pierdută

în negura timpului.

Îl furnica

gândul trăsăturilor rămase

împietrite într-un rictus

de nemulţumire.

Cu chipul

transfigurat de furie,

îşi mângâia barba

îngândurat.

Din tine durerea urcă
şi viaţa asemenea se naşte
prin plânsul unui copil,

cum clipele se înteţesc în el
porţii de aer respirând
de nu-l mai opreşte nimeni.

Suav zâmbetul
începe să-ţi lăcrimeze pe faţă.

E ora când bucuria abia are loc
şi dă pe dinafară î

Picioarele, croite special

pentru galop

scot scântei

din scântei, incendii

părul, o coamă-n care noaptea

agaţă stele bete

de dans şi cântec,

vârtejuri,

roiuri

de universuri noi,

naştere continuă

într-o mână, centaurul închide

soarele şi luna

în cealaltă,

o clep

pe care stau, clădit din aceiaşi atomi care compun pădurea

şi privesc, până când privirea

încrâncenată reuşeşte

să taie încă o fereastră în perete,

două, pentru aviditatea nepotolită a

ochilor

să pătrundă lumina, chiar confuză

ca aurul neseparat încă de fi

Îşi simţea

pleoapele din ce în ce mai grele

şi faţa golită de expresie.

Cu un zâmbet ghiduş

încerca să injecteze o doză de realism

când respiraţia era egală şi liniştită.

Pe faţa pământului

încă

mai vremuia.

Chipul

neliniştit şi încordat

asculta

cu ochii închişi

cuvintele rostogolindu-se

deasupra lui

se spărgeau

se scurgeau

printre degete.

e-atât de noapte..
timpul în halat cu bisturiu
îmi separă
endocardul stâng de cel albăstriu
cuvintele asistente s-au ghemuit în colţul gurii
şi privesc părul plin cu cireşe amare
o gheară îmi taie tubul de oxigen
şi în loc îmi pune un ciob de oglindă

Visarea mă petrece pe unde n-am mai fost,

Să răscolesc enigme, răspunsuri fără rost.

Răspunsul îl primesc de la sclipiri albastre

De eu voi poposi, sub cerul plin de astre.

Mă întind, s-ating cupola cerului fierbinte,

Să scriu pe zări de foc ce suflet

Undeva, pe Styx...

Orfeu cîntă tot acolo

Lângă Styxul

Peste care luntraşul

Face naveta într-o hipnotică râvnă

Cântă aceeaşi dramă, aceleaşi note,

Aceleaşi sunete

Care împing luntrea uşor dincolo

Unde se aud sinistre urlete...

Vine luntraşul

A câta oară?

Orf

lumea mea

lumea mea dispare-ncet

ca versul unui sonet,

cu nebănuite vini

pe un eșafod de crini.

zeii care o vegheară

au în lacrimă o gheară

și în timpul lor virgin

mușcă cu ceva venin.

mâna lor nu mai dezleagă

ora care e întreagă,

lumile mai pier, mai vin,

pe

Cel care iubeşte se mântuie,
pune în inimi bucurie
şi umple sufletele cu linişte.
Priveşte gura ca pe o poartă zăvorâtă
de unde ies cuvinte alese
şi vindecă rana.

Lasă locului zilele mângâierii,
însuflă sunetelor armonii,
soseşte de unde luminile ning

e cel care

învaţă să înoate de unul singur

în apele tăcerii, mişcându-şi alene

braţele - vrejuri de viţă uscate -

către un ţărm

rămas în spate, un spate greu

ca o galeată goală

-golul atârnă cel mai greu-

Bătrân

e cel care

bea un strop de vin

să-şi încalzeasc

Prin minte

trec peisaje, chipuri

-vechi picturi, straturi

de praf peste culori –

omul stă cuminte

în celulă

la adăpost, căci astăzi

a vorbi

este deja un fel de moarte

anticipată

a gândi, o rană supurând

zăpezi murdare i s-au strâns

în păr şi praf, munţi de praf

Am toamnă în suflet, durerea e grea,
Simt plumb în picioare şi-n inima mea;
Văd oameni, departe, pe-alei rătăcind...
Privesc către mine, aproape zâmbind.

***
Aud cum mă strigă un glas - în zadar,
Tăcerile surde au gustul amar;
Mă-nchid iar în mine, încerc

Mintea

trecea pe pilot automat.

Umbrele

deveneau

din ce în ce mai lungi.

Gândurile negre îl bâzâiau

ca şi cum

l-ar fi măturat

într-un colţ obscur

al existenţei.

Întunericul

încerca

să-l străpungă

cu ochii

minţii.

Am îmbrăcat Timpul cu mătăsuri,

l-am fardat cum doar o femeie ştie

să-şi ascundă neîmplinirile sub pudra speranţei.

Îmbrăţişează-mă şi nu-mi spune

despre asfinţitul iubirii şi despre răsăritul sfârşitului,

îndulceşte-mi adevărul, Timpule!

dincolo de mine

Îndoaie-mi sufletul şi o parte din inimă,

a ruginit cumpăna de la fântână,

a plâns apa de atâtea căderi,

mi-e sete, potirul nu-l mai ajung,

frunzele obosite încep să cadă duium.

                 ***

Îndoaie-mi visele albite printre anii cei albi,

ninge în