Blog

Floarea-cadavru

dispare din Indonezia, dar

se reface aici, unde

cactuşii nu mai înfloresc decât noaptea

ascunzându-şi durerea

aici, unde

lumina e râncedă şi

cuvintele tac, sângerând

festin pentru vulturi pleşuvi

şi aerul, din ce în ce mai agresiv

miroase acru

spune-mi, femeie,
ai rătăcit şi tu ca mine?
pe ce cărări,
spre ce limanuri,
gingaşe braţe ai întins?
pe care colţ de stâncă aspră,
urmă de sânge ai lăsat?
ai strâns şi tu un braţ de frunze
ce visul nopţii l-a udat?
sub pleoapa ochilor, zbătândă,
ai legănat ba

MASA LUI CARAGIALE

Adesea scriitorii se întâlneau la Dragosloveni vara, sub răcoarea bolții de vie, la conacul lui Vlahuță. De fapt în casa lui Vlahuță, Caragiale era un subiect permanent. O telegramă sosită de la Berlin de la Caragiale, îl ruga pe V

Cai albi îmi tropăie prin gânduri

cuvinte repezi încercând s-ajungă

galopul lor, o toacă e, din scânduri

trist nechezat, ca o cântare lungă.

Vântul îmi țiuie prelung prin plete

tot gângurind, fără de înțeles, ceva

norii îmi povestesc acum de sete

plângând

Cuvintele desprinse de gând,
o întâmplare prin care se ivesc înţelesuri
de la rădăcini la sâmburi.
Păsările dintr-un răsărit
flutură în aerul gol
vibraţia naşterii prin sunete
în oul de piatră, cântecul
rostit de necuvinte.

Se aud cum vin îngerii
cetăţ

ÎŢI MULTUMESC

Dimineaţa când mă trezesc

Ţie Doamne-ţi mulţumesc

Văd lumina zilei iar

Şi nu trăiesc în zadar.

Viaţa, cel mai de preţ dar

Pe care l-am primit.

Peste mine ai revărsat har

Îţi mulţumesc necontenit.

Mereu Domnul e cu mine

  Mereu mă ajută.

Mă înv

seceta

căldura topește orice boare,

se usucă salcâmul sub cer,

firele de iarbă se roagă la soare,

să nu le usuce, că pier.

e toată natura în doliu târziu,

plâng plante pe vițe și-n lanuri,

s-a lăsat vara ca un pustiu,

peste câmpie, pe munte, pe dealuri.

că

Curtez

fiecare picătură de ploaie

fierbinte și clară

spre rădăcina-mi.

Sorb

nori înmiresmați ud

cu nările largi

fremătându-mi.

Împlinesc

atingerea apei

cu epiderma

tremurându-mi.

Și dorm

înflorind vise

în lujer prea viu...

trezindu-mă.

25 05 2012

ȘTEFAN OANĂ

clipa ce vine

mă bate timpul, clipa ce vine,

se prăbușește spre asfințit,

lumea petrece, totul devine,

și totul cade în infinit.

îmi bate vântul în  vele,

mi-e dor de-un senin fără nori,

de cetățile mele de stele,

de zborul înalt de cocori.

mă bate timpul,

Deschidea

coperţile vieţii

ca să respire.

Se străduia

să nu adoarmă.

Târşâia tăcerea

cu papucii…

Călătoresc cu gândul printre stele...
Hoinăresc aiurea, la întâmplare.
E o privelişte mirifică, o încântare
Să stăbat universul cu visurile mele!

Visez o paradă de Mis...Univers
Şi eu arbitru – alesul cerului –
Pentru juriul universului,
Să alegem fr

Nu voi mai scrie

când Cosmosul se va evapora

în altă emisferă a Existenţei Divine

lăsând cerul

gol

Dacă Luna va înceta

să lumine Pământul

noaptea

şi dimineaţa

iarba n-o să mai fie verde

De Soarele va cădea

peste mine

topindu-mă

ca pe-o lacrimă

ce se usucă pe pal

tu ești pământul…

tu ești pământul meu din brodină

în care-am semănat iubirea mea

și ai crescut ca floarea din grădină

și te-am păstrat ca pe o peruzea.

ești cartea mea de dragoste pe veci,

de reverie, umbră și aromă,

mă îngrozește gândul dacă pleci

și -n

cuprinde-mă cu braţe verzi de vară

poartă-mă-n dans la capătul iubirii

pe ţărm înalt, unde tăcerea şi nisipul

clădesc altar de jertfe viitoare

când obosim, ne-om arunca în mare

şi vom nunti albastru, legănaţi

de albatroşii veşnici şi curaţi

cuprinde-mă cu

NOAPTE ALBASTRĂ 

Senină noapte - noapte albastră 

E multă tăcere in noi 
Curg gânduri, gândurile noastre 
Şi focuri de stele se aprind şuvoi. 

O stea se stinge si alta se aprinde 
Un ciclic mers prin destin, 
Căutăm impreună , 
pulsul fericirii divin. 

E adân

Uşor gârbovit

cu mâna îndoită la spate,

vorbea

cu capul lui

ore în şir

tulburându-şi memoria afectivă.

Începuse să vadă cu urechile…

Lumea în care trăiesc
s-a depărtat de sufletul cald,
de nu mai pot crede
cuvintele ce mi se spun.

S-a lăsat o ploaie cu grindină,
caut repede un ascunziş sigur
din calea năucitoarei dezlănţuiri.

Doamne!
Nu te pot ruga mai mult;
tot ce-ţi cer nu este pentru

zilnic, un clopot

sună o cădere

copac şi om, îmbrăţişaţi,

se sting şi mor

curcubeul

e monocolor

femeile îşi lasă pantofii în asfaltul topit

merg mai departe desculţe

incendiul începe din tălpi

bărbaţii respiră cenuşă

fructele au gust de pietre

veştede precum

aplec eternitatea spre tine

aplec eternitatea spre tine, iubito,

copil suav al dragostei dintâi,

aș vrea să-ntind mâna prin vreme

să te -alint frumos, să te mângâi.

avem trecutu-n față și visul risipit,

văpăile  ș-au stins misterul, dragă,

se-ntoarce amin

Dinainte

o tăcere panoramată.

Urechea-i bătea ochiul,

nu o auzea,

o vedea

pe segmentul

de memorie artificială.

Avea

să-şi dea drumul abundent

în grupuri de litere

de la mai multe cuvinte

să poată

să înţeleagă

cum

vedea tăcerea

şi auzea imaginile…