Blog

Ca un păianjen,

în pânza ţesută din vene,

îl simţeam cum creşte în mine

printr-o nesfârşită cădere.

Pe ascuns,

strecurat într-un oftat,

dorul de viaţă…

a plecat.

în patru împart

sec bobul de grâu

și-mi dă pâine cu rest.

oare unde e încolțirea?

în patru am ochii

când mă trezesc

și-mi dă orbire cu plus.

oare e întuneric?

în patru pun versul

două se văd bine

două să le ghiciți.

oare ce e, ciupercă?

în patru împart buzele

În țăndări fascinante de lumină

Limpezesc, la mână, bucăți de întuneric.

Prea multă sudoare de glezne îndoite

Pentru o biată oglindă negru-opac.

Întind apoi timpul furat, pe creier

Îmi pulsează tâmple a pământ mucegăit

Și-mi răsar viu neuroni ancestrali

În

poeții ca fluturii

am visat

eram între toamnă și iarnă

între ceață și brume

rătăcit printre cuvinte

m-a căutat un înger cu aripile rupte

nu m-a găsit

mă uit în oglindă

nu sunt eu îngerul

n-am aripi

mi le-a tăiat timpul

între toamnă și iarnă

doar amintiri

beți

De când trec prin cuvinte cărări foşnitoare
nu osteneşte bucuria,
singurătatea fuge în cutele nopţii,
tristeţile se acoperă cu uitare.

.

Cad umbre şerpuite din oglinzi,
capătă trup şi-i dau glas luminii,
nopţii din pietre să-i cânt
psalmi prin cuvintele Lui.

Tinereţea…

aburii pământului

ca şi apa care se scurge

printre degetele

ce se cască-n aer,

nisip ce curge

în clepsidră

şi nu-l pot reţine.

Forţă aparentă,

falsă prospeţime.

Tinereţea.

Iubesc!

Vezi cum
bolovăni de tăcere
sfarmă cuvintele nespuse
cu putere, împrăștiind durere?

În urma lor
silabe încearcă s-adune gânduri
și vise...multe vise....
așezate-ntre rânduri...

Fărâme de iubire
risipite de tăcere,
mângâie clipele în aștept

O lacrimă de dor

din ochii minţii adormite

picură în oceanul sufletului

scufundat în infinitul spaţiu sideral

al vieţii pline de amărăciune.

O lacrimă de dor

născută după o noapte

de dragoste curată trăită intens

în nopţile de toamnă ruginie

se transformă în

- Fa Leano, m-a sunat Jicu, frate-miu, că mâine e musai să fim la ora şepte la livadă. Începe culesul prunelor! Fă bine şi anunţă-ţi neamu’, să vină la noi, să ne organizăm, da înainte de asta, toarnă-mi o bere să-mi dreg glasul. Își mângâie cu vădi

Sunt unul, dar în mine-s doi

şi unul trebuie să moară.

Se luptă-ntre ei

şi niciunul nu poate să biruiască.

Le trebuie un semn de la mine,

dar nu-l primesc,

nu ştiu

care dintre ei îmi va plăcea;

am să-i las

să se tot bată

până unul o să cadă,

şi-atunci o să-l

Te rog, strânge-mă-n braţe cât eşti încă cu mine,
Cât iubirile noastre nu sunt încă străine,
Cât timp dorul ne-apasă nefiind împreună,
Căt mai este credinţă-n astă lume nebună.
Să mă strângi cu putere, să te simt tot aproape
Căci mi-e frică de mine c

amurg apocaliptic

cântă lira și oboiul doar apusuri răstignite

ce-au trecut adânc în mituri, codrul despuiat de foi,

eminesciază-ntr-una bate vântul iese luna

cerul ciuruit de stele cade-aeve peste noi

curcubeu ca o eșarfă leagă cerul de pământ

precum gâ

Să nu mai ard produc cenuşă

să nu te bat la cap că nu e uşă

Să nu scot gheara nu-s pisică

să dau din coate când mi-e frică

S-arunc aureola asta-i frunte

să merg odată dacă-s munte

Şi iarba-i iarbă nu hârtie

să o cosesc nu pentru-a scrie

Costel Zăgan, Ode gin

Sunt între viaţă şi moarte,

ca un circar pe sârmă

la mare înălţime,

de-o parte a sârmei - viaţa,

de cealaltă - moartea,

iar eu sunt la mijloc

şi trebuie s-aleg,

dar nu ştiu de care parte

e viaţa

şi de care - moartea,.

mi-e teamă

când, ajuns la capătul sârmei

 Când negrul este pus în frac,

Visele în pulbere se prefac,

Se-aşterne uitarea, peste veac

Cântecu-i mut, muzele tac,

De-ar fi viaţa o pendulă,apoi

De la douăzeci de ani, în doi,

Când patruzeci şi cinci se gată

Să schimbe cursul, înapoi să bată,

Ne-am

Îmi sădesc adânc gândurile

Cu gura plină ochi de pământ

Înclinat umil la orice pădure

Ce tace frumos liniște, sfânt.

Cresc în jos vale de deal verde

Mărginit de albastră mirare în sus

Zâmbet udat în lacrimi de stele

Ce plouă moale, târâș și abrupt.

Focul

Aleargă la izvor dimineață

La o aripă distanță de întuneric

Umple căușul palmelor cu apă

Și citește-ți limpezirea în ea

Are forma unei inimi curate

Prinsă între două timpuri reci.

Nu mă crezi?

Privește!

20 07 2012

ȘTEFAN OANĂ

Sub paşi tăcuţi,

vasul de sticlă

se spărgea

privind

la picioare invizibile…

în deşertul vieţii sale.

În cerul mototolit

şi umed,

colcăie

ca viermii între noi

printre alte cadavre duse

de atâta dor,

răbdarea şi nervii.