Blog

De după nori,

luna se ivi, inundându-l

cu lumina sa lividă.

Îl asalta amintirea

sfâşiindu-i trupul străbătut

de o serie de umbre ce zburau.

Un amestec

din păcat, tristeţe şi nostalgie

într-o uşoară undă de împotrivire.

Ochii împroşcau scântei

şi se

O ISPITĂ EVA…

un dor de amagire mi-a tot pungit clepsidrele

 în joc de forme mai dulci sau mai amare

şi tronul care pândea adjudecat să fie în revelaţie subtilă

se oculta în fante tot mai friabile

mai depărtate de voluptatea crucificată

a păcatului

Eva se

În reflexele roşietice

ale flăcărilor ce dansau,

umbrele se ghemuiseră în unghere.

O lacrimă mare

se prelinsese

peste beţia simţurilor.

Se aşternu tăcerea

peste rătăcirea

transpiraţiilor nocturne

tot mai abundente,

tânjind după lumină.

Razele soarelui

pătrundeau estompat

în realitatea cenuşie şi goală

inundată cu reflexe roşietice.

Se simţea

învăluit de eternitate

când ochii înfometaţi

trepidau pe undeva,

pe afară

şi pe buze

i se ivise

un zâmbet enigmatic

în străzile învăluite

în lumina înse

Nu putea savura înserarea

ce-şi trimitea solii.

Închise ochii

şi se lăsă dus

de reverii.

Despuiat în noapte

şi cu fruntea pleznind,

în el, urca un val fierbinte

ce se prelingea undeva

unde contururile

se învăpăiau

şi urmăreau mersul…

norilor pe cer.

O zi fără tine - e beznă. Două, trei…  - insomnii. Te rog! Scrie-mi, două cuvinte!... Mu-mu-mulţumesc!

Bravo! Viţel la poartă nouă! zise în gând, împăturind biletul. Plecă să-şi caute iubirea.

Merse şi merse, din poartă-n poartă, până dădu norocul pes

cade toamna în pahare

cade toamna în pahare

bahică petrecere,

sorbim din raza de soare

pentru marea trecere.

cade toamna-n călindar,

îi fac domnului o rugă,

și-i fac inimii un dar,

un vin bun de buturugă.

cade toamna peste noi,

e blestem de zile mari,

cu plo

ARSURĂ  DE  GRADUL  TREI

din nevăzut palpat

(sau poate nu)

mă-nveleşti cu tine în fiecare noapte

frigul tristeţilor de peste zi

să se risipească precum un coşmar fulgerat

de ochiul vigilent al luminii

ori de câte ori asfaltul încins al cotidianelor griji

î

Lasă-mă să-mi scutur umbrele!
Se şterg toate întâmplările, rămân nud,
mâinile îşi schimbă rostul,
propriu-mi trup nu le recunoaşte.

Păsări travestite caută îngerii
de aripi crescute nefiresc
şi cuibul din cer în care locuiesc.
Surâsul răscoleşte răni î

În aerul curat

privind în gol,

râsul lui vibra 

ciudat.

Cuprins de o neobişnuită

linişte sufletească,

privirile-i aţintite

spre înserarea albăstruie,

tiveau cărările singurătăţii.

Dus pe gânduri,

întinse braţele

înspre orizonturi îndepărtate.

Pe buze-i miji

 VEŞNICII   TRECĂTOARE

răsfoind identităţi în burta balenei

trecătoare mi-s mâinile

care-ţi cuprind lutul în memoria lor efemeră

iubitule, iubito

din clipele mele oglindă aceleaşi şi nu în forme divine

trecător mi-este trupul ce te cuprinde dăruit ca-ntr

mamă, unde ești?

rândunelele au părăsit cuibul,

zarea se lasă pe colina din crâng,

lacrimile toamnei din gene de vreme,

în râuri se varsă și zilele plâng.

cocorii-n triunghiuri pe cale

se-adună pe cer ca sfinții-n altar,

mioare coboară voioase la vale,

plâ

Sălăşluia în altă lume

învăluit de împăcarea blândă

a văii cufundate în umbrele înserării.

Pas cu pas…,

păşea încet, adâncit în gânduri

la sunetul din noapte

în propriul său ton,

dependent de el însuşi

cu simţirea lipsită de cuvinte

din liniştea profundă

câ

Rămase cu ochii aţintiţi în gol,

unde umbre ale înserării

zumzăiau încet

prelingându-se în încăpere

ca licărul unei ploi de stele

în adierea plină de nostalgie,

străbătând străzile

cufundate în întuneric

ca un văl coborât

din cerul palid

în pâlpâirea lumânăr

câteodată

câteodată delirez în cuvinte,

mă predau ca soldatul pe scut,

câteodată viața mă minte

și mi-e dor și-aș muri-n absolut.

câteodată delirez în cuvinte

și mi-e foarte drag să trăiesc,

câteodată îmi aduc aminte

cât de mult, viață, te iubesc.

câteodat

Toamna cea de roade plina
A copt fructele-n gradina
Mere rumene frumoase,
Pere galbene zemoase
Struguri aurii in vii
Prune mari si brumarii
In camara le vom pune
Ca la iarna tare-s bune.

Am închis o clipă ochii,

să scornesc forme

în rotocoale albastre de fum,

când, cu o mângâiere blândă,

un fluid mi-a învăluit sufletul

cu un val de căldură

în liniştea aşternută peste gândirea crispată

de amurgul ce se reflecta în râu

cu un foşnet ireal

din

Când n-ai mai venit pe potecile pădurii
mi-a coborât în cuvinte îndoiala,
timpul se înclina pe partea lui tristă,
se opăriseră în cântece sunetele.

Zilele erau mai lungi ca anotimpurile,
aerul nu era împovărat cu miros,
sărutul nedat se uscase pe buze

Râul murmurând,

se scurgea în ritm mai domol

peste oraşul învăluit în lumina asfinţitului

înnegrit de trecerea timpului

deasupra porţii late,

vestind parcă… eternitatea

puzderiei de oameni

ce se revărsau.

Sătul să tot apăs pedala timpului,

spălându-mi idei

și visele pieriră…

o frunză-ndoliată,

urmarea unui gând,

pe semne iar e toamnă,

cu sufletul plângând.

foșnea lumina serii,

pe undeva pe sus,

vărsa culoarea mierii

o lună spre apus.

se-auzea un clopot

treceau spre ape cerbii,

era că nu mai pot

să pască firul i