A frig, distanța

doare de tine

norii, dorul îl face

mai negru, mai greu

iubito, azi plouă

cu rece în vine

și gol imens

de sufletul tău

plumbul nu-i negru

dar doare fierbinte

demult a uitat

să mai râdă un zeu

îmbracă iubito

voalul de apă

în picioare trage-ți

trei bă

Înconjurat de temeri
ca o cetate în dărâmare,
sunetele se sparg sfâşietor.
Ecoul bate câmpii
cum, între noapte şi zi,
lupii bătrâni
îşi ascund singurătatea.

În clipele deznădejdii
ei urlă prin mine
înstrăinându-mă până la moarte,
aşa cum pulsul
se răceşte-n st

Cu chipul încordat de spaimă,

clar în gândire,

căuta să-şi dea seama pe unde merge…

Vorbea tăcând

cu un zâmbet cu aer complice

printr-o intuiţie neaşteptată,

cu sângele

ce îi curgea din toate rănile,

pierdut în divagaţii melancolice

aidoma desfrâului

– Gata, măi Mariane! Opreşte dracu’ măgăoaia şi hai să mâncăm, că-mi scapără ochii-n cap de foame! îi urlă în ureche Mitiţă – buldozerist, ca şi el – cocoţat cu picioarele pe scara utilajului, susţinându-se cu braţul drept trecut prin fereastra desch

te-ai ascuns după un buchet mare de trandafiri, mult prea mare,

si, ca din senin, m-ai luat în braţe.

ai continuat cu surpriză după surpriză,

doar să rămân cu tine şi orice aş încerca,

să te găsesc numai  în mine.

într-o seară, pe neaşteptate, ai scutura

Cu un zâmbet subţire

în momentele de totală  lipsă de activitate,

cobora cotiturile muntelui

mai puţin neliniştitoare

şi bătea aerul

cu mişcări dezordonate

de braţe, vărsând saliva albicioasă

din gura strâmbată de şirul rânjit de dinţi.

Era râsul unu

Atâta lumină

conține sufletul tău

încât dă în foc, stele.

Atât de curat

ți-e gândul frumos

că nuferii, plâng a mâl.

Atât ești de dulce

încât aluatul ți-e miez

de trestie, de zahăr.

Atât de caldă

înflorești în mine azi,

soarele e doar o simplă lună.

Atâta buc

Ne-am întâlnit în timp,

venind de dincolo de el;

purtam pe umeri

pulberea grea, strălucitoare,

a multor moarte galaxii,

arzând din nou,

la flacăra din noi;

astăzi,

cu trupul în amurg

şi pulberi stinse

adunate,

mai suntem doar

sărutul melancolic

al insulei

care eşt

Se cunoşteau din dolescenţă.Doria, o cunoscuse în casa unui prieten din cartier. Iana, era frumoasă, diafană, cu ochi mari verzi uimitori în care te pierdeai ,un păr des castaniu de o lungime cum Daria nu mai văzuse. Despletit şi adus în faţă atingea

nu o irosi,

înghite-i tăcut

tristețea dulce

și dă-mi-o

când voi muri de sete.

ți-e teamă de sfârșit... ?

să nu!

căci te condamn pe viață

la frică de frumos început.

nu plânge de fericire

decât dacă-mi crești

înăuntru...

atât de sus.

crede-mă-n nori

chiar de nu plo

                       Doamne, 

                       In clipe de cumpănă,                                                                                    

                       dă-mi un înger

                       de linişte lângă mine,

Stăvilarul tăcerii s-a rupt…

privea

cum trecutul

se întorcea prin cuvinte,

prin imagini.

Strigătul care i-a ieşit din gură,

l-a oprit cu un singur gest,

o încercare de negare

adunând şoapte

din timpul ce a fost atât de scurt

cu ochii

acoperiţi de valur

Ne-am întâlnit firesc,

căci întâlnirea

era demult

înscrisă-n aşteptare;

din întâlnire

s-a născut dialogul,

popasul

în fiinţa celuilalt;

când lipsea cuvântul,

vorbeau privirea

şi tăcerea,

doi aştri gravitând

pe-orbite reciproce.

A fost miracol?

nu, a fost sămânţa

c

vai cântec

şi ce jale

alerg a pâinii urmă

mi-am răvăşit ideea

într-un atins de foc

şi-mi arde sărbătoarea

în subconturul apei

iar drumul ce mă pierde

mă-nhamă la alt joc

mi-e aripa rănită

de lama-nsingurării

vifor cărunt păleşte

în lacrima gândirii

cȃnd zările a

Risipit  de clipe...

Un timp adoarme depărtarea,
 liniștea se culcă printre zări,
 gândul nu se mișcă, iar uitarea
 se  furișează -ntre   tăceri.
 
 Poate un  vis uitat de seară  
 să spargă liniștea  din clipe
 și de atâta zgomot,  iară
 povestea să s

 Romeo-Nicolae

Răsăritul zilei aşează

O lacrimă de soare

Misterul etern al vieţii

Există în mine din infinit

O trăire vie simt acum...

                la fel ca ieri,

                şi mâine...,

Nicicând..., niciunde..., iubirea mea

                nu v-a r

Ţinea mâinile înainte

printre strigăte şi zgomote

din timpurile ce nu s-au copt

în zâmbetul palid

care strângea buzele

în piatra timpanului

înţepenit pe măsură

ce se grăbeau

imprecise, umbre printre umbre,

păreau să se întrupeze din ceaţa

ca o pătură l

oare unde

torci, tristă, clipe dragi,

departe sau în mine?

simt sub inimă,

degete de mim,

mână ce mă tresare

din morți, aievea

frământând carnea

vânăt de veche.

închide-mi zbaterea

cu cruce de limbă

când te sperii

de viață.

unde ești

suflet de păpușă

ce plânge râzâ

când am ajuns în sfârşit la tine

m-ai prins de mână 

să mă înveţi cum se planează, acolo, sus,

peste gânduri

să privim indiferenţi cum plâng norii

scuturaţi de furtuni iscate din teamă

că nu vor mai putea niciodată să se adune

pentru alte dimineţi

să înţele