POSTFAŢĂ LA UN MANUSCRIS AL IUBIRII     

                                                  de Alina Beatrice Cheşcă      

                                                           Motto: “Această dragoste,             

                                                                      această lumină care nu mă cruţă (…)                                                                          

                                                                     şi cerul aşa cum il ştiu,                                                                     

                                                                      strălucind după ploaie”                                                               

                                                           (Octavian Paler – “Cei care-am fost la Troia”)  

           Era o primăvară frumoasă atunci când scriitorul Marius Cioarec mi-a făcut o mărturisire: “Am terminat o carte de versuri, Alina!” Am primit vestea cu bucuria unei surprize, a unui neaşteptat dar de suflet. Îl cunoşteam pe Marius ca pe un talentat prozator, mereu în asteptarea şi căutarea inspiraţiei. Mi-a povestit deseori despre momentele petrecute în intimitatea scrisului, despre nevoia de a scrie, de a simţi dincolo de realitatea imediată şi adesea dezamăgitoare; mărturisirile lui mi-au amintit de afirmaţia lui Mihail Sebastian: „Pornesc să scriu un roman cu sentimental unei minuni personale.” („Jurnal de roman”).

           Poate tocmai fiindcă scrisul îi este destin, iar viaţa lui pare să se justifice prin scris, m-am întrebat uneori (livresc, ce-i drept) dacă Marius este cel ce-şi caută scrisul sau scrisul îl caută pe el. Şi tot eu mi-am răspuns că aici nu există alegere, că ambele căutări se împletesc precum un dans al nesfârşitei creaţii dătătoare de rost şi lumină.           Volumul de versuri “Veşnic îndragostit” este o frumoasă mărturisire a unei iubiri de poet, cu toate ingredientele acesteia: romantism, pasiune, dor, nostalgie, dumnezeire, speranţă, visare. Nici o trăire nu îi este străină, ba dimpotrivă, sufletul său este o harpă ce cântă în toate tonurile, ducându-şi sentimentele până la culmi zeieşti, demne de un poet adevărat. Comparaţiile folosite sunt revelatoare, dând măsura intensităţii iubirii:

“Când îmi strecor mâna

În părul tău cel mătăsos

Am senzaţia că îmbrăţişez marea...

Când te cuprind în braţe

Mă simt de parcă am cucerit

Cel mai înalt versant al lumii...

Când mă iei de mână

Simt că îl ating pe Dumnezeu...(“Plutind pe aripi de inger” - Valentinei)

Iar în poemul “Fără tine”, Marius Cioarec îşi continuă declaraţia de iubire în acelaşi registru:

“Fără ochii tăi sunt orb

Drumurile sunt doar colb cenuşiu

Fără ochii tăi

Lumina lunii îmi pare şchioapă…

Fără glasul tău

Coardele vocale-mi atârnă ca nişte liane prăfuite

Fără vocea ta

Timpanele-mi rămân simple caverne tăcute…

În stilul poeţilor romantici, Marius concluzionează sugestiv: “Te iubesc până la lună!” (“Nostalgie”).

Dorul apare şi el, motiv nelipsit din poezia de dragoste, exprimat printr-o deosebită metaforă plină de forţă:  

“Mi-e dor de surâsul tău

La poalele căruia

Se odihnea

Fericirea mea…” (“Mi-e dor”)

Iar în poemul “Regrete”, poetului îi este dor de:

“(…) serile

Cu gust de rai

Când ne plimbam

Sub colţ de lună…”

Este evident faptul ca aceste versuri melodioase demonstrează un real simţ poetic, întocmai ca şi precedentele. Cu sigurantă, unele dintre cele mai frumoase versuri din întregul volum sunt următoarele:

“Am poposit în trunchiul privirii tale

Ca luceafărul unui semizeu.” (“In tine si prin tine”)

Alături de poemele de dragoste, apar şi sensibile versuri în care Marius îşi exprimă iubirea faţă de copilul său:

“M-ai lăsat, stăpâne ceresc

Pe perna Ta să dorm.

Mi-ai dăruit un înger, Gabriel” (“Lui”)

Important este şi faptul că, pe alocuri, poezia lui Marius Cioarec capătă accente filosofice în care se pot identifica motive literare precum fortuna labilis şi memento mori:

“Mă plimb printre crucile

Care recită versuri

Cutremurătoare

Înspre cei rămaşi…” (“Plimbare”)

Sau:

“Va mai fi zi după noapte,

Soare după lună,

Om după… om?” (“Temeri”)   

Această  întrebare retorică  aminteşte oarecum de cea a lui Octavian Paler:

“Spre ce ne ducem

Daca nu sosim nicaieri?” (“Logica inutilă”)

Nu în ultimul rând, poetul îşi exprimă propriul crez artistic, o interesantă şi profundă  Ars Poetica:

“În timp ce alţii

Construiesc castele de nisip

Eu îmi clădesc viaţa

Din litere…

Cuvintele-mi sunt temelie

Iar încununarea lor

Îmi este testamentul…” (“Testament”)

Cuvântul şi scrisul reprezintă rostul şi raţiunea de a fi a scriitorului Marius Cioarec, ce îşi construieşte viaţa în sferele metafizice ale Creaţiei; poemul de mai sus este, de asemenea, testamentul literar al acestuia, fiind revelator pentru a sa Ars Poetica. În acest context sunt de amintit versurile lui Nichita Stănescu:

  “Îmi învăţam cuvintele să iubească             

  le arătam inima             

  şi nu mă lăsam până când silabele lor              

 Nu începeau să bată.” (“Ars poetica”)

Cu siguranţă, Marius Cioarec a intrat cu acest volum în Arcadia poeziei, demonstrând că scriitura sa este binecuvantată de aripa nepreţuită a Muzei…

                                DESPRE ETERNA FRUMUSEŢE

                                                                                de Alina Beatrice Cheşcă

                                                                Motto: „Nu pot să-mi găsesc liniştea

                                                                              Mi-e sete de infinit.”

                                                                             (Rabindranath Tagore)

Există cărţi ce vorbesc într-o sumedenie de limbi, aşa cum există şi cărţi ce pot cânta nesfârşite simfonii... Există cărţi după care visezi un timp, aşa cum există şi cărţi ce nu te mai părăsesc niciodată... Există cărţi ale eternei nostalgii, aşa cum există şi cărţi de o frumuseţe eternă... Poetul Coriolan Păunescu a fost binecuvântat de POEZIE, a fost dăruit cu harul divin al unei astfel de cărţi.

RĂSTIMPUL  IUBIRII este o vreme a nostalgiei, a unui rafinament estetic rar întâlnit, a iubirii romantice şi profunde, a unei filosofii aparte şi a imaginilor vizuale fără cusur, venite dintr-un spirit „de mari reverberaţii” (Târziu). Poemele, de o frumuseţe aproape ireală şi atemporală, construiesc autoportretul unui trubadur într-o eternă căutare/rememorare a iubirii ideale: „Eu sunt acum un veşnic exilat/sau vânătorul eternelor senzaţii/ori sunt stăpânul dublului regat/uzurpator de taine şi de graţii.” (Târziu). Poetul e un rătăcitor prin suflete însingurate, prin timpuri fără graţie, ce şi-au pierdut esenţa şi spiritualitatea: „Însingurat eu umblu tremurând/ de frica timpului scăpat din mână/dar şi de noaptea-n care mă scufund/precum un rătăcit ajuns pe lună (...) şi-n tot ce fac e semn că voi purta/povara de bătrân rebel şi sceptic.” (Rebel şi sceptic). În fond, singurătatea poate fi considerată  un dat natural şi etern, fiind atât libertate, cât şi disperare, povară existenţială. În Maladia mortală, Kierkegaard considera că: „Cu cât mai adâncă îi este anxietatea, cu atât mai mare este şi omul.”

Poemul Nevinovat aduce în lumină o superbă metaforă ce poate fi considerată o ars poetica a creaţiei lui Coriolan Păunescu (şi a POETULUI în general): „Un călător voit-am să fiu prin cerul meu/nimic mai mult, dar cine ar fi vrut să creadă?/Şi fost-am condamnat de un demonic zeu/ca pe un răzvratit ce trebuia să-l piardă.” Artistul este un condamnat la rătăcire şi căutare într-o lume însingurată, fără putinţa de a-şi păstra Paradisul ce este însăşi esenţa vieţii lui: „Târziu mă voi plimba prin lumea visătoare/ca un cezar însingurat pe ţărmurile mării.” (Tablou). Iar în alt poem: „Eu sunt hoinarul ce-i veşnic aşteptat/ori trubadurul ce-şi cântă viaţa în cuvinte/sau cel ce poartă-n spate cerul înstelat/un fel de-mpuşcă lume fără minte./Eu sunt hoinarul vesel ori vreun rege/ce şi-a pierdut în veci regatul ori stăpânul/sau calul fermecat pe care singur merge/cutreierând în zbor pădurile şi drumul.” (Eu sunt hoinarul). O imagine sugestivă a naturii artistului exilat între lumi, între realităţi, între pământ şi cer, între generozitatea dumnezeiască şi caracterul narcisist, specific tuturor creatorilor. Un alt autoportret remarcabil realizat apare în poemul Sunt: „Eu sunt păpuşa antică de lut/care se bate la amiezi cu norii,/sunt setea din mitul absolut/şi ploile din sângerarea zării.” Metaforele sunt de o rară frumuseţe, creînd o senzaţie de atemporalitate şi unicitate.

Iubirea este o temă întâlnită în toate volumele de poezie ale lui Coriolan Păunescu. Meritul său este reprezentarea acesteia în imagini aproape sublime, exprimând o sensibilitate şi o nostalgie caracteristică liricii romantice: „Pierdută rătăceşti prin spaţii ninse/iar eu te caut prin nopţile astrale,/pe-obrajii palizi lacrimilor stinse/mai recompun ideea-nstrăinării tale.” (Eu am strivit magnolii).

Fiinţa iubitei este creată din imagini suave, dar şi erotice, amintind de lirica orientală: „Îţi sărut frumoaso marmora din care/eşti croită-n linii şi din forme vagi/ori din mersuri line de mătăsuri rare/îmbrăcată toată în veşmânt de magi.” (Răstimpul iubirii). Poezia care dă titlul volumului este una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste ale autorului, având ceva din muzica, parfumul şi frumuseţea estetică a liricii lui Ovidius: „Aşteptându-te încremenit pe maluri/în bătaia rece a unui vânt din sud/îţi contemplu chipul răsărit din valuri/şi-ţi sărut în pace anticul tău nud”. La fel, poezia Tablou: „Şi cum te joci iubito prin raze lungi de soare/pare că vii din lumea vestirilor frumoase/când înfloresc toţi pomii pe cerul tău în zare/iar păru-ţi scânteiază sub stelele lucioase.” Imaginile vizuale sunt remarcabile, încărcate de o lumină aproape paradisiacă.

De fapt, toate poemele acestui volum sunt construite din imagini de o frumuseţe unică: „În noaptea când pe boltă irişii s-adună/să sune-n goarna corolelor cochete/mă cheamă-n cântec o pasăre pe lună/cu aripi mari din pene violete.” (Absenţă). Sau, în poemul Certitudinile nopţii: „Mereu ni se va stinge luna în albastru/un candelabru viu pe-oglinda zării/şi chiar luceafărul luminător sihastru/va dispărea în ochiul întunecat al mării.” La fel, în poemele: E întâia primăvară, Nu am să uit, Un laic duh de pâine, Nunteşte cerul, Voiam să aflu.

Aşa cum am afirmat anterior, volumul RĂSTIMPUL IUBIRII reprezintă un timp al nostalgiei, al privirii înapoi spre un timp paradisiac al fericirii, tinereţii, iubirii: „Mai bine ocolesc stradela veche/pe care amândoi o străbăteam odată/când ne plimbam în zori ca o pereche/în nebunia ce-o credeam uitată./ Eram o tristă şi confuză rostuire/într-un extaz căzut din rătăcite stele/un fel de amplă şi pretinsă fericire/prin care cerul pur agoniza cu ele.” (Nu mai trec). Poemul Ploaia este plin de o duioşie şi un idilic ce amintesc de Coşbuc: „Cu chipul sub marama-i sfântă/un caier cenuşiu bunica toarce,/şi-n gând o veche melodie cântă/despre un timp ce nu se-ntoarce.” O senzaţie de căldură şi intimitate învăluie întregul poem.

Astăzi am primit un dar, un dar nepreţuit: o carte ce mi s-a dezvăluit în absolutul ei şi mi-a dăruit o lume a frumuseţii perfecte. Mi-am dat întâlnire cu un mare poet şi o mare poezie, „un manuscris al unei scrisori divine.”  (Rumi Mevlana)

        CÂNTECUL LUMINII SAU HARUL ETERN AL POEZIEI                    

                                                de Alina Beatrice Cheşcă

                                                 „Inima nu e altceva decât Marea de lumină…

                                                     locul viziunii lui Dumnezeu.“

                                                    (Rumi Mevlana, Mathnawi, III)

Într-o zi de frumoasă primăvară, când sufletul meu se umpluse de armonia şi perfecţiunea naturii, poetul Coriolan Păunescu mi-a dăruit manuscrisul unui volum de poezie, un dar preţios, ca de fiecare dată. L-am citit cu bucurie şi emoţie, descoperind că este în deplin acord cu titlul său: Cântecul luminii. Am regăsit acelaşi suflet ce trăieşte viu, intens şi autentic într-o intimitate de fiecare clipă cu toate evenimentele vieţii şi destinului său, dar şi cu misterioasa mişcare a Universului.

Poetul Coriolan Păunescu aduce în Cântecul luminii o combinaţie între implicarea spirituală, lirică şi o detaşare superioară, o adâncă (şi poate ontologică) înţelegere a lumii şi sufletului omenesc. Am avut mereu sentimentul unei pendulări a poetului între interiorul nucleului vieţii şi abstragere, devenind un fin observator al acesteia, cu toate valenţele ei. De pildă, în poemul Încredere: “Neînvins priveşti limanurile verzi/ se înserează-acum peste catarg,/ ţi-e teamă ca-n suflet să nu pierzi/ cărările ce duc sfioase înspre larg./ Steaua polară s-aşează tot mai sus/ ca într-o eternă puzderie de stele/ şi alte semne-n întinse ceruri nu-s,/ bătrâne matelot, te sprijină pe ele. În aceste versuri găsim o frumuseţe abisal-poetică specifică poeziei lui Coriolan Păunescu.

În zona sufletului se petrec atingeri vibrante, iar interiorizarea devine din ce în ce mai coerentă şi curgătoare: „Ningea veşnic şi violent/ peste acoperişul lumii./ Din cer mă pândea ochiul viu/ şi constant al vremii,/ iar eu îmi ascundeam instinctul/ la talpa verde a planetei!” (Glasurile)

Poemul Începem, unul de o frumuseţe aparte (cum sunt mai toate, de altfel), este de un ecou spiritual nesfârşit: “Și-atunci în trupuri se moare/ emigrând dinlăuntru-n afară/ prin epoci zburând ca o boare/ în albastra lumină de seară./ În auz e încremenire și pace/ se recompun din celule organe/ timpul iubire noaptea se face.” Într-un stil propriu de o mare artă literară, poetul metamorfozează timpul şi spaţiul, dându-le valenţe metafizice: „Iată că timpul este un ciudat adversar/ printre nourii grei şi zburătorul pământ/ dacă lumea de jos se tot repetă-n zadar/ în noaptea mângâiată de ploi şi de vânt.” (Nesfârşitul tablou). În poemul Cum trag cu sete, Coriolan Păunescu atinge zone adânci şi profunde ale sensibilităţii din zona dramatică a trecerii timpului: “şi-n plăgile deschise/ netimpul m-a durut/ şi într-un târziu adorm/ în cuta unei rochii.”

T.S. Eliot spunea: „Prima voce este a poetului care-şi vorbeşte lui însuşi - sau nu vorbeşte nimănui.” În poemul Singur, sufletul meu, Coriolan Păunescu poate fi văzut ca un suflet colectiv al poporului său: „Singur, sufletul meu/ de ţăran cu pălăria lui/ vegetală/ noaptea pleacă/ să chiuie spre magica/ lună/ şi sub cerul viu/ ca o sfințită/ și răsfrântă cunună.”

În Poemul tenorului există un spaţiu thanatic, ce intră în rezonanţă cu sufletul poetului populat de umbre: “Prea mulți oameni au murit/ în mine! Prea mulți…/ Seara, când cade întunericul,/ mă întrebam:/ de unde Doamne-i am/ pe toţi în inima mea?” Identitatea eului atinge un nivel de o vibraţie superioară. Versurile: “Oh, din ceruri vine-al poeziei sclav/ să împărtășească marea lui durere” (Frumoşii cai) sugerează realitatea fragilă a naturii artistice, a sufletului poetului, dominat de sensibilitate şi metafizică.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             

Coriolan Păunescu are o forţă deosebită de concretizare a trăirii poetice, iar expresia sa artistică este unică în peisajul local şi naţional. O dovedesc şi versurile din poemul Trezire: „Într-un târziu se țese aurul pe crengi/ zăpezile în flăcări curg mereu șiroaie/ prin ochi eşti gata luminii să-i dezlegi/ norii ce-n Soare se deschid a ploaie.” Poetul este credincios metaforei maiestuoase, prozodiei şi simţirii, căutând plăcerea estetică.

            Transfigurările poetice au, cu adevărat, valenţe salvatoare, precum în poemul Frescă: “Într-un târziu se țese aurul pe crengi/ zăpezile în flăcări curg mereu șiroaie/ prin ochi eşti gata luminii să-i dezlegi/ norii ce-n Soare se deschid a ploaie.” În mijlocul furtunii sfâşierilor interioare, a pierderilor, irumpe cu forţă o acută nevoie de sine.

Alexandru Macedonski spunea: „Adevăraţii poeţi sunt pe pământ o parte însemnată a Dumnezeirii: Ei pricep cu desăvârşire mai mult ca ceilalţi oameni; sunt cu desăvârşire mai mult ca dânşii; au dorinţe mai puternice ca ale tuturor şi sunt mai nefericiţi ca oricare alţii în mijlocul nepriceperii celor mai mulţi. (...) Aceştia sunt adevăraţii poeţi.”

Acesta este şi poetul Coriolan Păunescu, un poet de un talent rarisim, ce şi-a câştigat pentru eternitate un loc special în galeria marilor poeţi români şi nu numai. Poemele sale ne dăruiesc adevărul trăirii şi metaforei dincolo de realitatea obiectivă şi aflate mereu în interiorul esenţei omeneşti.

Interviu cu poeta si profesoara ALINA BEATRICE CHEȘCĂ (2010)

de LACRAMIOARA DANIELA CAPOTĂ DONOSE

Alina Beatrice Cheşcă aparţine prin frumuseţea sa interioară şi exterioară unei lumi în care codul de acces o reprezintă puritatea sufletească. Profesor la disciplina limba engleză din cadrul Universităţii ,,Danubius’’, poet (vol. de poezie: ,,Fata cu parul de valuri’’, ,,Viata cu fiecare rasuflare’’ , ,,Fetita de la celalalt capat de suflet’’)  fotograf  (expoziţii: ,,Egipt istorie şi mister’’, ,,Malaezia-paradis tropical’’), ea ne ajută, prin creaţiile sale literare publicate în ,,Constelaţii diamantine’’, ,,Porto-Franco’’, ,,Dacia Literară’’, ,,Cronica’’ etc. şi prin sensibilitatea sa, să descoperim lumi nebănuite.

1. De ce aţi ales să deveniţi profesor de limba engleză?

Trebuie să vă mărturisesc faptul că toată copilăria mea mi-am dorit să devin profesor, fiindcă, așa cum scriam în jurnalul meu de elevă, voiam “să schimb suflete și conștiințe”. Este ciudat cât de bine îmi amintesc ceea ce am scriam acum vreo…27 de ani! Am o memorie selective teribilă!

La vârsta aceea eram convinsă că voi deveni profesor de biologie, fiindcă totdeauna am iubit enorm natura. Dar, în clasa a V-a, aflându-mă la Sinaia cu tatăl meu, am întâlnit un grup de tineri turiști englezi care, într-o Românie comunistă, au reprezentat pentru mine simbolul libertății și al extravaganței; în plus, plăcându-mi foarte mult și accentul lor englezesc, m-am hotărât să devin profesoară de limba engleză și...iată că deja fac această profesie de 15 ani! Nu voi înceta niciodată să mulțumesc profesorilor mei pentru ceea ce sunt astăzi...

2. Dacă vorbim despre lectură ce preferaţi: proza sau poezia?

Poezia a fost totdeauna parte din mine, este însăși esența mea. Aproape că nu există zi în care să nu citesc poezie, fiindcă ea îmi dă viață, îmi dă curajul să mai cred în frumusețea lumii, în sensibilitate și, poate părea straniu, dar mă face să mă simt în siguranță într-o lume din ce în ce mai nebună. Cred că omenirea nu poate trăi fără poezie, în orice formă am întâlni-o. Îmi amintesc acum versurile poetului Săndel Stamate: “Lăsați, oameni,/ ILUZIILE/ să vină la mine/ Nu le opriți/ Ele sunt/ singurele voastre/ CERTITUDINI.”

Totuși, romanul este altceva: este o poveste, o zonă de viață reală sau fictivă, populată cu personaje mai mult sau mai puțin apropiate de experiența personală; cred că de aceea romanul este ceva mai accesibil, este povestea vieții noastre “văzută în oglindă”. Așadar, nu cred că pot alege între proză și poezie, fiecare dintre ele îmi acoperă o altă nevoie spirituală. 

3. Ce înseamnă pentru dumneavoastră Rumi Mawlana?

L-am descoperit pe Rumi Mawlana – cel mai mare poet mistic al tuturor timpurilor - la începutul lui 2007, într-o faimoasă librărie din Istanbul, dar nu am fost foarte receptivă atunci; l-am descoperit cu adevărat în vara lui 2007, când m-am întors în Istanbul. Începând cu vara aceea, Mawlana a devenit poetul meu de suflet, l-am redescoperit cu fiecare lectură și, timp de 3 ani, aproape că nu a existat zi în care să nu îi citesc un poem; aveam nevoie de creația lui, de acolo mi-am luat o parte din lumină și inspirație, cealaltă sursă fiind călătoriile spirituale pe care le-am făcut… În vara lui 2011 am reușit să îmi îndeplinesc un mare vis: am mers în Konya (Turcia), orașul în care acest mare poet și-a petrecut a doua parte a vieții și care a devenit un fel de mausoleu închinat lui.

4. Locurile pe care le-aţi vizitat v-au transformat în ,,fata cu 1001 de patrii’’, iar pentru noi cititorii aţi devenit o Seherezadă prin poeziile dumneavoastră care împărtăşesc cu sensibilitate momentele trăite. Care a fost cea mai frumoasă călătorie?

Mi-ați pus o întrebare atât de frumoasă și, în același timp, dificilă…Spun acest lucru fiindcă îmi este greu să aleg, fiecare călătorie reprezentând pentru mine lumină, inspirație, fericire, absolut…Totdeauna am pornit în călătoriile mele cu speranța că voi descoperi ceva nou și, poate, esențial, despre această lume minunată, despre oamenii ei și despre mine însămi. Probabil știți deja că eu iubesc mult Orientul, atât cel Mijlociu, cât și cel Îndepărtat. Așadar, inima mea este tot timpul “bântuită” de amintiri și trăiri unice: India și templele sale încărcate de spiritualitate; paradisul natural din Malaezia; Siria, cu Damascul celor 1001 de nopți; fascinantul oraș antic Petra din Iordania; străzile din Beirut, misterul Egiptului cu tulburătoarele piramide, serile și diminețile în deșert…

5. Ca scriitor, care sunt temele dumneavoastră preferate?

De câțiva ani, Orientul reprezintă sursa mea de inspirație, mă face să mă simt fericită până la extaz. Dar totdeauna am scris despre iubire, despre Dumnezeu (El se află în aproape fiecare poem din cele două volume de poezie pe care le voi publica curând), despre oamenii ce mi-au trecut prin viață.

6. Credeţi că prin creaţiile dumneavoastră aparţineţi ca formaţie spirituală culturii şi civilizaţiei orientale?

Cred că, de câțiva ani, creațiile mele stau, într-adevăr, într-o anumită măsură,  sub semnul spiritualității și viziunii orientale. În poemele mele se regăsește ideea împletirii dintre fericirea pământeană și cea divină, căutarea lui Dumnezeu în lucrurile simple, regăsirea propriului eu prin călătoriile inițiatice, prin iubire și prietenie. Îi ador pe poeții sufiți (printre care și Rumi Mawlana, evident) și pe Rabindranath Tagore.

7.Ce înseamnă pentru dumneavoastră poezia de dragoste?

Cred că majoritatea cititorilor de poezie (mai ales cei tineri) caută în mod special poezia de dragoste. Pentru noi toți, poezia de dragoste este cea în care ne căutăm și ne regăsim poveștile de suflet. Destule cititoare ale mele mi-au mărturisit faptul că au plâns când mi-au citit poeziile de dragoste. Și eu am căutat toată viața poezia de dragoste, cred ca aceasta mi-a atins sufletul mai mult. Dar, în ultimii ani, prefer poezia ce descrie iubirea la modul ei absolut: iubirea față de Dumnezeu și față de perfecțiunea creației Lui.

8.Un traducător poate afecta calitatea textului?

Sigur că da! Știm cu toții că există traduceri bune, mai puțin bune și chiar nereușite. Traducerea înseamnă înțelegerea esenței textului și a formei în care ea este exprimată și, mai presus de orice, re-creare. Traducătorul este un al doilea creator al textului, iar acest lucru nu este la îndemâna oricui.

9.Care sunt proiectele dumneavoastră de viitor?

Voi publica în curând două volume de versuri de inspirație orientală (ediție bilingvă) și sper ca într-o bună zi să îmi pot scrie romanul la care visez de 5 ani. Dar, dincolo de aceste lucruri, îmi propun să evoluez spiritual, să învăț în permanență, să fiu inspirată și să descopăr în fiecare zi frumusețea lumii și a semenilor mei. 

LACRAMIOARA DANIELA CAPOTA DONOSE (2010)

                                         AM FOST CÂNDVA… OM

                                                                           de Alina Beatrice Cheşcă

         Sunt din nou pe o insulă... Nu, nu pe o insulă, ci pe insula mea. Îmi iau metafora în braţe, trag aer în piept, parfumul cuvintelor e din ce în ce mai puternic, se inserează  peste cărti, peste culori, creionul începe să se mişte nerăbdător... CARTEA LUI MARIUS – manuscrisul – se deschide în fata mea; zâmbesc cu o uşoară emoţie, îi ating paginile: oare cine este cartea aceasta, ce vrea ea de la viaţă, de ce s-a născut, unde visează să ajungă, cât va trăi? Oare când a visat-o prima dată creatorul ei, ce muzică a auzit în sufletul lui, cum a scris-o, cum i-a atins sufletul, când s-a eliberat de ea? Cine sunt oamenii din carte, care sunt speranţele lor, spre ce se îndreaptă, ce le oferă viaţa, unde şi cine este iubirea, marea, unica iubire? E mai puternică ea decât moartea însăşi sau moartea e sora ei întru nemurire? Întrebări multe, din nou prea multe, în timp ce stau pe insula mea, plecată departe de lumea reală, cu o nouă carte ce se va oferi curând cititorilor de aici şi de aiurea.

         Tânărul autor, Marius Cioarec, este deja la al doilea roman. L-am cunoscut la Universitate, cu doi ani în urmă, când a debutat cu o carte scrisă foarte bine si intitulată ciudat si misterios „Diavolul poate fi blond”. „Din nefericire, nu întotdeauna câştigă binele, iar înfrângerea acestuia are mereu repercusiuni asupra oamenilor nevinovaţi”, notează el ca un veritabil justiţiar. Cel de-al doilea roman al său – „Am fost cândva… OM” – pare să continue, intr-un fel, specificul primei cărti, dezvăluind o societate suferindă şi crudă.

         Cele 13 capitole ale romanului (fără sa fie un număr fatidic decât pentru personaje) dau viaţă unei poveşti a zilelor noastre, o poveste simplă, obişnuită şi, în acelaşi timp, unică prin intensitatea si, de ce nu, romantismul ei – povestea de dragoste sfârşită tragic dintre Andreea si Liviu. O altă Julieta si un alt Romeo, de data aceasta el – un romantic în căutarea idealului in amor – iar ea – o pragmatică fără prejudecaţi, victima frustrărilor din copilărie şi a unei familii lipsite de căldură, zdruncinată de aburii alcoolului şi violenţei. Tipic pentru societatea nefericită de astăzi, bântuită de alienare, de căutări fără răspuns. Subiectul pare inspirat din poveştile de dragoste pe care le vedem la TV, condimentate din plin cu tot tacâmul problemelor societăţii (actuale sau nu): frustrare, lipsa afecţiunii în copilărie, violenta in familie, prostituţie, vulgaritate, prejudecăţi.

         Cartea începe direct, printr-o constatare plină de fascinaţie si erotism; este momentul întâlnirii personajelor: „Ochii mei, parcă hipnotizaţi, o fixau cu asiduă frenezie. În acel moment, îmi doream să o strâng în braţe, să o sărut, cu toate că nici măcar nu o cunoşteam.” Dragoste la prima vedere, după cum se vede. Întâlnirea continuă firesc, într-o viteză specifică relaţiilor de astăzi: o scurtă conversaţie, dansul romantic si lasciv, apoi invitaţia „la tine, la o cafea adevărată.” Autorul afirma convins: „Da, fusese ceea ce se numeşte dragoste la prima vedere, chiar dacă nu vă vine sa credeţi. Aşa ceva exista, vă pot garanta.” După cum se observă, naraţiunea se face la persoana întîi, naratorul este si personaj, asigurând astfel o senzaţie sporită de autenticitate şi sinceritate. Aşadar, avem de-a face cu o naraţiune homodiegetică, având in vedere că unul şi acelaşi personaj îşi asumă o dublă funcţie: de reprezentare (actul narării) ca eu narant şi de acţiune (având rol în diegeză) ca eu narat (actor).

         Cel de-al doilea capitol continuă şi dezvoltă aventura amoroasă, sporind curiozitatea cititorului, creând o atmosferă de aşteptare construită dintr-o sumedenie de detalii bine alese. Autorul descrie progresiv etapele pasiunii ce ajunge să înlănţuie personajele, ajungând să dea un verdict categoric, plin de convingere si forţă: „Atunci, în momentul acela, am ştiut că pe ea o iubesc aşa cum nu am mai iubit pe nimeni. Era ceea ce se poate numi iubirea vieţii mele. O iubeam, o adoram, îi sorbeam gingăşia cu nesaţ, precum un beţiv notoriu care suge dintr-o sticlă ultimele picături şi ar fi în stare să strângă si sticla,  poate-poate o mai ieşi ceva. Da, eram nebun după ea, ar fi zis unii. Dragostea e ca un drog.”

         Totuşi, mult prea curând, o întâmplare neaşteptată produce o furtună  în Paradis şi un adevărat uragan în sufletul eroului nostru, aflat pe culmile iubirii pentru o femeie pe care nu o cunoştea aproape deloc. Întâmplarea scoate la iveală o latură pe care nici măcar personajul însuşi nu şi-o cunoştea, afirmând confuz: „Nu mă recunoşteam. Eu, care eram un cavaler, unul dintre băieţii buni ai planetei, care ura violenţa! Vai, ce poate face dragostea din om! Sau gelozia?” Această reacţie este unul din primele semnale ce prevestesc deznodământul tragic al poveştii de dragoste dintre Andreea si Liviu.

         Capitolul al treilea „îmblânzeşte” oarecum atmosfera si tensiunea din sufletul personajului masculin, aducând-o în prim-plan pe mama acestuia, zugrăvită în culori tandre, în atmosfera caldă a casei părinteşti. Întâlnirea cu mama determină personajul să filosofeze despre timp, respingerea viitorului şi nostalgia copilăriei: „Alerg cu înverşunare în trecut pentru a-mi recupera copilăria...Mi-e dor de lumea văzută prin ochii adolescentului care am fost, copilul din mine se luptă zadarnic cu anii care îl copleşesc cu trecerea lor, indiferentă la simţirile lui...Plâng tot ca un copil, dar sufăr ca un om mare, conştient că nu e nimic de făcut”… Un „fugit ireparabile tempus” ce pregăteşte oarecum evenimentele ce vor culmina tragic pentru ambele personaje.

         Întregul roman este presărat cu adevărate reflecţii filosofice despre viaţă; autorul îl citează chiar pe Friedrich Nietzsche: „Viaţă înseamnă a transforma constant în lumină şi în flacără tot ceea ce suntem şi tot ceea ce întâlnim.” Într-o discuţie cu mama sa, aceasta oferă mostre de înţelepciune: „Dar te-ai gândit tu vreodată că, de fapt, nu timpul trece, ci noi trecem prin timp? Că suntem mărfuri perisabile?” Sau, vorbind despre bătrâneţe si bătrâni, autorul reflectează: „Consider că nu trebuie să ne înclinam în fata morţii, ci să o înfruntăm senini, cu fruntea sus, aşa cum ţinem piept unui duşman.”

         Capitolele următoare descriu evoluţia sentimentelor celor doi tineri care trăiesc o pasiune mistuitoare – cel puţin din perspectiva personajului-narator – bântuit de temeri, întrebări şi unele accese de violenţă cauzate de gelozia ce îl macină din ce în ce mai mult (şi care este pe deplin justificată având în vedere scenele ciudate la care asistă şi ale căror protagonistă este iubita lui). „Raiul” pe care îl trăieşte în braţele fetei îl determină să afirme: „cred că aş fi putut ucide pentru a păstra integritatea şi moralitatea Andreei intacte.” Pare totuşi un proces de autosugestie, ca şi când Liviu nu ar vrea să-şi păstreze luciditatea, ci o vrea adormită complet pentru a se proteja de un adevăr ce l-ar putea distruge. Iubita sa, „toată un cântec”, fata ale cărei cuvinte  „păreau versuri romantice fredonate de un aed”, „zeiţa” ce îi luase minţile şi îi furase liniştea devenea tot mai mult raţiunea sa de a fi. Totuşi, din ce în ce mai des, tânărul liniştit si raţional are accese de furie necontrolată ce îl fac să simtă că ar putea ucide din gelozie. „Durerea pe care o încerci în acele clipe de coşmar este enormă (...) Să iţi bănuieşti soţia de adulter sau iubita că s-ar fi culcat cu altul este păcatul suprem în viziunea ta, păcat care iţi strânge capul într-o menghină invizibilă, pieptul în chingi nevăzute, iar mintea întunecată de răzbunare şi de gelozia extremă îţi devine principalul şi cel mai redutabil adversar”.

         Gelozia îl determină să caute, să sape, să dezvolte cu ajutorul prietenului său un mecanism demn de un adevărat detectiv. În final, personajul masculin descoperă ca marea sa iubire este, de fapt, prostituată. Întreaga sa viaţă este distrusă: „tot universul meu se prăbuşise, toate speranţele mele, sentimentele, se rostogoleau acum într-o prăpastie întunecată şi fără fund. Eram pierdut sau cel puţin aşa mă simţeam, orizonturile mele nu le mai zăream, totul era cufundat într-o beznă deasă”. Aristotel cerea în „Poetica” sa ca tragedia „sa înfăţişeze oameni de ispravă trecând de la o stare de fericire la una de nefericire. Precum într-o tragedie greacă, bărbatul o imploră pe femeie să îl lase să o strângă în braţe, „plângând ca un copil”, o sărută cu violenţă, ca posedat, apoi o sugrumă, parcă hipnotizat de o vrajă malefică. Şi pentru ca tragicul sa fie complet, tânărul începe sa aibă halucinaţii, îşi vede iubita – „îngerul” lui – şi îi aude glasul ademenindu-l într-un joc al morţii. Acesta se prăbuşeşte, iar înainte de moarte, înainte „să se lase întunericul”, rosteşte un ultim „te iubesc”. Astfel, cei doi se unesc în moarte...

         Finalul cărţii este, într-adevăr, neaşteptat. Tensiunea dramatică este remarcabilă, fiecare detaliu contribuind la sporirea acesteia. Scriitorul este un maestru al gradării conflictului, al construirii acestuia, menţinând treaz interesul cititorului până la ultima pagină a cărţii. Acţiunea este întreruptă de momente de descriere (şi de reflecţie, aşa cum am menţionat deja), creionate sugestiv, iar personajele secundare sunt introduse la momentul oportun. Conversaţiile personajelor relevă amănuntele de care este nevoie pentru o construire corectă şi naturală a acţiunii, ajungându-se la punctul culminant exact atunci când cititorul se află la apogeul aşteptării. Marius Cioarec pare să înţeleagă foarte bine psihologia acestuia şi îi oferă „doza” de care are nevoie pentru a continua lectura. Autorul construieşte un fragment de lume pe care o cunoaştem foarte bine cu toţii, iar meritul său constă tocmai în faptul că o redă perfect firesc, veridic, iar scrisul său are un puternic caracter vizual. Imaginile par filmice, se derulează prin faţa ochilor simultan cu actul lecturii, ceea ce ajută cititorul să se simtă într-o oarecare intimitate cu faptele şi personajele. Cu siguranţă, Marius Cioarec are vocaţie de scriitor, iar acest lucru se poate observa chiar de la primul său volum.

          Stau cu o lume în braţe, gânditoare, privesc din nou chipul cărţii, iar zâmbetul autorului, cald si timid, se întrevede de undeva, dincolo de viaţa pe care a creat-o. Şi totuşi, nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa, viaţa clocotind de iubire, de vise duse pînă la cer... Acolo sus, foarte sus, iubirile întotdeauna se întâlnesc...

O POETĂ CU SUFLETUL PRINS ÎN FUNDE GALBENE ŞI ROZ PE CĂRĂRILE ORIENTULUI – de Cezarina Adamescu

ALINA BEATRICE CHEŞCĂ, Sărutul zeilor/ Kiss of the Gods, Editura Axis Libri, Galaţi, 2013

            Fie şi numai această sintagmă „sufletul prins în funde galbene şi roz” – ar putea fi de ajuns pentru portretizarea poetei Alina Beatrice Cheşcă. Un asemenea suflet nu poate fi meschin, întunecat, plin de riduri.

            Predilecţia către spiritualitatea, către cultura şi arta orientală la această prodigioasă autoare, este certă: „muzica orientală îmi dă trăiri fără seamăn” – spune autoarea în poezia care dă titlul cărţii de faţă (Sărutul zeilor).  Cine se poate însă lăudat că a avut parte de sărutul zeilor? Cei aleşi, fără doar şi poate.

A vedea poezia ca pe un sărut al zeilor este, nu numai benefic, dar şi vivificator. Limbajul este, de asemenea, adecvat culturii orientale, viziunilor pe care, doar poeta le are, în contopirea ei cu aceste valori milenare din care s-au nutrit mii de poeţi. Spaţiul acesta mirific, al poveştilor, legendelor Sheherazadei, cu sultani, caravanseraiuri, gheişe, muzică unduitoare care te invită la visare, cu nisip arzător şi cu oaze de răcoare verde, care seamănă cu Raiul pământesc de dinainte de cădere, îi invită pe poţi la contemplare, la miraj, la intrarea în poveste. Răsuflarea zeilor poate fi simţită, în atari condiţii, ca pe un sărut pătimaş, dătător de senzaţii necunoscute. Vălul Mayei flutură şi el, a chemări dulci spre ceva anume care nu poate fi definit: iluzie optică, vis, oniro-luciditate. Apatenţa pentru astfel de viziuni stranii, este cu atât mai mare cu cât n u ştii să le descifrezi înţelesul.

            Două elemente seduc şi ademenesc în acest spaţiu mirific: culorile şi mirosurile exotice care sunt mai puternice decât drogurile pentru că poţi deveni dependent de ele.

            Există locuri care te fac mai bun, mai frumos, mai fericit, îndeobşte. Există locuri de unde nu ai mai vrea să pleci. La care te reîntorci în fiecare clipă, deşi le-ai părăsit de mult, dar le ei cu tine oriunde, împreună cu dorul: „N-am încetat niciodată să-mi fie dor de aici, să visez că într-o bună zi mă voi întoarce, aşa cum toţi, în final, ne întoarcem la noi înşine şi la DUMNEZEU. Aici aş putea scrie epopeea vieţii mele, aici aş putea veni pentru a-mi trăi ultimele zile şi ultima iubire. (...) Aceasta sunt eu, m-am regăsit, m-am întors la mine însămi după prea lungi rătăciri.” (Sărutul zeilor). Zeii (ei) au învăţat-o pe Alina Beatrice Cheşcă iubirea pătimaşă, aproape voluptoasă pentru oameni. Zei care o sărută şi îi fac sufletul să îngenuncheze. Pentru acele săruturi arzătoare ale zeilor, poeta e gata să-şi vândă şi sufletul. Zeii o însoţesc pretutindeni în ascensiunea ei pe toate culmile, o ajută să atingă cerul cu mâinile şi să-i zâmbească lui Dumnezeu, privindu-l adânc în ochi. Să înţelegem de aici că zeii sunt un fel de îngeri? Chiar dacă poartă alte nume? În jocul dragostei lor, zeii au învăţat-o pe autoare că „iubirea e mai puternică decât toate păcatele lumii, că timpul nu trece, ci se opreşte în loc pentru a se lăsa cucerit de noi”. (Sărutul zeilor).

            Lumea zeilor este pentru Alina Beatrice Cheşcă „biserica mea”.

            Poeta cunoaşte bine spiritualităţile orientale şi deseori, ea le subsumează celor creştine, astfel încât Dumnezeu poate fi aflat printre zei. Poeta care şi-a construit „o mare a mea / pe care corăbiile m-au dus / spre zeii anilor tăi / spre iluzia ţărmului oglindit adânc / în Paradisul din mine.” (Odyseea din noi).

            E interesant de remarcat că poeta caută şi chiar găseşte urmele paşilor lui Dumnezeu prin intermediul credinţelor orientale, deşi drumul ar fi fost mai uşor şi mai sigur, dacă l-ar fi aflat direct, din coordonatele creştine cunoscute şi arhicunoscute. Uneori e mai uşor să cunoşti adevărul dacă te distanţezi puţin ca să dobândeşti o perspectivă viabilă. E ca şi cum te-ai îndrepta spre Dumnezeu cu spatele, înaintând încet, dar sigur, până în clipa când El hotărăşte să te întoarcă şi să-I contempli măreţia. Important este că tot se ajunge la El, chiar dacă drumul e mai întortocheat, cu mai multe popasuri şi întoarceri la punctul de pornire.

            Ascultându-i poveştile transpuse liric, nu poţi să nu o asemuieşti pe Alina Beatrice cu Shezerazada însăşi. Sultanul suntem noi, cititorii care ne lăsăm seduşi de frumuseţea fetei cu plete blonde şi ochi care te prind în vraja lor şi cerem mereu câte o poveste nouă ca să trăim, măcar o fărâmă din imaginaţia ei nesfârşită şi să ne umplem sufletul cu frumuseţea care se revarsă din cuvintele ei.

            Din mitologie ştim că zeii sunt predispuşi către iubire, ei uneori coborând din locuinţele lor celeste şi luându-şi femei pământence. A avea însă, nevoie de zei pentru a-ţi consuma iubirea trupească, este un subterfugiu livresc la care apelează poeţii: Apollo, Venus, Afrodita, Cupidon coboară din mitologie, ori de câte ori poeţii, pictorii, muzicienii îi invocă pentru desăvârşirea creaţiilor lor. Adică, a iubirilor lor care se regăsesc în opere. Oricum, lumea zeilor atrage mai mult decât lumea pământească. Nu e de mirare aşadar, că zeii exercită un fel de magie, o atracţie irezistibilă pentru oamenii predispuşi la astfel de experienţe spirituale.

            Dumnezeu a creat fiinţe spirituale, îngerii sub toate aspectele şi înfăţişările lor: heruvimi, serafimi, puteri şi tării, fiecare cu rostul şi îndeletnicirea lui. E de presupus că Dumnezeu nu a creat şi zeii, consideraţi idoli şi plăsmuiri ale imaginaţiei omeneşti.

            Mitologia este însă, atractivă, cu toate formele ei de manifestare din lumea zeilor care, până la urmă au însuşiri antropomorfice. Ei dorm, mănâncă, beau, iubesc la fel ca şi oamenii. Adeseori se mânie şi trimit fulgere şi trăsnete. Rareori se înduplecă în favoarea muritorilor. Dar sunt, în credinţa orientală, nemuritori.

            Atâţi scriitori au scris despre zei încât lumea a început să-i recunoască şi să-i diferenţieze. Popoarele păgâne chiar se închinau la ei şi le aduceau jertfe. Prin venirea lui Isus Cristos pe pământ, lumea zeilor a apus, dar au rămas miturile despre ei care încă îi mai atrag pe oameni. Şi Alina Beatrice Cheşcă recurge la Dumnezeu ca la supremul Creator.

            O exuberanţă demnă de avânturile juvenile caracterizează cea mai mare parte a poemelor, frenezie iscată de frumuseţea iubirii pe care poeta nu o refuză ci o lasă să se reverse din sufletul şi din trupul său, spre cel pe care-l iubeşte, dar şi spre oameni în general.

            Iubirea este catalizatorul, este firul roşu care străbate întregul volum şi volumele anterioare, pentru că din ea se nutreşte poeta, datorită ei se iscă versurile atât de frumoase şi tot iubirea este profesoara, învăţătoarea, dăscăliţa care o învaţă tainele ei, chiar dacă sunt cunoscute şi aplicate încă de la începuturile omenirii, de la Creaţiune, din primele pagini ale Genezei. Tot iubirea are însă, atâtea şi atâtea necunoscute, încât i-ar trebui omenirii, încă o creaţie şi încă o naştere pentru a le putea desluşi.

            Celest şi teluric capătă aceleaşi dimensiuni spirituale în conţinutul iubirii. De-a lungul mileniilor, omul le-a închinat zeilor, diverse lucruri: jertfe de flori şi de fructe, lumânări aprinse, bucate gustoase. Alina Beatrice Cheşcă a avut impulsul de a le închina o carte. Sărutul zeilor este expresia iubirii ei ardente pentru ideea de dumnezeire care ia forma, fie a zeităţilor mitologice ori actuale, în religiile budhiste, fie Dumnezeului recunoscut şi acceptat de toţi creştinii. Formele de manifestare a adoraţiei pentru aceste divinităţi sunt diferite. Dumnezeu în accepţiunea acestei poete este echivalent cu Iubirea veşnică. Lui i se adresează în scurte rugăciuni inedite şi panseuri lirice autoarea: „Nu în zadar suntem / cuvântul lui DUMN EZEU / rostit în versuri sfinte” (Poezie-i totul).

            Accederea la iubirea mântuitoare se face şi ea în trepte de lumină, într-o cale care presupune şi opriri şi întoarceri şi înaintări lente, dar al cărui singur ţel este vârful, culmea, cucerirea înălţimilor. Prin Credinţă, Speranţă, Iubire. Chiar şi prin vers care e o manifestare a celor trei virtuţi teologale, o încununare a lor exprimată metaforic.

            Îngerii – şi ei prezenţi în carte, chiar având mănăstirile lor ridicate de mâinile iubitului: „Mâinile tale au ridicat mînăstiri pentru îngeri” (Catedrale de vise).

            Atractivă chiar de la primul cuvânt din titlu, cartea „Sărutul zeilor” – asociaţie cât se poate de semnificativă pentru că zeii atrag mai mult decât oameniim încă din vremi imemoriale – reprezintă un cumul neaşteptat de ideim gânduri, sentimente, speranţe, concepte, un mozaic gestual de cuvinte, pe canavaua mitologică adusă la zi şi proiectată în orice areal de poeta îndrăgostită de cultura Orientului Mijlociu pe care o străbate fizic şi mental, dar şi afectiv, în pas desculţ, prin nisipul fierbinte, cu ochiul fascinat de mirajul care i se deschide ca o orhidee sau ca trandafirul deşertului, în faţă, mai mult decât o Fata Morgana, făcând aerul să tremure aproape imperceptibil.

            Lectura poemelor conferă plăcere şi încântare, fiori de tulbure graţie, moliciuni sidefii, mătăsoase, o lentoare orientală şi o stare de bine ca după o masă copioasă, la marginea aţipirii . Graniţa fiind atât de subţire, cititorul nici nu va şti când alunecă în braţele lui Morfeu, stăpânul somnului, „ca un copil vrăjit în mirare” (Nazim Hikmet).

            Nu e mai puţin adevărat că Iubirea deschide toate porţile „către dincolo şi către Dumnezeu”. (Sărutul zeilor).

            Nici un alt poet n-a spus atât de limpede: „Lumea aceasta este biserica mea şi în ea mă voi ruga pentru noi toţi şi pentru toate iubirile până la sfârşitul timpului mjeu”. (Sărutul zeilor).

            Zei şi îngeri – aceste două categorii spirituale luate împreună, încap nestingheriţi de apropiere în poezia Alinei Beatrice Cheşcă. Om şi zeu – omul (Alina) spune: „mă adap din sângele lui, iar el îmi dăruieşte oceane de nemurire să-mi ajungă până când timpul se va deschide din nou într-o noapte”. (Nemurire).

            Iubirea zeului nu e tocmai de natură spirituală, e un amestec de pământesc şi ceresc, în care, vorba lui Nichita Stănescu: „Iar pământescul mănâncă de foame cerescul”:  „Iubirea zeului mă aruncă la marginea lumii. Sunt învăluită în ploi de / aur, ca pe vremea când sufletul meu îşi căuta un trup în care să / sălăşluiască. // Mă trezesc în braţele lui ca în leagănul dintâi. Gura lui îmi binecuvântează naşterea şi toate vieţile pe care mi le va dărui în nopţile ce / au să vină.  Închid ochii ca-ntr-o hipnoză albastră din care nu m-aş mai trezi / niciodată. Mi-au crescut aripi de înger, iar pe trupul zeului meu fericirea / străluceşte în culori nemaivăzute” (Nemurire).

            Zeii sunt darnici. Ei aduc: nectar şi ambrozie şi ciocnesc cupe din care se vor naşte alţi îngeri. Zeul o numeşte: „fata cu îngeri în inimă”. Autoarea are nevoie de „magia zeului” pentru că altfel: „îngerii mei şi-ar pierde aripile şi în zadar s-ar târî spre ţărmuri primordiale pentru a lua vaporul spre Ţara Făgăduinţei.” (Nemurire).

            Zeii, nu numai că o învaţă sărutul, dar vin în miez de noapte, aidoma Zburătorului, să-i mângâie trupul: „Zeul îmi mângâie trupul în miez de noapte şi în ochii lui văd nemurirea/  clocotind ca o lavă fierbinte. Mâinile lui desenează hărţi neştiute.”

            Şi ca urmare a acestei intervenţii zeieşti, al cărei erotism nu poate fi pus la îndoială, poeta spune: „Din sufletul / meu zboară zeci de păsări Phoenix cu aripile deschise ca pentru un imn”. (Nemurire).

            Experienţe mistice, trăiri emoţionale, alături de cele trupeşti care parcă pierd din însemnătate, vin să confirme fatul că poeta este atrasă aproape magnetic de magia deşertului, de toate poveştile lui cu emiri şi cadâne, cu Fete morgane şi cu privirile împăienjenite de lumina nisipului, printre lacrimi binecuvântate, curăţitoare a tot ce e întinat, cu cenuşa abluţiunii, cenuşa lustrală rezultată din arderea crenguţelor de finic.

            Autoarea trăieşte-n deşert nopţi magice, nopţi de lumină. Toate elementele de recuzită materiale şi spirituale din mituri şi legende ale Olimpului coexistă în poezia deşertului: aşternut de himere, nisipuri, oaze, ziduri de stele, caravane, versete străvechi, emiri, binecuvântarea sferelor, miraj, dervişi, cerurile de dinainte de naştere (element al credinţei budiste – teoria reîncarnării), amfore cu ambrozie, doruri ancestrale, miros de nisip, de palmieri, şi chiar caleaşca de aur a faraonului, Altarul Soarelui, duhurile nisipurilor, temple de aur, idoli, castele, deşertul care „se umple de stele”, lampa lui Aladdin, ş.c.l.

            Autoarea se străduieşte să dea formă metaforică şi conţinut unei iubiri „atempoprală / între două religii / între realitate şi fugă / între deşert şi ce-o mai fi dincolo de el” (Sunt).

            Unele versuri au tentă reflexivă, aforistică: „ÎNTRE MINE ŞI MINE ÎNSĂMI SUNT EU / PASĂRE LIBERĂ /  ÎNDRĂGOSTITĂ DE PROPRIILE-MI ARIPI” (Sunt).

            Ori: „MEREU ÎNTRE DOUĂ LUMI / TREC PRIN VIAŢĂ / ÎN CALEAŞCA DE AUR A FARAONULUI” (Caravanserai).

            Şi: „ÎN FIECARE ZI / EU SĂRUT ARIPILE FLUTURILOR” ; „FĂRĂ ZBOR / NU S-AR MAI FACE NICIODEATĂ LUMINĂ” (Zborul).

            Unul dintre cele mai frumoase poeme de iubire care s-au scris vreodată: „există undeva, departe, o insulă fără nume / unde oamenii se iubesc în voie / iar DUMNEZEU coboară printre ei în fiecare zi / să le aducă aminte că iubirea e sfântă / şi că fiecare sărut deschide Porţile Raiului”. (Scară la Cer).

            Prin compensaţie, primul sărut din istoria imenirii, cel al protopărinţilor noştri, a închis pentru noi Porţile Raiului. Acest poem al Alinei Beatrice Cheşcă vine să repare ceea ce Adam şi Eva, prin „căderea dintâi” a distrus, făcându-ne Raiul aproape de necucerit. Doar venirea lui Isus Cristos pe pământ, dintr-o Fecioară, avea să ne aducă mântuirea şi dobândirea locului pierdut dintru începuturi.

            O superbă încercare de autoportret se află în poemul: „Între Est şi Vest”: „Am fugit din nou în lume / cu sufletul prins în funde galbene şi roz / şi hârtia de scris în chip de rochiţă Barbie // sunt din nou tânără, frumoasă şi nebună //  călătoriile mele sunt jocul de-a viaţa şi de-a fericirea / sunt scrise în cartea destinului la capitolul „Magie” / acolo se vorbeşte despre mine ca despre fiica dervişilor / eu dansez cu braţele larg deschise / păşesc prin lume cu pantofi fermecaţi / iar lampa lui Aladdin îmi îndeplineşte orice dorinţă / (nu, nu râdeţi, sunt fata căreia / tot ce visează noaptea / i se împlineşte ziua – şi invers, desigur) // viaţa mea e un adevărat Bazaar / în ea se întâlnesc religiile iubiţilor meu (cu a mea) se fansează flamenco pe muzica sultanilor (şi vice-versa) / cuvintele de-amor sunt rostite în toate limbile pământului / fetele Vestului poartă văl şi abbaya / direct pe trupul gol / şi devin miresele celor mai frumoşi emiri / (sau numai eu?) / până şi temutul Osama preferă să-şi lase armele / şi să se desfete prin cafenele / la o narghilea cu cel mai talentat hakawati / „la ce bun atâta război, frumoaso?” / mă întreabă zâmbind / şi mi-l promite de soţ pe chipeşul Omar // vedeţi? / viaţa mea e un etern tratat de pace / între Est şi Vest”.

            În „Rugă” către Dumnezeu, poeta mărturiseşte: „sufletul mi-e atât de binecuvântat / încât nici măcar poezia nu-mi mai e de-ajuns”.

            Şi iată cum îşi descrie poeta propriul suflet: „Să vă spun ceva despre mine: / uneori sufletul meu e una cu mănăstirile cerului

 ( hârtia pe care oamenii şi-au caligrafiat iubirile / alteori e pânză de corabie în căutarea mirodeniilor / Isfahanul din vis unde mă aşteaptă prinţul nisipurilor / uneori sunt poeta căutătoare de paslmi / alteori mireasa îmbrăcată în dfantele / ce-şi lasă vălul prin iatacuri ascunse în deşert”. (Călătoarea).

            Altăoară ea spune: „Trubadur hoinărind prin muzici eterne / DUMNEZEU SCRIE POVEŞTI PE SUFLETUL MEU” (Gladiatorul arenelor vieţii).

            Ca o notă de specificitate pentru spiritualitatea şi credinţa ei, poeta scrie numele lui Dumnezeu cu toate literele majuscule, poate pentru a-şi întări credinţa şi a o evidenţia în acest fel.

            Alina Beatrice Cheşcă are deja un stil format, ea scrie o poezie modernă, orchestrată amplu, în ton confesiv, deschis celor cu sufletele ciulite, fără prejudecăţi în legătură cu credinţele, ştiind că Dumnezeu înseamnă Iubire. Şi în rest, diferenţele dispar în faţa acestui suprem sentiment aşezat de Isus la temelia creştinismului, mai presus de toate virtuţile.

            Cu ea se poate ridica o imensă scară la cer pe care oamenii să urce, alături de îngerii lor.

CEZARINA ADAMESCU

                      FEMEIA CELOR O MIE ŞI UNA DE STELE

                                    de Cezarina Adamescu

Alina Beatrice Cheşcă, Odiseea din noi, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2013

Clipa de paradis trimisă de Dumnezeu în acest anotimp al evlaviei, m-a învăluit în pufoasa Lumină. Poezia cu aromă de bine ne dă târcoale precum visul noptatec pe care-l uiţi cu desăvârşire în zori, dar care-ţi lasă un parfum inefabil. „Acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” – se înstăpâneşte treptat, pe măsură ce înaintăm în lumină. Un singur drum se desfăşoară dinainte. Fără potecă. Un drum drept, condus de o stea pâlpâindă. Abia dacă o vezi, dar ştii că ea îţi trasează destinul.

Un destin asumat, presărat cu licurici, pentru că e „Noaptea celor 1001 de stele”. Unele surâd, altele râd în hohote, clinchetind în auz. Sunt cuvinte, sunt aripi, sunt petale? E aura de pe creştetul îngerilor. Aceasta ar fi o definiţie a Poeziei. Care se poate scrie pe orice suport, inclusiv pe bolta cerească. Inclusiv pe nisip, pe valuri, pe firul de iarbă şi pe bobul de orez. Cine se poate lăuda că posedă o mie şi una de stele, precum o mie şi una din poveştile Sheherazadei, povestitoarea prin excelenţă care-l adormea de sultan cu câte o poveste, istorisită cu graţie şi cu un farmec nespus de care el se simţea ca vrăjit.

Poezia te poate scăpa de primejdie. Te poate face să te îndrăgosteşti subit, iremediabil. Îţi poate salva sufletul. Te poate mântui. Are ea acest rol răscumpărător. Da, dacă e scoasă din suflet. Din miez de rărunchi. Şoptită cu ochii închişi de o fată frumoasă.

Alina Beatrice Cheşcă ne dăruieşte stelele ei, născute din plămada de inefabil numită inspiraţie. Suflate cu Duh de viaţă.

Câte una pentru fiecare din noi. Fiecare stea ascunde o poveste, desigur. Va trebui s-o descoperim singuri. Să cutezăm. Ea doar îşi deschide sufletul şi ne pofteşte să intrăm.

Să nu şovăim. Mirajul acestei călătorii prin sufletul unei fete frumoase se poate asemui cu o călătorie iniţiatică. Prin noi înşine. Ooooo, câte similitudini! Şi când, în sfârşit vom ajunge „la capăt de taină” – ne vom descoperi laolaltă cu îngerii cei fără de aripi care scriu cu sine. Adică, hemografia. Adică scrierea cu sine însuţi, după cum ne învăţa Nichita: „Te scrii pe tine pe dinlăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora” (Fiziologia poeziei).

Alina Beatrice Cheşcă şi-a propus să lase un semn „la hotarul / dintre viaţă / şi poveste” . Şi a reuşit. Un semn pe care-l vedea-vor şi orbii. Îl auzi-vor şi surzii. Şi pietrele îl vor descoperi, scoţându-l la suprafaţă ca pe florile care răsar din beton, pe zidurile scorojite ale unei închisori, unde nu pătrunde lumina. Un semn care va străbate spaţiul târziu dintre sufletele noastre.

E greu să descoperi „Odiseea din noi”, fiecare. Dar nu imposibil. Fiecare colţişor trebuie cercetat cu luare aminte. Poţi întâlni şi potrivnici. Poţi da îndărăt la fiecare obstacol. Dar poetul descoperă mereu calea. Tălpile lui nu mai calcă pământul. Se înalţă într-o posibilă levitaţie, paşii se fac „mai înalţi / mereu mai înalţi” şi ajung pe o cale numai de el ştiută, o cale nevăzută alcătuită „din poeme şi clipe” ducând „spre insule necunoscute/ cu iluzia ţărmului / oglindit adânc / în Paradisul din mine”. Ce poate fi mai promiţător?

Poezia Alinei Beatrice este una senzorială, rafinată, carmică, vaporoasă, cu reflecţii orientale, cu dulci moleşiri de cuvânt, strălucind precum particulele de cuarţ din spinările de nisip vălurite de vânturi sahariene. Desigur, în căutarea oazei şi a stropului de apă, o poţi întâlni, dansând sau plutind, pe Fata Morgana. Vălurile Mayei se pot învălătuci de grumazul tău, aşa cum eşarfa Isadorei a sugrumat floarea de câmp a poeziei. Dar călătoria nu poate fi abandonată, deşi tălpile-ţi ard, deşi ochii te ustură şi lăcrimează. Soarele însuşi poate deveni inamic în lupta cu valurile deşertice. O, bronzul acela aspru şi furnicăturile buricelor!

Ca un rug se înalţă cuvintele din care sar scântei mici ca din spuza vetrei de-acasă.

O poezie seducătoare, lascivă, arzătoare, fecundă, adusă sub privirile noastre de femeia cea de copii născătoare – a focului.

Ajuns la o asemenea înălţime spirituală, omul nu poate decât să-şi menţină echilibrul şi să bată cu putere din aripi. Din aripile sufleteşti, de bună seamă. Altfel, ar împărtăşi soarta lui Icar, prăbuşindu-se, fără putinţă de salvare. Sprijiniţi-vă de o stea, a cărei murire e simplă alegere. Restul nu e decât o concluzie de tras oiştea singurătăţii.

Autoarea este posesoarea a o mie şi una de stele. Într-una din ele, cel puţin, ne putem găsi, fiecare. Să nu punem zăvoare sufletului, nici inimii, nici ochilor, nici simţurilor. Iubirea deschide porţile inimii, pentru a găsi „Odiseea din noi”.

Tărâmul pe care ne poartă autoarea, servindu-ne drept ghid, este unul aproape oniric. Ceva între religios şi profan, pipăibil numai în stare latentă. Avem, binecuvântare stelelor să înaintăm în spaţiul acesta între-şi-între, spre „un ţărm / cu doruri ancestrale”, mai mult, „între două religii” (de fapt, aceeaşi), „între realitate şi fugă”, „între deşert şi ce-o mai / fi dincolo de el”.

„Inima mea este un / timp nesfârşit / mai mare decât viaţa / însăşi / toate drumurile mele/ merg acolo unde / eu sunt ceea ce sunt” – spune poeta. E cu adevărat un mare curaj şi o adevărată provocare să rosteşti formula pe care doar Yahve i-a spus-o lui Moise, când acesta l-a întrebat ce să spună evreilor dacă-l vor întreba cu cine a vorbit pe Muntele Sfânt: „Eu sunt Cel ce sunt” – a fost fraza în care încape toată istoria religiei, de fapt, istoria omenirii. În încercarea ei de autodefinire, poeta spune: „între mine şi / mine însămi sunt eu / pasărea liberă / îndrăgostită de / propriile aripi”.

Autoarea este încredinţată că „iubirea e sfântă / şi că fiecare sărut / deschide / Porţile Raiului”.

Numai Poetul prin excelenţă poate afirma: „eu nu călătoresc / prin lumea asta / ci prin constelaţii / divine” – ceea ce e apanajul visătorilor din totdeauna. Conştientă de propria valoare, de propria frumuseţe şi sensibilitate, tot poeta spune: „Mereu / între două lumi / trec prin viaţă / în caleaşca de aur / a Faraonului” – de fapt – Sultanul celor o mie şi una de zile şi de nopţi în care frumoasa trebuie să născocească poveşti ca să nu-şi piardă splendidul cap, căci stăpînul e neîndurător.

În starea atât de proprie, de oniro-luciditate, poeta spune: „nu vreau să ştiu / unde se termină realul / şi unde-ncepe mirajul”.

Dacă am conştientiza fiecare moment al vieţii, vraja s-ar spulbera de îndată. Femeia este jumătate mister, jumătate adevăr şi aşa trebuie să rămână.

Versuri scurte, axiomatice, panseistice, fulguraţii ale unui suflet arzând din dragoste de viaţă. E adevărat, poetul pregustă, încă din timpul vieţii, prin creaţia lui, nemurirea. El va rămâne pururi un aspirant la nemurire. „Şi-am băut picătura / de absolut / ca la o altă cină / de taină” – o altfel de băutură, destinată zeilor, mai tare ca ambrozia. Ea te îmbată şi-ţi conduce privirile spre cele o mie şi una de stele, născute într-o noapte adâncă, doar pentru tine. Într-un poem, intitulat „Scrisoare către Dumnezeu”  - poeta se roagă ca divinitatea să aşeze pe umerii ei „tristeţea întregii lumi” – proiectându-şi Jertfa christică asupra sa. Mai mult, cere ca zilele sale să se prefacă în sânge curat pentru toţi muribunzii, să împrumute seva pădurilor, şi să se transforme în apă vie pentru toate făpturile. De ce poeta cere acest lucru? Se simte puternică pentru că poezia ei o apără, îi dă curaj şi avânt, spirit de jertfă pentru omenire. Da, poezia poate tămădui sufleteşte. Poate opri războaiele şi instaura pacea: „ia din poezia mea / şi dă-o celor ce doresc / războaie”.

O atfel de rugăciune ar putea părea utopică, dar ce nu poate poetul, prin creaţia lui?

Chiar şi după ce versurile s-au terminat, cititorul va rămâne cu o căldură înaintându-i de la încheieturile inimii cu sufletul şi că s-a săvârşit prin cuvânt, un miracol de speranţă, de iubire şi, aş putea îndrăzni s-o numesc, o anume fericire, o linişte calmă, moleşitoare şi de o tandreţe indescriptibilă. Iată ce transmite poezia Alinei Beatrice Cheşcă în „Noaptea celor o mie şi una de stele” – ajutându-ne să aflăm „Odiseea din noi”. Ceea ce nu e puţin lucru, dimpotrivă.

CEZARINA ADAMESCU

4 aprilie 2013

             “SUB ZODIA VISĂRII” sau despre VISUL CE NU MOARE NICICÂND

                                                                                       de Alina Beatrice Cheşcă

                                                                                Motto: “Iubirea este aripa dăruită

                                                                                             de Dumnezeu sufletului,

                                                                                            pentru ca să urce până la El.”

                                                                                            (Michelangelo Buonarroti)

             Primăvară caldă, plină de flori şi cu cerul deschis către poezie, precum o fereastra ce dă nu înspre o grădină, ci înspre un suflet într-o eternă căutare a visului. În aer miroase a iubire şi-a sacră închinăciune, a cuvinte scrise direct pe inimă, a valuri de-amintiri abisale…Adulmec cântece faste de iubire şi văd siluete de îngeri interpretând dansul unui dor rostit doar în ZODIA VISĂRII.

Sebastian Golomoz, tânărul trubadur al poeziei gălăţene (şi nu numai), vine în luna lui Mărţişor cu o nouă carte de poeme ce seamănă perfect cu sufletul său: frumoase, sensibile, romantice, pline de emoţii intense, de beatitudine, de tinereţe. Cărările sinelui său sunt presărate cu minunate vise, cu eterne întrebări retorice şi gânduri purtate către Raiul Iubirii, cu lutul zilelor străine uneori, iar ecoul sentimentelor sale este mereu transformat în poveşti.

Toate volumele sale de versuri par capitole ale aceleiaşi cărţi a destinului său, deopotrivă fericit şi trist, făuritor de castele de nisip, dar şi de piatră nemuritoare, destin aflat sub aripa eternă a poeziei şi a căutării iubirii. Tânărul poet este un însetat ce-şi caută oaza, iar în drumurile sale îşi dă întâlnire cu un miraj pe care încearcă să îl contureze în cuvinte suave şi revelatoare. El îşi ţine în braţe visele ca pe cea mai nepreţuită dintre comori şi îşi trăieşte zilele şi nopţile privind către sine, dar şi către cer, în reveria gândurilor transformate în frescă.

Zodia este o metaforă foarte des întâlnită în poemele lui Sebastian Golomoz. Ea ţine loc de destin, predispoziţie, epos al vieţii sale, loc sacru unde se aliniază stelele aducătoare de iubiri inspirante, de revelaţii, de suferinţe trăite acut; este şi timp al primăverii concrete, dar şi timp subiectiv al trăirilor intense, al semnelor poetice, al poveştilor visate şi căutate. Zodia sa de primăvară, zodia eternului visător, este veşnic străbătută de cometa emoţiilor, poetul fiind condamnat la poezie, la dansul după cântecul iubirii, la beţia visării din care rar există trezire. Chiar şi titlurile poemelor spun totul despre modul de a trăi şi simţi al poetului: Amor vincit omnia, Buchetul de emoții, Dragoste la prima vedere, Sunt un punct pe harta visătorilor, În căutarea rimei, Iubita mea, buchet de calități latente, Să nu subestimăm visătorii, Iubesc primăvara, Teiul în care a înflorit iubirea, Sub zodia visării, Cum trăiesc absența ființei iubite, Zodii în dodii, Doar oamenii puternici plâng. Periplul printre aceste titluri pare o frumoasă odisee sentimentală la finalul căreia aşteaptă, atotputernice, Poezia şi Iubirea.

Poemul „Bilet alb cu fundă mov” aduce în prim-plan motivele poeziei lui Sebastian Golomoz: speranţa, visul, beatitudinea, iubirea, tandreţea:

„La mângâierea fină a zâmbetului tău/ Ecoul speranței flirtează cu visurile mele/ Timpul îmi dovedește că trupul are memorie/ Arma pe care o mânui cel mai bine – tandrețea/ Luminează decent șoapte îmbrățișate/ Beatitudinea e licoarea ce mă-mbată/ Când gândurile noastre fac dragoste dimineața, cu/ Ușa sincerității larg deschisă.../ Fără tine nu aș fi știut vreodată să definesc iubirea.” În plus, Sebastian îşi arată iscusinţa poetică printr-un procedeu nu tocmai simplu: litera de început a fiecărui vers formează titlul poemului pe verticală.

În poemul „Amor vincit omnia” poetul se autocaracterizează astfel: „sufletul meu e-o mașină/ pe care o alimentez cu visuri”; aceasta este, de fapt, filosofia de viaţă a visătorului ce nu poate funcţiona altfel. Visul este însăşi esenţa lui, este sângele ce îl ţine în viaţă.  Şi, în acelaşi poem, continuă: „și asta am luat-o ca pe primul premiu literar/ primind o pereche de aripi diamantine/ pentru sublimul zbor albastru/ printre versurile-mi cu parfum de iubire/ și cu tinerețea tatuată pe gleznă/  în destinul pe care mi l-am ales/ sufletul e cea mai citită carte/ iar iubirea e scrisă mereu cu majuscule.” Versuri extrem de frumoase şi sugestive, cu metafore înălţătoare ce dovedesc talentul romanticului poet.

Într-un poem al cărui titlu este dat de numele muzei creaţiei lirice, Euterpe, Sebastian Golomoz continuă periplul printre temele şi motivele sale preferate: “Din spatele norilor se deschide/ O ușă către biblioteca de vise/ Mă bucur ca un copil/ Care a primit o grămadă de jucării/ Imaginația mă ia de mână/ Și împreună facem un tur/ Al viitoarelor foste iluzii/ Petalele uscate de trandafir/ Îmi zâmbesc complice/ Știind că de fiecare dată/ Voi miza pe cartea iubirii.” Visul, iluzia, imaginaţia, iubirea sunt toposuri ce caracterizează poezia sa plămădită dintr-un aluat prin excelenţă romantic. Iar concluzia poemului este una revelatoare, asemănătoare, parcă, unei spovedanii.

“Sufletul colecţionarului de vise” trăieşte iubiri necondiţionate, probabil trimise de Dumnezeu drept muze; tânărul mărturiseşte că nu are curajul să trăiască fără zămbet, aducând la lumină motto-ul lui Charlie Chaplin: “o zi fără un zâmbet e o zi pierdută.” Cel ce se autointitulează: sunt un punct pe harta visătorilor îşi trece în revistă viaţa boemă, subordonată visării: “Sunt un punct pe harta visătorilor/ Ce-a dat grijile pe-un parfum boem/ Am cules stele sub ochii nopţilor/ Şi am trăit într-un romantic poem/ Dragostea a avut aripi rebele/ Sunt un punct pe harta visătorilor/ Doar visurile mi-au rămas fidele/ În albastrul vals al mângâierilor.” Poetul devine un adevărat erou romantic, “măturător de praf de stele”, aşa cum spune un vers celebru…

Probabil că cea mai clar exprimată filosofie de viaţă a poetului este concluzia poemului “Insomnii de martie”: “De singurătate n-are rost să sufăr/ Căci poezia-i al meu suflet pereche.” Aşadar, iubirea se identifică cu poezia, căpătând înţelesuri ample şi chiar metafizice. Ideea este oarecum continuată în poemul “Să nu subestimăm visătorii”: „între timp, degetele lucide/ au îmbrățișat stiloul și s-au destăinuit hârtiei.” Iar în “Reverie”, trăirile sunt puternice şi definitive: “dimineață m-a trezit râsul șoptit al foii/ pe care nu am apucat să scriu decât/ un singur cuvânt – IUBIRE/ iar veșnica speranță m-a sărutat pe frunte/ între mine și vis este loc/ doar pentru o bătaie de inimă”. Poemul „Sub zodia visării” afirmă cu tărie  semnul sub care s-a născut poetul Sebastian: „îmi port iubirea/ într-un poem cu aromă de trandafiri/ sub zodia visării.” Tânărul poet identifică din nou iubirea cu poezia, abstractizând-o uşor pe prima şi învestind-o cu multă forţă pe cea de-a doua. În fond, poezia este patria lui Sebastian, tărâmul unde sufletul acestuia îşi găseşte rostul într-un illo tempore al visului perfect şi etern.

          Vizitând POEZIA lui Sebastian Golomoz, am găsit o Arcadia în care sunt scrise văzutele şi nevăzutele sufletului său, dincolo de feţele de clovn ale lumii acesteia, o Arcadia sărutată de cuvinte înaripate, ce poartă urmele stelelor căzătoare ale nopţilor ce i-au vizitat destinul împlinit în frumuseţe şi iubire.

Et in Poesem ego!

                                DESPRE VISE ŞI ETERNA POEZIE

                                                                         de Alina Beatrice Cheșcă

                                                                               Motto: “Mai aproape de mine

                                                                                              decât mine

                                                                                              doar tu eşti,

                                                                                              POEZIE,

                                                                                              nicidecum Sinele meu”

                                                                                        (Săndel Stamate, “Apologie”)

Seară cu zăpadă. Prima zăpadă. Pufoasă, imaculată, perfectă. Dorită. Visată. Mi-era atât de dor de alb… De o altă lumină, de aroma tare a iernii. Închid fereastra, mă aşez pe coloratele-mi perne şi încep să recitesc (a patra oară!) manuscrisul poetului Sebastian Golomoz – “Scrisoare pentru Alex(t)andra”.

L-am întâlnit pe tânărul Sebastian acum câţiva ani, revăzându-l, periodic, la diverse evenimente culturale. Nu am avut niciodată ocazia să ne cunoaştem bine, dar am avut tot timpul intuiţia unei sensibilităţi şi unui romantism aparte, a unei “poezii” ce răzbate din privirea, atitudinea şi modul său de a vorbi. M-am bucurat atunci când, aflându-mă la universitate, mi-a oferit primul său volum de versuri şi m-a rugat să ii scriu prefaţa celui de-al doilea. Pot afirma cu convingere că adevarata întâlnire cu tânărul poet Sebastian Golomoz s-a produs atunci cînd i-am citit volumul de debut – “Un romantic incurabil”. Încă de la titlu, mi s-a confirmat ceea ce intuisem cu mult timp înainte: aveam in faţa mea un adevărat suflet de poet închis între file de carte, în poeme de o sensibilitate rarissimă, venite, parcă, din alte timpuri.

Al doilea său volum – “Scrisoare pentru Alex(t)andra” – continuă în mod firesc atmosfera şi trăirile primei carţi. Regăsim acelaşi tânăr romantic rătăcit prin vremuri nebune, pragmatice şi fără repere spirituale. Poetul respiră iubire în versuri clasice, în catrene cu rimă incrucişată şi împerecheată, amintind, pe alocuri, de parfumul poeziilor lui Vasile Voiculescu.

“Scrisoare pentru Alex(t)andra” (iată un joc de cuvinte folosit de poeta Florina Zaharia într-un volum de acum caţiva ani) este structurat în trei capitole: “Sentimente în vers clasic”, “Sonete şi rondeluri din Par(ad)is”, “Gânduri albe cu cu fundiţă roz”. Fiecare dintre aceste capitole reprezintă o declaraţie de iubire, dar şi o adevarată filosofie de viaţă combinată cu tente de ars poetica.

Interesant este poemul de început – “Curriculum Vitae” – în care tânărul poet se autointitulează “boem adoptat de zodiac peşti”, “îndrăgostit de poezie” şi….cum altfel, “eternul visător Sebastian”. Într-un alt poem, autocaracterizarea continuă, poetul considerându-se un “cerşetor de dragoste” (ce profesie sublimă!):

“În schimbul ei renunț la tot

Norocul să mă părăsească

În ochii altora să par netot

Dar iubirea să-mi zâmbească.”  (“Cerşetor de dragoste”)

Iar în poemul “Contract pe perioadă nedeterminată”, eternul romantic vorbeşte despre sine astfel:

“scoate șampania de la rece și

propune un toast în cinstea

„incurabilului visător care

zboară prin labirinturile dorințelor”. (Contract  pe perioadă nedeterminată”)

De altfel, numeroase titluri de poeme sunt explicite, trimiţându-ne direct la tema volumului: “Ruta iubirii”, “Nopţi albe în dormitorul roşu”, “Bilet de dragoste”, “Sărută-mă”, “Nu-mi poţi interzice să te iubesc”, “Amantul dragostei”, “Împreună”, “Rondelul sexului frumos”, “Prizonierul iubirii”, “Te aştept”. Doua poeme poartă titlul “Scrisoare către Alex(t)andra” şi “Alex(t)andra se lasă aşteptată”. Primul poem, care dă şi titlul volumului, se află plasat la începutul acestuia şi este o declaraţie de dragoste impresionantă:

            “Sunt clipe când ador singurătatea

Ea te reține prompt în gândul meu

Buzele tale îmi conferă eternitatea

În vis, mă iubești cum te iubesc eu”

Pe chip am zâmbete – abțibilduri

Sufletul speră să nu ajungi târziu

Dar tot el știe – fiindu-mi alături

Și dacă aș fi mort, inopinat înviu” (“Scrisoare către Alex(t)andra”)

Celălalt poem – “Alex(t)andra se lasă aşteptată” – este plasat la sfârşitul volumului, ca o concluzie a întregii fremătări sentimentale şi erotice:

            “Alex(t)andra, simți un ultim petec virgin

de speranță sărutându-ți tălpile?

tu decizi dacă îl strivești sau

îi oferi elixirul eternității.” (“Alex(t)andra se lasă aşteptată”)

Ultimele doua versuri sunt de o frumuseţe tulburatoare, poetul punând semnul egalităţii între iubire şi eternitate, într-un ultim gest de idealism suprem.

Incurabilul romantic face din iubire idealul absolut ce dă sens vieţii, aceasta fiind însăşi raţiunea sa de a fi:

“Pe domnul viitor îl descriu

Fericire, știu că mă aștepți

Pe buze de edenic preludiu.” (“Arc peste timp”)

La fel, în poemul “Nocturnă”:

M-amăgesc cu stelele căzătoare

În așteptarea darului ambroziac. (“Nocturnă”)

Sau, în “Sonet în Paradis”:

            “Îmi țin pumnii s-ajung

La tine. Dansând mă însoțesc.

De fericire ochii-mi plâng

Știind că o să te găsesc” (“Sonet în Paradis”)

În poemul “Sonet pe nepregatite”, Sebastian Golomoz îşi exprimă deschis aşteptarea, visul, speranţa într-o mare, unică şi absolută iubire:

“Savurez sentimente picante și beau

Sărut după sărut. Mă-mbăt și nu caut

Decât iubirea adevărată.” (“Sonet pe nepregătite”)

În poemul “Ne leagă un ochi închis” regăsim unele accente eminesciene:

“Vorbe de amor curg lin

Ne-mbrățișează codrii (…)

Să ne iubim ne este scris

Și să ne păzească stele.” (“Ne leagă un ochi închis”)

În poemul intitulat “Religia mea”, tânărul poet afirmă cu tărie:

“Cu mâna pe inimă

am curajul să jur că

visarea este religia mea” (“Religia mea)

Aceste versuri de o intensitate aparte sunt continuate în poemul “Inima mea e o pasăre”:

“visarea e ca mersul pe bicicletă

odată învățată, nu se uită niciodată (…)

inima mea e o pasăre în zborul

concupiscent pe tărâmul inocenței.” (“Inima mea e o pasăre”)

Pe alocuri, iubirea capătă accente senzuale şi carnale, poetul trecând în carte (şi în viaţă) prin toate fazele acesteia:

“Luna plină mă-mbracă-n dorințe

Să-ți simt inima nu este de ajuns

În brațele tale se nasc preferințe

În ochii tăi să citesc doru’ ascuns” (“Scrisoare către Alex(t)andra”)

La fel, în “Ruta iubirii”:

“Buzele a dorință miros

Pe gât, cântă lin orchestra” (“Ruta iubirii”)

În “Nopti albe în dormitorul roşu”, tânărul îndrăgostit afirmă: “De-amor sufletul mi-e flămând” şi, în poemul “Sărută-mă”, îşi roagă iubita: “Sărută-mă la ceas de seară”. Totuşi, într-o neaşteptată schimbare de registru, romanticul declară:

“însă, cea pe care am tratat-o întotdeauna

cu maximă seriozitate, cu supunere,

cu admirație, cu fidelitate, cu abnegație

unica mea dragoste a fost

BIBLIOTECA”     (“Biblioteca, dragostea mea”)

Şi povestea lui Sebastian Golomoz poate continua…Cu siguranţă, tânărul poet va urma calea aleasă de Inima sa, o inimă plină de vise şi frumuseţe, într-un cuvânt, CALEA ETERNEI POEZII!

Noapte cu zăpadă şi stele. Închid manuscrisul. Deschid din nou fereastra şi inspir aerul iernii. Zâmbesc liniştită. MEREU, POEZIA…

                  DESPRE DUMNEZEU ŞI IUBIREA ABSOLUTĂ

                                                                         de Alina Beatrice Cheșcă

                                                                        Motto: “Nici inteligenţa, nici educaţia nu au nici o valoare dacă nu sunt puse în slujba dragostei şi a iubirii.”

                                                                                    (Părintele Arsenie Papacioc)

        Vară frumoasă, cu rugăciuni pioase şi iubire dumnezeiască plutind în aer şi în inimi. Alături de mine, Icoana Tatălui Ceresc, crucea sfântă şi speranţa ca mâine lumea va fi mai bună, iar armele se vor transforma în flori, precum în poveştile copilăriei. Şi tot lângă sufletul  meu, un nou manuscris de suflet, vibrând de iubire şi credinţă   -“Poemele Inimii” - al tinerei şi prolificei creatoare Georgiana Necula.

                                                                    *

      Prietena mea, Georgiana, a găsit inspiraţie divină pentru un nou volum de versuri, o carte impresionantă prin vibraţia înaltă, prin profunzimea şi frumuseţea trăirilor. Acest nou volum nu face altceva decât să completeze şi să întregească seria celorlalte cărţi ale sale dedicate Părintelui Ceresc, credinţei adevărate, iubirii absolute de Dumnezeu şi de oameni, moralităţii; într-un cuvânt, cărţi de suflet, pe care fiecare dintre noi ar trebui să le citim şi astfel să înţelegem mai bine care este adevăratul nostru rost pe Pământ.

      Trebuie să mărturisesc că multe dintre conversaţiile mele cu Georgiana sunt adevărate pilde despre credinţă, smerenie, iubire, generozitate, modestie, iar toate aceste daruri ale sale se regăsesc în toate cărţile ei fiindca, în fond, viaţa întru Hristos este esenţa acestei tinere şi deosebite poetese. Ori de câte ori discutăm, mă simt mai aproape de Dumnezeu, de credinţa autentică, iar speranţele mele prind din nou contur, amintindu-mi că niciodată nu trebuie să cădem în deznădejde fiindca Tatăl nostru, al tuturor, ne veghează mereu viaţa.

      Poemele Georgianei au titluri sugestive, aşa cum ne-a obişnuit deja din cărţile anterioare: Poemul Inimii, Să cădem la Hristos, Jertfa Lui, Din prisosul inimii, Mi-e dor, Dacă iubeşti, Dor înlăcrimat, Viaţa, Mănăstirea, Poate baţi Iisuse, Glasul unui suflet, Aliluia, Dăruiţi, Fericiţi cei săraci cu duhul, Tatăl nostru, De ştii să respecţi, Ceea ce facem, Înaltpreasfinţitul, Iertaţi-vă, Lacrimi şi izbândă, Glasul Domnului, Stânca vieţii, Prietenul adevărat, Vizita Arhipăstorului, Izvorul iubirii, Învierea, Invitaţie Mântuitorului, Suflet fericit, Faptele bune, Iartă, Cu ajutorul Tău, Cuget mângâiat, De dragul Tău, Sfinte Dumnezeule, Eroul parohiei, Urcuş spre Înviere, Vistieria iubirii. Aşadar, după cum se observă, titlurile însele sunt foarte expresive, oferind cititorului o sugestie în legătură cu temele şi chiar mesajele poemelor.

       Este foarte important de menţionat faptul că, la nivelul valorii estetice, se observă o evoluţie de netăgăduit în raport cu volumele anterioare. Georgiana Necula se maturizează şi evoluează cu fiecare carte publicată, iar acest proces va continua, cu siguranţă.

        Primul poem al cărţii este impresionant (are 120 de strofe) fiind, printre altele, un imn de mulţumire dedicat unui părinte iubit şi preţuit, căruia Georgiana îi datorează mult. Iată câteva strofe revelatoare, frumoase şi sensibile:

Tu n-ai dorit înţelepciunea cea lumească,

N-ai alergat după deşertăciuni.

Dar ai în inima ta Adevărul,

Şi alerg la tine, dar nu pentru minuni.

În inima mea eşti un sfânt,

Şi arzi de dor pentru Hristos,

Nimic deşert n-ai pus în mine,

Ci toate au un sfânt folos.                     

Tu ai avut întotdeauna crezământ,

În tot ce am grăit eu prin cuvânt,

Pe toate le-a cuprins fiinţa ta,

Că tu, după Hristos, eşti raza mea.    (Poemul Inimii)

Un poem bine construit şi special, din care reiese (încă de la început!) frumuseţea interioară a Georgianei şi recunoştinţa pentru oamenii ce au lăsat o urmă profundă şi definitivă în sufletul său.

          Poemul Să cădem la Hristos este un îndemn emoţionant de a urma calea eternă şi fără greş a credinţei în Hristos, a smereniei şi gratitudinii în faţa Mântuitorului nostru:

           Să cădem la Hristos Dumnezeu,

           În genunchi zi şi noapte mereu.

          Şi cu lacrimi fierbinţi de iubire,

          Să-I aducem, etern, mulţumire.      (Să cădem la Hristos)

Acelaşi mesaj profund îl transmite şi poemul Jertfa lui:

          Tată Ceresc Îţi mulţumesc,

         Că Ţi-ai jertfit Fiul iubit,

          Să primesc prin har şi eu,

         Odihnă la sânul Tău.                 (Jerta lui)

        Suferinţa lui Hristos pe cruce este temeiul suferinţei umane, deoarece este dătătoare de viaţă autentică. Moartea Sa pe cruce este cel mai mare dar pe care l-a făcut oamenilor, aceştia având deschis drumul spre idealul moral şi desăvârşire. Astfel, omenirea primeşte puterea nesfârşită a lui Hristos de a se sacrifica, de a tinde către o existenţă eternă şi înaltă.

        Un alt poem aduce în prim-plan pe Maica Mântuitorului, care, cu privirea-i sfântă, ne ocroteşte pe toţi pe acest pământ încercat, întinat chiar de copiii Domnului:

        Din prisosul inimii,

        Măicuţa Sfântă ne dă pace.

        Privirea Ei spre toţi îndreaptă,

        Chiar dacă lumea în rău zace.          (Din prisosul inimii)

       Poemul Toate trec este unul deosebit de înduioşător şi special prin tema sa tulburătoare; apare din nou ideea iubirii şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi de familie. Georgiana le poartă o iubire adevărată şi profundă, iar această iubire va continua şi dincolo de viaţa pe Pământ, fiind însăşi esenţa spiritului său:

       Toate trec, pe lângă mine,

        Însă eu oftez din greu.

        Nu mai pot Doamne Iisuse,

        Ard de dorul Tău.

       Toate trec, ceva rămâne,

       Ceva sfânt cu veşnic nume.

       Şi îl spun din inimioară:

       Numele de mamă!

       Toate trec pe astă lume,

       Dar ceva frumos rămâne:

       Vestit cu fiinţa toată,

       Numele de tată!                     (Toate trec)

       Acest mesaj este continuat în poemul Mi-e dor, în care apar clar exprimate crezul şi menirea tinerei poetese, aceea de a-l iubi şi slăvi pe Dumnezeu, urmând calea Sa dătătoare de viaţă eternă întru desăvârşire:

       Eu simt că am venit pe lume,

      Doar Ţie, Doamne, să Îţi cânt.

      De aceea, şi ziua şi noaptea,

      Doar binele îl port în gând.     (Mi-e dor)

      Conform moralei creştine, scopul vieţii omului sunt fericirea, sfinţenia, desavârşirea, dobândirea mântuirii, care începe aici, în viaţa de pe pământ şi este un proces îndelungat şi dificil, iar firea imorală a omului se ridică şi evoluează numai cu ajutorul harului divin. Preceptele morale nu sunt accesibile numai celor ce cred în Hristos, ci sunt valabile pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile. Conform învăţăturii creştine, revelaţia are au un singur izvor: Dumnezeu, care este binele suprem.

      Georgiana Necula, ca orice creştin (şi om) adevărat, consideră că fapta bună este cea care ne defineşte ca oameni şi orice gând bun pe care îl avem trebuie să prindă contur şi să se transforme într-o morală şi frumoasă realitate:

       Dacă iubeşti credinţa dreaptă,

      Faci din gândul bun o faptă.

      Ce rămâne în urma ta,

      Ca un zâmbet spre o stea.            (Dacă iubeşti)

 Acelaşi  îndemn apare şi în poemul Faptele bune:

       Faptele bune aduc bucurii,

       Ele ne ajută spre a ne mântui.

       Prin ele, încă de pe pământ,

       Gustăm dulceaţa Raiului Sfânt.       (Faptele bune)

Şi, mai departe în volum, în poemul Dăruiţi este din nou menţionată ideea generozităţii care ne poate mântui, primind astfel eternitatea Raiului:

        Dăruiţi din timpul vostru,

        Un ceas pentru cei orfani.

        Să primiţi din veşnicie,

        Sănătate şi mulţi ani.              (Dăruiţi)

       În morala creştină, Sfinţii Părinţi au identificat frumuseţea absolută în Dumnezeu. Ei îl consideră pe Dumnezeu ca fiind frumuseţea pură. Dionisie Areopagitul spune că frumuseţea este unul dintre numele lui Dumnezeu. "Din acest frumos îşi trag existenţa toate cele ce sunt, fiecare fiind frumos în felul său. Din cauza frumosului sunt armoniile şi atracţiile şi comuniunile tuturor lucrurilor. Prin frumos se nasc toate. Frumosul este începutul tuturor lucrurilor, fiind cauza creatoare, ce pe toate le mişcă şi le strânge la un loc prin dragostea de frumuseţea proprie. El este ţinta a toate şi ceea ce ele iubesc ca fiind scopul lor final, căci din pricina frumosului s-au facut toate".

         La fel consideră şi Fericitul Augustin, care consideră că Dumnezeu este suprema frumuseţe. Binele şi frumosul sunt una cu principiul Suprem. Dumnezeu este cel care a   dat fiecărei fiinţe frumuseţea şi capacitatea de a fi frumoasă. Prin poemul Viaţa, Georgiana ne transmite bucuria şi frumuseţea vieţii trăite în spirit creştinesc:

         Viaţa, alături de sfinţi, este bucurie.

        Că îmi dau nectarul dulce, numit veşnicie.

        Ei, sunt una la Hristos, în cânt şi lucrare.

        Fac, din zorii dimineţii, bobocei de floare.          (Viaţa)

         O minunată metaforă apare în poemul Mănăstirea, în care noi, copiii lui Dumnezeu, suntem comparaţi cu însăşi sfânta biserică:

        Fiecare om în parte,

       Este biserică vie.

       Inima e chivot sfânt,

       Sufletul e veşnicie.                         (Mănăstirea)

      Sfântul Efrem Sirul ne sfătuieşte: “Să nu-ţi câştigi ţie lucruri mai presus decât trebuinţa ta, ci să petreci în viaţă smerită. Osteneşte-te cu mâinile tale, ca să dai şi celor ce au trebuinţă. Acestea, de le vei face, Dumnezeu îţi va da ţie veşnicele Sale bunătăţi.” La fel consideră şi Georgiana, vorbindu-ne despre simplitate, modestie şi smerenie:

       Cei fără de ambiţii deşarte,

       Senin pot merge mai departe.

      Făcându-şi viaţa, glastră cu flori vii,

      Şi fredonând cântări de ciocârlii.

      Ei se-ntâlnesc pe cale cu Iisus,

      Şi Îi admiră blândeţea de nespus.           (Fericiţi cei săraci cu Duhul)

Emoţionant este şi poemul plin de recunoştinţă dedicat Înaltpreasfinţitului Casian, păstor de suflete, pentru care Georgiana se roagă intens, frumos şi autentic:

       Înaltpreasfinţitul Casian,

       E bunul nostru Arhipăstor.

      Ţine-l Doamne, an de an,

       Sănătos şi-n slujire cu mult spor.       (Înaltpreasfinţitul)

     Părintele Arsenie Boca spunea în cuvinte memorabile: “Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.” Iar Arsenie Papacioc: “Sfatul cel mai important: iubeşte cu tot sufletul şi iartă.” Şi Georgiana Necula a scris un vibrant îndemn similar, deşi se poate afirma că acesta este mesajul general al tuturor scrierilor sale:

        Iertaţi-vă mereu unii pe alţii,

        Fiţi zi de zi uniţi ca fraţii.

        Şi prin iertare înmulţiţi talanţii,

        Simţind în duh că sunteţi alţii.

        Iertarea aduce cu sine iertare,

        Iar rugăciunea alinare.

        În marea vieţii pământeşti,

        Fiţi ca nişte soli cereşti.

        Nu uitaţi iubirea niciodată,

       Că este o aleasă nestemată.              (Iertaţi-vă)

      Sfântul Siluan Athonitul spunea în cuvinte remarcabile: “Dacă încercările ni se par anevoioase, e semn că nu ne-am încredinţat pe deplin voii lui Dumnezeu.” În acelaşi poem plin de profunzime, Georgiana transmite un mesaj ce ar trebui să ne fie ghid de credinţă şi înţelepciune de-a lungul întregii vieţi:

        De aţi primit cândva jigniri,

        Gândiţi-vă că-s trandafiri.

        Şi le priviţi cu bucurie,

        Că vă înscriu în veşnicie.             (Iertaţi-vă)

  În acelaşi registru al iubirii şi principiilor creştine se înscrie şi frumosul poem Ceea ce facem, al cărui mesaj reprezintă un adevărat manifest:

       Să cultivăm iubirea şi blândeţea

       Dreptatea, pacea, frumuseţea.

       Nobleţea, nădejdea şi speranţa,

       În duhul ce îşi uită importanţa.                (Ceea ce facem)

       Sfântul Varsanufie de la Optina ne învaţă: “Când te vor nelinişti gândurile de frică pentru necazurile viitoare, nu trebuie să intri în vorbă cu ele, ci să spui: “Fie voia Domnului! Aceste cuvinte te vor linişti.” Georgiana, datorită credinţei sale, a înţeles că durerile vieţii nu sunt altceva decât încercări menite a ne ridica spiritual şi a ne spori evlavia şi smerenia:

      Deşi, în viaţa mea de pân-acum,

      Am cunoscut mai mult ce-i dureros,

      Ai poposit la mine, cu iubire Doamne,

      În locul plânsului aşezând tăcerea.          (Glasul Domnului)

      Tânăra poetesă aduce mereu în prim-planul scrierilor sale esenţa universală a creaţiei lui Dumnezeu, fără de care nimic nu poate exista – iubirea adevărată şi veşnică:

      Izvorul iubirii nu cunoaşte ură.

      Nouă ne-a lăsat unire-n Scriptură.

      Porunca supremă, iubirea a fost,

      Nimic fără ea; nimic n-are rost!                ( Izvorul iubirii)

      Referitor la principiul creaţiei, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că “dragostea este ca o albină foarte lucrătoare, care adună de pretutindeni cele bune şi le depozitează în sufletul celui care iubeşte.” 

      Poemul Cu ajutorul Tău reprezintă o frumoasă Ars Poetica, tânăra poetesă mărturisindu-şi menirea pe acest Pământ şi mulţumind Tatălui Ceresc pentru minunatul har al creaţiei cu care a fost dăruită, dar şi pentru viaţa binecuvântată prin credinţă:

       Să fac din lume paradis,

       Cu Tine, nu îmi este greu.

       Aceasta e menirea mea,

        Prin versuri, Dumnezeul meu.

       Eu preţuiesc tot ajutorul,

       Ce Tu mi-l dai necontenit.

      Îţi mulţumesc pentru viaţă,

       Şi pentru harul înmiit.                (Cu ajutorul Tău)

  Părintele Constantin Necula îi mărturisea lui Dumnezeu: "Doamne...am pierdut tot, dar dacă nu te-am pierdut pe Tine...nu am pierdut nimic!" Cu siguranţă, Georgiana îl va avea pe Dumnezeu în inină şi în viaţă în fiecare zi a existenţei sale aici, pe Pamânt, dar şi în viaţa din Raiul visat. De altfel, ea spune în acelaşi poem:

        Viaţa mea este o cruce, grea, dar şi uşoară,

       O port, cu Hristos alături, ca pe o comoară.

       Eu, nu dau comoara mea, pe alte comori.

       Că îmi ies în cale sfinţii, cei nemuritori.     (Cu ajutorul Tău)

                                                                      *

      Despre poezia şi spiritul Georgianei Necula aş putea scrie la nesfârşit, fiindcă mare este a sa credinţă, la fel şi puterea de a folosi cuvintele în sprijinul semenilor săi. Dar eu, dragi cititori, vă voi lăsa acum să vă bucuraţi de ceea ce are să va spună această fiinţă aleasă şi dăruită.

       Şi, ca un epilog pentru ceea ce am simţit să vă mărturisesc, vă voi reaminti cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: “Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge iubirea, dar iubirea poate învinge şi sărăcia şi bogăţia!”

                        DESPRE TALENT ȘI DUMNEZEIRE

                                                              de Alina Beatrice Cheșcă

Iarnă friguroasă, cu zăpadă şi poveşti înaripate, venind de demult. Ora de seară...Seară de rugăciune, cu aromă de linişte şi pace...

Am cunoscut-o pe tânăra poetă Georgiana Necula într-o după-amiază de toamnă, la o cafenea literară cu parfum de poezie. Privea şi asculta cu atenţie, părea că se încarcă de cuvinte şi frumuseţe. Apoi a vorbit emoţionată despre importanţa şi miracolul poeziei. Ne-am despărţit zâmbind amândouă, promiţându-ne că ne vom mai întâlni pe teritoriul literaturii şi al gândului frumos. Şi iată că ne-am ţinut de cuvânt...

Am citit manuscrisul domnişoarei Georgiana Necula aproape cu sfială, precum lectura unei cărţi sfinte. Am avut sentimentul unei întâlniri de taină, între un suflet frumos, binecuvântat de credinţă şi talent, şi Părintele dătător de viaţă şi miracole. Poemele Georgianei reprezintă o Biblie poetică, un strigăt aproape visceral ce cheamă puritatea, frumuseţea spiritului, credinţă absolută, iubirea de Dumnezeu şi de oameni în forma sa cea mai spiritualizată:

     „De ştii să iubeşti,/ Tu ai o comoară./Ce în astă lume,/E destul de rară.” (De ştii sa iubeşti)

Într-o lume haotică, ce pare să-şi fi pierdut rădăcinile şi spiritul, poeta simte absenţa iubirii adevărate ca o pierdere a esenţei Creştinismului însuşi. Nu întâmplător, aceasta afirmă:

     „  Nu cer să mă iubească lumea./A ei iubire e murdară./Eu vreau iubirea Ta Iisuse,/Că ştii să dai iubire rară.” (Mai bine urât!)

Sau, în poezia Nu poţi primi, iubirea este prezentată ca o condiţie a mântuirii şi a învăţăturii supreme, dumnezeieşti:

      „Nu poţi primi un loc în Rai

        Dacă iubire tu nu dai.

       Dacă tu sădeşti doar ură,

       Nu poţi primi învăţătură.”

          Întregul volum este dominat de un extrem de puternic sentiment religios, fiecare poem aducând în lumină valenţe noi ale credinţei: iubirea de Dumnezeu şi sfinţi, speranţa mântuirii, purificarea prin suferinţă, iubirea aproapelui şi milostivenia, lumina spirituală, miracolul rugăciunii, ascultarea, pregătirea locului în Rai, calea catre Dumnezeu. Unele strofe sunt adevărate pilde biblice, în care poeta descrie patimile omeneşti ce îi îndepartează pe copiii lui Dumnezeu de Tatăl lor Ceresc:

       „Omul mândru este plin de sine şi gata de ceartă cu întreaga lume.

        Omul mândru laudă pofteşte şi pe toţi dispreţuieşte.

      Omul mândru este lipsit de pace, locaş al minciunii se face.

      Omul mândru nu vede suferinţa, că îi lipseşte credinţa.”

      ( Cea de-a patra patimă a sufletului omenesc: Mândria)

Şi, în poemul Cea de-a opta patimă a sufletului omenesc: Bogăţia:

      „Dacă nu avem comoară sufletească

        Degeaba trăim viaţa pământească

       Dacă nu avem pe Dumnezeu de Tată

       Toată bogăţia ne este deşartă.”

          O privire adâncă asupra deşertăciunilor omeneşti, o „vanitas vanitatum” a unei lumi ce tinde spre de-spiritualizare, spre urmarea ispitelor şi instinctelor, ce transformă fiinţa umană într-un căutător fără esenţa creştină. Nu întâmplător, Părintele Arsenie Boca, într-una dintre rugăciunile sale, spune: „Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid.”

          Iată un poem dătător de speranţă, în care poeta îşi reafirmă credinţa totală în Paradisul celor buni, milostivi şi cucernici:

        „Fericiţi cei milostivi că se vor milui de dreptatea Ta,

         Fericiţi cei curaţi cu inima, că vor vedea privirea Ta

         Fericiţi voi făcători de pace,

        Că fii ai lui Dumnezeu vă veţi face.”

      (Fericirile sau Predica de pe munte)

          Însuşi Părintele Galeriu spunea: „Noi, creştinii, nu putem întemeia o adevarată morală decât pe Absolutul divin. Altfel spus, nu putem vorbi de iubire, de bunătate, de dreptate, de toleranţă, decât dacă le ancorăm şi le fundamentăm în divin.” Şi poemul Vom trăi veşnic se concentrează pe ideea vieţii eterne ce îi va fi dăruită creştinului ce respectă întru totul poruncile Domnului:

        „Vom trăi veşnic şi vom dăinui.

         Vom trăi veşnic şi ne vom iubi.

         Vom trăi veşnic şi ne vom ierta

        Vom trăi veşnic răul de-om uita.”

          Poemul Fiul lui Hristos continuă aceeaşi idee a dăruirii de sine, a construirii eului pe fundamentul preceptelor creştine:

         „ Fiul lui Iisus Hristos,

          Este omul bucuros.

         Ce lucrează-n veselie,

         Poruncile din vecie.”

          La fel şi poemul Suntem creaţi, ce respiră un prea-plin de bucurie şi pace, afirmând că scopul suprem al omului este adoraţia faţă de Creatorul său:

          „ Suntem creaţi pentru vecie

           Ca să trăim în bucurie

           În pace veseli să cântăm,

          Pe Dumnezeu să-l adorăm.”

Cu alte cuvinte: „Căci în har suntem mântuiţi prin credinţa şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu [Efeseni 2, 8].”

          Poeta Georgiana Necula are viziunea unui Dumnezeu ce nu-şi părăseşte niciodată copiii, un Părinte ce le cunoaşte lacrimile şi le împărtăşeşte suferinţele:

        „Stau în Cer dar sunt cu voi, în dureri, chin şi nevoi.

         Plâng şi Eu cu voi odată, că doar ştiţi că vă sunt Tată

        Plâng şi Eu cu voi odată, nu sunt un nepăsător,

        Adun lacrimile voastre, prefăcându-le-n odor!”

       (Domnul suferinzilor)     

          Transformarea lacrimilor în odor sugerează forţa transfiguratoare a iubirii absolute. În acelaşi poem:                                                               

          „Am trecut prin clipe grele, prin necazuri şi nevoi,

           Însă Tu ne-ai spus Iisuse: „Totdeauna sunt cu voi”.

          Părintele Arsenie Boca spunea: „Suferinţa aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate face nimic, pentru că zice Hristos: Fără de Mine nu veţi putea face nimic.”

          Tânăra poetă simte cu toată fiinţa sa că tot ceea ce suntem şi ne înconjoară este Dumnezeire:

          „Dumnezeu e tot ce cântă.

         Tot ce pe pământ cuvântă.

         Dumnezeu e biruinţă.

        Dumnezeu este credinţă.”

        (Dumnezeu)

          Atotputernicul şi milostivul Tată Ceresc este raţiunea sa de a fi şi de a simţi; este refugiul, Lumina dătătoare de speranţa şi viaţă veşnică:

        „  N-am să uit niciodată Doamne,

           De Prea Sfântă Casa Ta,

          Unde eu primesc Lumina,

          spre a ieşi în calea Ta.”

         (N-am să uit niciodată)

          Iar în poemul Să Te gandesti la mine, poeta, plină de smerenie, îşi roagă Creatorul să îi însoţească paşii atunci când nu va găsi forţa spirituală să urmeze calea spre El:

         „Să Te gândeşti la mine,

          Cel plin de bunătate,

         Când calea către Tine,

         N-am s-o mai pot străbate!”

          Aceste versuri au valoare de tainică rugăciune aducătoare de putere interioară, la fel ca şi următoarea strofă din poemul Nu mă uita:

        „Nu mă uita Iisuse, nu mă prăda uitării

        Nu mă lăsa să cad, În groapa disperării

        Nu mă uita când toţi, uitării mă vor da

       Rămâi pe veci Iisuse, rămâi speranţa mea.”

          De asemenea, Maica Domnului – frumos numită Aparatoare Doamnă – întregeşte tabloul divin al lumii creştine:

        „În pruncie chipul Tău de Mamă mi-a zâmbit mereu.

          În copilărie ai vegheat cu drag, orice pas al meu.

         În adolescenţă tainic îmi vorbeşti despre feciorie

        Tu apărătoarea mea, pururi Fecioară Marie.”

Părintele Cleopa vorbea în cuvinte minunate despre Fecioara Maria, afirmând : „Dacă nu ar fi Maica Domnului în ceruri, lumea asta s-ar fi pierdut în două mii de ani. Ea este scară la cer, biserica a Preasfantului Duh.”

Iarnă friguroasă, cu zapadă şi poveşti înaripate, venind de demult. Ora de seară...Seară de rugăciune, cu aromă de linişte şi pace...

Închid cartea domnişoarei Georgiana Necula cu un sentiment de împăcare totală. „Dragostea de Dumnezeu e flacără vie”, spune tânăra poetă. Sufletul mi-e  eliberat, mă simt  binecuvântată...

                   CUVINTE CĂTRE DUMNEZEU SAU POEZIE ÎNTRU LUMINĂ

                                                                                         de Alina Beatrice Cheşcă

                                                                 Motto: “Dă-i lumii tot ce ai mai bun  şi

                                                                              s-ar putea să nu fie suficient. Oricum

                                                                             ar fi, dă-i tot ce ai mai bun. Pentru că, în final,

                                                                            este între tine şi Dumnezeu. Nu a fost niciodată

                                                                           între tine şi ei.”(Maica Tereza)

În câte feluri aş putea vorbi despre o fiinţă a lui Dumnezeu, un suflet întru lumină, o poetă ce şi-a dedicat harul oamenilor iubitori de bunătate şi Tatălui din ceruri! Cât de frumos şi dificil este a interpreta poezia sa şi a găsi iubirea din spatele iubirii, gândul din spatele gândului şi nemurirea ascunsă în cuvânt!

Domnişoara Georgiana Necula este, întâi de toate, Prietena mea. Este fiinţa ce simte dacă sunt tristă la ceas de seară şi care îmi trimite mesaje de o frumuseţe rară, cu dumnezeirea în cuvinte. Un astfel de om îmi aminteşte mereu că sunt iubită, că speranţa trebuie sa fie cu mine la fiecare pas pe care îl fac în viaţă şi că deznădejdea este un păcat în faţa lui Dumnezeu. Georgiana îmi aminteşte că trebuie să fiu recunoscătoare pentru tot ce sunt şi tot ce am şi că împărăţia Tatălui nostru este acolo, sus şi că trebuie să privesc mereu spre cer.

Această poetă dăruită de Dumnezeu a ajuns la cel de-al treilea volum – “Cuvinte pentru suflet”; un volum plin de iubire creştină, întocmai ca şi primele două. “Gânduri către Dumnezeu” şi “Inspiraţii celeste”, după cum ne sugerează şi titlurile, sunt cărţi închinate Creatorului, dar şi oamenilor într-o permanentă căutare a binelui.

Poemele prezentului volum poartă titluri revelatoare: “Sinţire curată”, “Modestă mulţumire”, “Mi-a spus Dumnezeu”, “De ai recunoştinţă”, “Mă închin în miez de noapte”, “Să te Gândeşti la Rai”, “Cămin al speranţei”, “Mie-mi cântă sufletul”, “Înălţarea sfintei cruci”, “Iubeşte”, “Ajută, Doamne”, “Sunt fericită”, “Braţele lui Dumnezeu”, “E pălmuit Ziditorul”, “La Dumnezeu m-am rugat”, “Crezul meu”, “Doamne, la tine mă închin”, “Călugăria”, “Teolog adevărat”, “Cântec sfânt”, “Taina Sfântului Maslu”, “Fără dăruire”, “În icoane”, “Pogorârea Duhului Sfânt. Cincizecimea”, “Dumnezeu nu m-a lăsat”.

Domnişoara Georgiana Necula îşi începe volumul cu o frumoasă rugă:

            “Nu mă lăsa fără păstor, Stăpâne prea iubite.

            Că l-am avut de ajutor în clipele nefericite.

            Tu mi l-ai dăruit cu drag spre întărirea mea.

            Primeşte versul meu umil şi lasă-l să mai stea.

             Stăpâne, Împărate, Stăpâne al zidirii,

            Aceasta e dorinţa mea curată, creştinească.

            Eu nu Îţi cer în viaţa mea, nici aur, nici palate,

            Însă mereu voi alerga pentru iertarea de păcate.  ” (Simţire curată)

Aceste versuri poartă în ele însuşi rostul vieţii poetei: o viaţă închinată îndumnezeirii, apropierii de sfânta împărăţie a Tatălui Ceresc, a trăirii curate şi pure. La fel şi în poezia intitulată “Mi-a spus Dumnezeu”:

          “Rugăciunea sa fierbinte mereu o voi asculta

           Şi voi veni cu bucurie oriunde El mă va chema”.

Poemul “Modestă mulţumire” aduce în prim-plan importanţa poeziei, a creaţiei în viaţa Georgianei:

            “De ce Doamne m-ai lăsat fără versul ce m-alină,

             Oare Tu ai şi uitat că sunt de necazuri plină?”

Aici aflăm despre rolul cathartic al scrierilor sale; în viaţa sa încercată, poezia este reazem, eliberare şi posibilitatea de a-şi exprima prea-plinul de iubire creştinească. În poemul “De ai recunoştinţă”, poeta afirmă direct:

“Să compui o poezie este har şi măreţie,

  Este bucurie mare ce devine sărbătoare.”

Iată, deci, o autentică Ars Poetica; creaţia este comparată cu o adevărată sărbătoare religioasă, prilej de bucurie, mulţumire şi recunoştinţă. În “Mă închin în miez de noapte” vedem clar exprimate convingerile religioase ale poetei:

  “Drumul Golgotei duce spre veşnicie,

  Drumul Golgotei duce spre bucurie,

  Drumul Golgotei duce la speranţă,

 Să îl urcăm toţi cu zâmbet pe faţă.”

Ideea sacrificiului este una a găsirii fericirii eterne, a nemuririi sufletului (care este, de fapt, esenţa Creştinismului). Însuşi părintele Arsenie Boca spunea: “Tu nu eşti creat pentru pământ, ci pentru cer. După ostenelile şi grijile vieţii, ridică-te sus cu mintea şi cu inima, revarsă ţi înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugăciuni şi mulţumiri. Roagă-te! Aceasta este datoria ta, slava ta, fericirea ta. ” Aceeaşi idee o exprimă şi Georgiana Necula în poemul “Să te gândeşti la Rai”:

 “Să te gândeşti la Rai e lucrul cel mai sfânt

  Că numai acolo petrec îngerii cântând.”

Cu alte cuvinte, Paradisul este destinaţia călătoriei noastre pe pământ, adevărata bucurie şi împlinire. Biserica este considerată cămin al speranţei, dar un astfel de cămin este, pe bună dreptate, şi sufletul omului blând şi milos:

                “Cămin al speranţei Biserica este

                Cămin al speranţei este casa mea,

                Mandră ca o floare, mama stă în ea.

                Cămin al speranţei e un suflet blând

    Cămin al speranţei e omul milos.”  (Cămin al speranţei)

Părintele Arsenie Boca spunea că: “fără milostenie însăşi rugăciunea e fără rod. Cu ce nădejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu însuţi nu asculţi rugăciunile oamenilor ce sunt asemenea ţie? Cum vei cere împreună cu credincioşii din Biserică: “Dă, Doamne!” Când tu însuţi nu dai săracilor, deşi poţi să dai?” Iată, deci, că nu poate exista Biserică fără bunătate adevărată, milă şi generozitate creştină. Toate aceste calităţi şi le afirmă poeta în “Las lumea”:

              “Las lumea să vorbească despre mine tot ce vrea;

               Eu ştiu că Dumnezeu îmi cunoaşte inima.

               Ea bate cu putere, cu dor şi cu iubire,

               Pentru tot ce-nseamnă pământ şi omenire.”

Poemul “Iubeşte” reprezintă o adevărată predică, precum cea de pe munte (Luca 6):

               “Iubeşte cald întotdeauna, chiar şi pe cel ce te-a zdrobit.

               Iubeşte pe duşmanul tău, de vrei să vezi pe Dumnezeu.

               Iubeşte pe duşmanul tău şi nu-l lăsa când îi e greu.

               Dă-i mâna ta şi rămâi blând, şi vei vedea tu în curând,

               Răsplata ce-o vei lua, de la Iisus şi Maica Sa.”

Un adevărat îndemn creştinesc la iubire necondiţionată! Referitor la acest aspect, Arsenie Boca afirma următoarele: “Când Mântuitorul porunceşte iubirea de vrăjmaşi, El n-o face ca să te îngenunchieze în faţa celui rău, ci ca să te elibereze de răul din tine şi în felul acesta să-l limiteze.”

Tot în  registrul poveţelor creştineşti se înscrie şi poezia “Ajută, Doamne”:

                “Ajută, Doamne, pe orfani,

                  Că ei duc lipsă grea de bani.

                  Mie mi-ai dat îndeajuns.

                  Iar de bucurie eu am plâns!”

Tot Arsenie Boca spunea că: “A fi fericit înseamnă a-l face fericit pe celălalt.” Într-adevăr, nu există fericire mai mare şi mai statornică decât a-i face fericiţi pe semenii noştri! Domnişoara Georgiana Necula îşi demonstrează încă o dată sufletul şi atitudinea de credincioasă iubitoare de oameni şi de principii creştine. Ea îşi găseşte fericirea şi atunci când se simte ocrotită de aripa sfântă a lui Dumnezeu, ca orice creştin autentic:

               “Sunt fericită că mă iubeşti;

                Sub aripa Ta, Tu mă păzeşti.

                Sunt fericită că eşti cu mine,

                Atât la rău, cât şi la bine.” (Sunt fericită)

Rugându-se, poeta aspiră la înţelepciune, cerând îngăduinţa de a lăsa în urma sa lumina faptelor creştineşti:

                     “La Dumnezeu m-am rugat să am înţelepciune.

                     Să pot lucra în pace fapte bune.” (La Dumnezeu m-am rugat)

Poemul “Crezul meu” afirmă direct convingerile poetei, ce sunt specific religiei creştine, dar şi oricărui om adevărat, atins de aripa luminii:

      “Crezul meu e veşnicia,

       Crezul meu e bucuria;

       Crezul meu este blândeţea,

       Crezul meu este nobleţea.”

Georgiana Necula, deşi o mare iubitoare de oameni, îşi găseşte reazemul doar în Tatăl Ceresc:

                     “În necazuri să strigi către Domnul

                      Nu sta aşteptând să te-ajute omul,

                      Că omul poate nici nu vrea,

                      Să îţi ofere mila sa.”

 Numai credinţa este cea care ne împiedică să cădem în deznădejde atunci când suntem încercaţi. Doar speranţa în ajutorul şi iubirea Tatălui este cea care ne face să mergem înainte, urmând drumul ce ni s-a dat pentru a ne înţelepţi, evolua şi desăvârşi întru Hristos. Ca orice creştin adevărat, poeta Georgiana Necula vorbeşte în poemele sale despre mulţumirea adresată lui Dumnezeu pentru toate darurile cu care acesta ne binecuvântează viaţa în fiecare zi:

                        “Şi viaţa de mi-o voi da,

                         Nici atunci nu voi putea

                         Să Îţi mulţumesc stăpâne,

                         Pentru ce-ai făcut cu mine.” (Taina Sfântului Maslu)

Părintele Arsenie Boca spunea despre ruga de mulţumire: “Când te scoli dimineaţa din somn, gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă ziua pe care n-ai fi putut să ţi-o dai singur şi pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua ce ţi s-a dat şi adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulţumire şi de cerere bună.”

Mai târziu în volum, poeta vorbeşte din nou despre dăruire ca principiu creştin, condiţie sine-qua-non a mântuirii fiecăruia dintre noi, a înălţării către Paradisul visat:

“Fără dăruire, nu ai un chip senin,

Fără dăruire, nu eşti un om blajin.

Fără dăruire, nu ştii ce e iertarea;

Fără dăruire, nu găseşti alinarea.”

 Icoana este şi ea dătătoare de speranţă şi de energii sublime, ce ne hrănesc spiritul:

                           “În icoane Doamne,

                             Văd frumuseţea Ta.

                             Şi nu-mi mai e foame,

                             Căci mă tot hrănesc din ea.” (În icoane)

 Un poem emoţionant este şi cel dedicat părinţilor:

“Părinţii sunt exemplul nostru

Ei se luptă să ne afle rostul.

Părinţii să îi respectaţi şi să îi iubiţi,

Cât timp în astă viaţă voi îi mai găsiţi.

Prin ruga lor fierbinte voi vă mântuiţi.

Şi cu Iisus Hristos în cer vă regăsiţi.

Părinţii sunt icoană Sfântă,

Luptaţi ca, pentru voi, ei să nu plângă.

Luptaţi pentru a lor curată fericire,

Ca Domnul să vă dea cerească mântuire.”

În versuri frumoase, poeta închină un imn celor doi oameni pe care îi iubeşte cel mai mult pe această lume, cei ce au crescut-o şi au sădit în ea adevărata iubire creştină, deschizătoare a împărăţiei lui Dumnezeu. Un poem ce reprezintă o adevărată sinteză a credinţei Georgianei Necula este “Dumnezeu nu m-a lăsat”. Întreaga sa viaţă a fost plină de încercări, dar are convingerea că fiecare lacrimă o apropie şi mai mult de “Dumnezeul cel Bun”, căci suferinţa pavează calea către mântuire. Dumnezeu îi încearcă pe cei ce îi iubeşte pentru a-i învăţa lecţia smereniei şi pentru a-i desăvârşi întru Hristos. Poeta are conştiinţa planului divin conceput pentru desăvârşirea sa ca Om ce aspiră să ajungă în Împărăţia Cerurilor.

“Am plâns mult pe acest pământ,

Dar Dumnezeu Cel bun şi sfânt,

Are planul Său cu mine,

Chiar şi când nu-l chem, El vine.”

Am pătruns în taina poemelor Georgianei Necula ca într-un templu al frumuseţii, bunătăţii şi purităţii. A-i cunoaşte sufletul şi talentul  înseamnă a mai urca o treaptă către noi înşine, către iubirea creştinească şi către speranţa absolută. Căci, aşa cum spunea părintele Arsenie Boca, “Nu uita că eşti o cărămidă duhovnicească din marea clădire a Bisericii lui Hristos. Rămâi cuminte în acest zid socotindu-te legat de celelalte cărămizi cu mortarul iubirii.”

Îţi mulţumesc, dragă Georgiana!

                                     VIAȚA, PRECUM O CARTE

                                                         Motto: „Noi am învățat că în spatele nostru există o

                                                                       lumină, că trebuie să ne întoarcem,

                                                                      desprinzându-ne din lanțuri, pentru a o privi

                                                                      în față, și că misiunea noastră, înainte de a

                                                                     muri, este să încercăm, străbătând toate

                                                                    cuvintele, să-i punem un nume.”

                                                                    (Albert Camus, Enigma)

Sunt în holul uriaș al unui hotel din B., înconjurată de o mulțime imensă și pestriță de oameni de toate naționalitățile. Afară plouă și cu toții ne-am retras „indoors”, fiecare cu alte activități: unii cu laptopul, alții cu o cafea în față, unii stau de vorbă, alții privesc ploaia cu regretul soarelui de ieri. Stau tolănită pe o canapea de piele, înconjurată de un vacarm de nedescris, de muzică occidentală și de atâtea limbi încât parcă m-aș afla într-un adevărat Turn Babel.

Destul de nostalgică după o jumătate de noapte petrecută pe malul mării, îmi consult mental lista de lucrări restante. Da, singura de care m-aș putea achita acum și aici este profilul unui profesor drag, profil de filolog. Totul e pe gustul meu, așa că scrisul vine de la sine.

                                                                  *

Pare ciudat de potrivit să scriu despre domnul profesor universitar doctor Dumitru Tiutiuca într-un asemenea loc, care sigur i-ar plăcea și pe care precis l-ar descrie cu un veritabil „simt enorm și văd monstruos”, dar cu un umor la fel de puternic. Îl și văd zâmbind cu toată gura, cu ochii sclipind, privind cu atenție fiecare chip, fiecare detaliu de vestimentație sau gestică și spunându-mi amuzat: „Măi, Alina, câte caractere, cîtă culoare! Dom-le, fantastic!”

Îl cunosc pe profesorul Dumitru Tiutiuca  de aproape 17 ani, de când mi-a fost profesor de literatură la Facultatea de Filologie. Zvonurile despre severitatea sa la examene se țineau lanț, dar adevărul este că la cursuri ne cam lăsa muți de admirație cu toate interpretările literare pe care ni le prezenta. Făcea, așa cum spuneam eu la vremea aceea, o critică extrem de creativă și originală. Iar, după ce eu și colegii mei i-am citit o carte de critică literară, părerile sunau cam așa: „Grea mai e cartea asta!” sau „Deștept mai e profesorul ăsta!”

Și așa au trecut și anii de facultate, iar după trei ani de la absolvire i-am devenit doctorand la Universitatea „Ovidius” din Constanța. Cu un an înainte de a mă prezenta la admitere, muncă multă, mon chere! M-a pus să citesc și să recitesc tone de cărți de critică și teorie literară, să fac fișe, sinteze și altele. Și toate acestea doar pentru a avea șansa de a mă prezenta la admitere! Din când în când ne întâlneam, și, când începea să răsfoiască cu ochi critic dosarul meu ce semăna cu un adevărat ceaslov, inima îmi bătea cu putere până primeam verdictul final: „Mda, e bine, dar mai lucrează!” Acel „e bine” era o binecuvântare pentru urechile mele de filolog aspirant la titlul de doctorand. Și, după verdict, o luam de la capăt: în fiecare zi lecturi, fișe, sinteze...

Cred că prietenia noastră a început în perioada stagiului meu de doctorat, deși, atunci când îmi verifica ce lucram, era la fel de pretențios, ba chiar intransigent, iar eu așteptam cu speranță, ca întotdeauna, încurajatorul „e bine”. Cel mai mult îmi plăceau atunci, ca și acum, discuțiile noastre despre „comedia umană” și despre viață. Are mereu câte o amintire plină de savoare despre scriitori, profesori sau alți oameni ce i-au trecut prin viață. Ține minte situații, replici și le redă cu o imensă plăcere. De fapt, discuțiile cu domnia-sa sunt adevărate șuete.

Profesorul Dumitru Tiutiuca mi s-a părut mereu un personaj ce ar fi trebuit să aibă acces la boema bucureșteană. L-aș fi văzut la Șarpele Roșu, stând la un pahar cu Dinică, Rebengiuc sau Ștefan Bănică; domnia-sa filolog, ei actori, dar cu toții iubitori de cultură, trăind pentru ea, de fapt, fiind ei înșiși CULTURA. Pare adesea un sentimental, adoră aducerile-aminte și vorbește din când în când cu nostalgie despre Brăila de altădată. Pe vremea când scriam despre Mihail Sebastian mi-a spus că, într-un fel, semăn cu personajele sale feminine. M-a intuit foarte bine, deși mă cunoștea mai mult din scrisul meu.

Nu știu dacă am dreptate sau nu, dar mereu am simțit că iubește oamenii, deși îi privește cu o oarecare detașare (sau înțelepciune), spectator interesat al naturii umane. Pentru fiecare dintre noi are câte o remarcă plină de miez și spirit și un fel de caldă înțelegere a naturii omenești. Probabil că altfel nu ar putea face critică literară; îți trebuie o înțelegere adâncă a lucrurilor mai puțin vizibile, un al treilea ochi scrutător. Iar umorul este nelipsit din acest amestec de ingrediente ce îl caracterizează pe profesorul Dumitru Tiutiuca.

Îmi aduc aminte că, acum mulți ani, eram cu o prietenă la Teatrul Dramatic din Galați și ne-am întâlnit cu domnia-sa, mare iubitor de teatru. Am stat de vorbă câteva minute, iar când acesta s-a îndepărtat, prietena mea, care îi fusese și ea studentă, a exclamat plină de admirație: „Ce mostră de savoare și spirit filologic!” Probabil că acest comentariu mi s-a întipărit în minte pentru că prietena mea a surprins atât de exact profilul fostului său profesor.

                                                          *

Întrerup puțin scrisul, mă ridic de pe canapea, merg să îmi iau o cafea, bun prilej să mai privesc în jur. Mulți oameni frumoși, numai de-ar fi și buni...Multă frumusețe pe lume, cam puțină bunătate. Dar încă e bine...Afară tot plouă, mi-e dor de luna plină de azi-noapte. Într-o jumătate de oră vreau să termin de scris, mă duc pe malul mării, orice ar fi!

                                                           *

De câte ori avem timp de o șuetă în biroul de decan al domniei-sale, eu îl întreb: „La ce mai lucrați?” Și îmi povestește despre fractalii și alte proiecte interesante și originale. Odată mi-a spus: „Știi, Alina, eu sunt bolnav dacă nu lucrez o zi! Nu pot să nu lucrez!” Vorbea, desigur, despre preocupările sale filologice, despre cărțile sale. Profesorul Dumitru Tiutiuca este un intelectual în adevăratul sens al cuvântului, detestă subcultura ce a pus stăpânire pe România și regretă învățământul de odinioară. Îi este dor de boema gălățeană și brăileană, având, uneori, nostalgia timpului pierdut.

Ca profesor, este apropiat de studenții săi, pentru care are totdeauna o întrebare și o vorbă de duh. Îi place să îi cunoască, să și-i apropie și să-i înțeleagă. „Studentul este pe primul loc”, ne spune mereu nouă, profesorilor, în calitate de decan. Și tot pentru studenți, la cursul festiv al Facultății de Comunicare, promoția 2011, a evocat personalitatea omului de cultură Fănuș Neagu, plecat într-o stea cu o zi înainte. Mi s-a părut un gest de noblețe colegială, culturală și chiar de responsabilitate profesională faptul că, la un curs la care putea vorbi despre aspecte oarecum standard, domnia-sa a ales să le trezească studenților acea conștiință culturală, lucru pe care l-a făcut totdeauna și care, de fapt, reprezintă MENIREA vieții sale.

Închei astfel, mulțumindu-i domnului profesor universitar doctor Dumitru Tiutiuca pentru onoarea și bucuria pe care mi le-a făcut oferindu-mi posibilitatea de a-i face acest portret, la care aș fi putut încă adăuga atâtea lucruri. TO BE CONTINUED...

          A consemnar de undeva, de departe, de lângă o mare frumoasă – lector univ. dr. Alina Beatrice Cheșcă.

                                                                                                     August 2011

Sărutul Beatrice (2013)

               de Ioan Toderiță

               Motto: Iubirea este aleasa îndumnezeirii.

Alina Beatrice Cheșcă, înfăptuitoare a poemelor iubirii ei, ne/se ademenește încontinuu, împerpetuu perfecționării unui stil liric, unei perfecțiuni literare progresive. A iubi este politeic, zeificator, în actanțe suave, odihnitoare; în relațiile neașteptatului timp al fericirii de a iubi, spațiile, cu precădere celeste, dumnezeiești, ori agorice, telurice, se învolburează reciproc spre agonia dionisiacă, spre o nouă concepție a sinelui.

Semantologia, ca și semiologia simbolurilor cuvântului frecvent căutat, substantivului desmierdat – iubire – sunt aleatorii, spontane, liber – eliberate într-un dinamism aparte, similar bătăilor inimii unei păsări prigonite în cânt. Gesticulația poetei, în aceste spații, este a unui actor dramatic, shakespearian, în conținutul poemului, în depănarea dramei unui love story epilogat. Sintagmele – happy-end – sunt rezumate metaforic, ori cugetări ale omului iubit, omului care iubește, ambii în voia lui Dumnezeu de…oameni. Dumnezeu este, prin iubirea lui universală, soluția cristianică a temelor iubirii poemelor Alinei Beatrice; zeitățile, adâncă scufundare în mitul iubirii. Între mit și îndumnezeire se află aspirația eu-lui, sinelui, la desăvârșirea prin iubire, melodică și retorică existențială sacră, sacrosantă.

Să intrăm în „Sărutul zeilor”, în cartea astfel izbăvită de poeta iubirilor adolescentine – Alina Beatrice Cheșcă. Iată dansul poetic al domnișoarei lector de limbi anglo-saxone în poezia Între est și vest – cardinalitate pelerinală, migratoare, a unui român prigonit de vise în lumea măreției europene, poezie scrisă la Munchen, în ianuarie 2010:

„Am fugit din nou în lume/cu sufletul prins în funde galbene şi roz (…)/ sunt din nou tânără, frumoasă şi nebună./ călătoriile mele sunt jocul de-a viaţa şi de-a fericirea/ eu dansez cu braţele larg deschise/ păşesc prin lume cu papuci fermecaţi/(…) (nu, să nu râdeţi, sunt fata căreia/ tot ce visează noaptea/ i se îndeplineşte ziua – şi invers, desigur).” Dans fermecător al unui posibil om iubit, al unui incontestabil cert iubitor de iubiri devastatoare, înălțătoare, de basm, spre basm făuritoare de izbânzi și fantasme.

Nu, să nu rămâneți la impresia acestei manifestări a iubirii în poemul din care am extras exuberanța iubirii! Poeta Alina Beatrice Cheșcă știe, cunoaște tema iubirii dincolo de lauda ei (strict exuberantă).  Textul, complet fără suspensii selective este, reprezintă o dezbatere a iubirii la nivel social, profundă, detaliată, convingătoare de…actualități, de temporalități milenare, istorice, politice. Iată detaliile acestea în același Sărut deificator:

„Viaţa mea e un adevărat Bazaar/ în ea se întâlnesc religiile iubiţilor mei (cu a mea)/ se danseaza flamenco pe muzica sultanilor (şi vice-versa)/ cuvintele de-amor sunt rostite în toate limbile pământului/ fetele Vestului poartă văl şi abbaya/ direct pe trupul gol/ şi devin miresele celor mai frumoşi emiri/ (sau numai eu?)/ până şi temutul Osama preferă să-şi lase armele/ şi să se desfete prin cafenele/ la o narghilea cu cel mai talentat hakawati/ “la ce bun atâta război, frumoaso?”/ mă întreabă zâmbind/ şi mi-l promite de soţ pe frumosul Omar/ vedeţi?  viaţa mea e un etern tratat de pace/ între Est şi Vest.”

Conștiința propriei frumuseți, demers al pacificării răului și binelui pământesc prin iubire, se află în/pe întinderea întregii cărți, mereu însoțindu-și credința în iubire spre credința în Dumnezeu, Dumnezeul etnic al poetei. Laudă și glorioasă izbândă a iubirii supreme! Tot la Munchen, poeta, în poemul Rugă, invocă :

„Cheamă, DOAMNE, ursitoarele si roagă-le/ să-mi dea braţe ca ale lui Păsări-Lăţi-Lungilă/ să-mbrăţişez  lumea asta de o mie de ori/ iar Tu dă-mi harul rugăciunii.” Invocație a unui Dumnezeu român, cel mai accesibil simțămintelor noastre de iubire…maternă, mioritică. Ori evocă : „Atâta fericire încât mă doare, DUMNEZEUL meu”, sau se roagă: „priveşte-mă din înaltul Tău, DOAMNE/ în cafeneaua asta colorată/ de peste mări şi ţări/ cum mă cufund în fericirea şi libertatea mea/ ca şi când aş fi o peniţă înmuiată în nectar/ şi cu mine s-ar scrie istoria lumii.”

Aflăm în Sărutul Beatrice, în cartea ei închinată zeilor, lungi meditații metaforice, sinteze ale aceleiași îndumnezeiri prin iubire: „ia-mi tot ce am, tot ce ştiu, tot ce iubesc/ şi dă-le oamenilor/ tot ce pot avea/ tot ce pot şti/ şi tot ce pot iubi.” (Scrisoare către Dumnezeu).  „DUMNEZEU să-mi binecuvânteze cufărul cu poveşti/ şi oamenii ce-mi trec prin lumină!” (Călătoarea). „Dumnezeu ne privește zâmbind dintr-un colț de noapte”… (Nocturnă scandinavă). „Apără, DOAMNE, Odyseea din noi/ speranţa că mâine/ iubirea va deschide porţile lumii”(Odyseea din noi) „Nu în zadar suntem/ cuvântul lui DUMNEZEU/ rostit în versuri sfinte” (Poezie-i totul). Sintagme profetice, Luca, Ioan, Pavel, Reflexii religioase (din diferite religii) îndepărtătoare de iubiri…pământești, organice, cupidonice. Altfel spus, prin astfel de metafore: „Cu sclavia amorului închis în versete” (Al Hayat), „Se adună anii întinerind în amintiri” (Drumul memoriei), „Călcăm pe clapele înmiresmate ale timpului” (Visul poemului de departe), „Fericirea poate ucide”, „Sunt cel mai mare muzeu al paşilor tăi” (Catedrale de vise), „Între mine şi mine însămi sunt eu/ pasăre liberă/ îndrăgostită de propriile-mi aripi” (Sunt), „în fiecare zi/ eu sărut fluturii pe aripi (Zborul).

Psihologia iubirii se împlinește în poemele acestei cărți ca o cale între naștere și viață. Ea, această psihologie, se supune atât treptelor iubirii universale: atracția, infatuarea, dragostea, respingerea, mortificarea, purificarea, desăvârșirea. Toate aceste stadii sunt gândite cu inimă de poetă, la nivel cardinal oriental, occidental, meridional, după cum – se știe – călătorește real ființa poetică Alina Beatrice în aceste ținuturi exotice sentimentale, ea fiind și o pasionată pelerină over the bord, over the channel, over the ocean, o desăvârșită creatoare de vernisaje fotografice. Aceste imagini se găsesc substanțializate liric în cartea Sărutul zeilor:

„Mâinile tale au ridicat mănăstiri pentru îngeri” (Catedrale de vise), „ești mersul meu înainte/ pământul e prea mic pentru noi” (Strigătul vieții), „ştiu să transform râurile de sânge în curcubee/ pe care să ieşim la promenadă cu toţii/ de Crăciun, de Ramadan, Hanuka sau Diwali” (Scrisoare către DUMNEZEU), „deschid ochii spre nemurire/ fereastra largă/ şi dincolo de ea dunele/ imensele dune cu parfum de cuceritor/ milioane de stele deasupra oazei/ încărcate de mister” (Al Hayat).

Dar să nu aflăm cauze și motive intuitive în creația literară a poetei. Ea ne/ se îndepărtează de aceste senzații pasionale tot printr-o pasiune a reliefării unei imagini    poetice, nedependentă de culoare, contraste…antinomice, dimpotrivă, înăscând simplitatea conversațiilor ei poetice, ca ingenuu evidențial memorabil: „Astăzi voi sta/ faţă în faţă cu mine. (autoportret)/ A-L-I-N-A/ cu litere mari/ îmi şopteşti numele (evaluat de iubit, un posibil iubit)/ ademenind viaţa sa vină spre mine/ să mă nască din palmele tale (atracția, infatuarea)/ sunt singura iubită/ a celuilalt suflet al tău (dragostea)/ pagina ce nu se sfârşeşte niciodată/ şi pe care sunt scrise/ toate limbile gândite şi negândite/ toată tinereţea zvâcnind/ de sângele aşteptărilor (regretul)/ (…) a venit şi dimineaţa asta/ cu o mie de culori/ tutunul cu aromă de departe/ cafeaua sorbită teatral (respingerea) (…) viaţa nu se sfârşeşte/ dincolo de toate acestea/ sunt deşerturi imense (moartea) (Viața nu se sfârșește). Dar şi ca evoluţie antropomorfă a iubirii trăită pe înţelesul oricărui suflet ce vrea să iubească, desigur, sfârşind în moarte. Astfel, „moartea mea va fi doar/ o altă mare petrecere/ voi dansa pe propriul meu mormânt/ voi râde cum numai eu ştiu să râd/ prin vremuri bete de fericire/ eu sunt aceasta şi cea de dincolo de mine” (Jocul vieţii).

Acestea sunt conversaţiile poetice ale domnişoarei lector universitar Alina Beatrice Cheşcă cu noi, cu Dumnezeul nostru. Intraţi cu evlavie în cămara sufletelor voastre iubitoare de literă dulce grăitoare, de vocabule estetice şi veţi afla cu acest „Sărut” al poetei, în cartea ei de poeme fulminante, ca-ntr-o epopee purificatoare, propria voastră iubire.

Interviu publicat în Revista ŞCOALA GĂLĂŢEANĂ, ianuarie 2017

Invitatul ediției: Conf. univ dr. ALINA BEATRICE CHEȘCĂ

Ghiţă Nazare: Domnișoara Cheșcă, la începutul dialogului, vă rog să prezentați și cititorilor revistei noastre câteva repere ale evoluției dumneavoastră personale și profesionale.

Alina Beatrice Cheşcă: Stimate domnule Ghiţă Nazare, vă mărturisesc faptul că toată copilăria mi-am dorit să devin profesor, fiindcă, așa cum scriam în jurnalul meu de atunci, voiam “să schimb suflete și conștiinţe”. Este ciudat cât de bine îmi amintesc ceea ce scriam acum vreo…31 de ani! Am o memorie selectivă teribilă! La vârsta aceea eram convinsă că voi deveni profesor de biologie, fiindcă totdeauna am iubit enorm natura. Dar, în clasa a V-a, aflându-mă la munte cu tatăl meu, am întâlnit un grup de tineri turiști englezi care, într-o Românie comunistă, au reprezentat pentru mine simbolul libertății și al extravaganței. În plus, plăcându-mi foarte mult accentul lor, m-am hotărât să devin profesoară de limba engleză și...iată că deja fac această profesie de 20 de ani. Nu voi înceta niciodată să mulțumesc profesorilor mei pentru ceea ce sunt astăzi...Trebuie sa vă spun că eu mi-am adorat profesorii!

Ghiţă Nazare: Alături de profesia de bază, aceea de cadru didactic pentru predarea limbii engleze la Universitatea „Dunărea de Jos”, sunteți împătimită de poezie. Ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră? Cum a fost începutul? Este vorba de vocație, de muncă, de inspirație?

Alina Beatrice Cheşcă: Poezia a fost totdeauna parte din mine, este însăși esența mea. Aproape că nu există zi în care să nu citesc poezie, fiindcă aceasta îmi creează o stare de graţie, o stare de care am nevoie şi care, în fond, mă defineşte. Şi, poate părea straniu, dar poezia mă face să mă simt oarecum în siguranță într-o lume din ce în ce mai nebună şi mai confuză. Cred că omenirea nu poate trăi fără poezie, în orice formă am întâlni-o.

Eu scriu poezie de când am învăţat să adun literele în cuvinte; eram elevă în clasa a III-a când am început să compun catrene şi sunt extrem de recunoscătoare familiei mele pentru că m-a încurajat din primul moment. Aşadar, nevoia de a scrie a venit instinctiv, de undeva din abisurile mele. Realizez că poezia este patria mea, tărâmul unde sufletul meu îşi găseşte rostul într-un illo tempore al visului perfect şi etern.

De aproape un deceniu, Orientul reprezintă sursa mea de inspirație, mă face să mă simt fericită până la extaz. Dar totdeauna am scris despre iubire, despre Dumnezeu şi despre oamenii ce mi-au trecut prin viață lăsând o urmă eternă în inima şi memoria mea. Trebuie să vă spun că eu îl menţionez pe Dumnezeu în aproape fiecare poem din volumele “Sărutul zeilor” şi “Jurnalul soarelui”.

Ghiţă Nazare: Ați publicat mai multe volume de poezie. Primul a fost „Fata cu părul de valuri”, apărut în 2002. A fost un volum …autobiografic? Ce a urmat?

Alina Beatrice Cheşcă: Aveţi dreptate, se poate spune că această primă carte este o autobiografie în versuri, deşi pot afirma că toate cărţile mele stau sub semnul autobiografiei într-o mai mică sau mai mare măsură. La vremea aceea, poezia mea era, aşa cum îmi plăcea mie să spun în termeni freudieni, „dorinţă de evadare, mecanism de autoapărare, expresia dorinţelor sedimentate în subconştient.” Poezia mă salva de propriile mele temeri, dar era şi cântecul iubirilor ce mă construiseră pe dinăuntru.

În 2005 a urmat volumul „Viaţa cu fiecare răsuflare”, în 2008 volumul bilingv de poezie „Fetiţa de la celălalt capăt de suflet”, lansată la Clubul de Presă din Calcutta, India. În aprilie 2013 mi-a apărut minivolumul „Odiseea din noi” (Colecţia cArtESENŢE), Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, iar în luna mai 2013 volumul bilingv „Sărutul zeilor”, o carte care mă reprezintă cu adevărat şi pe care o iubesc în mod deosebit. În 2014 am publicat volumul de poezie pentru copii „În grădina primăverii”, un experiment care mi-a plăcut foarte mult şi pe care îl voi repeta, cu siguranţă.

Ghiţă Nazare: Vreți să decodificați semnificația titlurilor volumelor menționate? Am impresia că exprimă multă sensibilitate, emoție, bucurie, încredere, prospețime etc.

Alina Beatrice Cheşcă: Într-adevăr, aţi intuit foarte bine! Titlurile pe care le-am ales pentru volumele mele reprezintă o esenţă a poemelor, iar metaforele alese sunt exact mesajul pe care am dorit sa îl transmit cititorilor. De fapt, pentru că tot vorbeam despre autobiografie în versuri, toate aceste titluri pot fi considerate repere metaforice ale vieţii mele şi ale poveştilor pe care le-am trăit şi care m-au construit spiritual.

De când am început să „colind lumea/ cu pacea în suflet şi-n braţe”, poezia mea este luminoasă precum soarele, este jurnalul fericirilor mele mai mari decât tot Universul, este întâlnirea cu oamenii cei mai frumoşi şi mai speciali de pe pământ. Poezia mea „deschide în fiecare zi Poarta Zeilor”, se roagă pentru bucuria lumii şi-aprinde stele în chip de lumânări. Dumnezeu îmi dăruieşte poveşti pe care eu le transform în „puntea dintre pământ şi cer”, în poezii-dorinţă, poezii-amintire, poezii-imn. M-am născut cu „creionul într-o mână/ şi cu soarele în alta”, iar poezia este eul meu, jucăria mea frumoasă, sufletul meu de copil în aşteptarea lui Moş Crăciun. Am facut legământ cu mine însămi să-mi fac bucuriile nemuritoare, să păşesc prin lume cu papuci fermecaţi, să-mi port visele în vârf de creion precum un clovn mai liber decât toţi regii...

Ghiţă Nazare: Sunteți prezentă în 15 antologii de poezie, în foarte multe cărți de critică literară. Cum sunteți percepută? Care-i tonul criticii?

Alina Beatrice Cheşcă: Într-adevăr, am avut bucuria şi onoarea ca despre volumele mele de versuri să scrie personalităţi ale criticii literare. Şi au făcut-o într-un mod absolut minunat şi măgulitor! De pildă, doamna Cezarina Adamescu scria astfel: “Poezia Alinei Beatrice este una senzorială, rafinată, carmică, vaporoasă, cu reflecţii orientale, cu dulci moleşiri de cuvânt, strălucind precum particulele de cuarţ din spinările de nisip vălurite de vânturi sahariene.(…) O poezie seducătoare, lascivă, arzătoare, fecundă.” Sau, Coriolan Păunescu: “Când scrie Alina Beatrice Cheşcă, avem senzaţia, cum am mai spus, de altfel, că oficiază dintr-o perspectivă mistică, voit insuficient conturată, pentru că ea nu aparţine doar unui anumit domeniu de definiţie, ci a tot ce ţine de Univers, de divin şi teluric; de aceea, poeta este mereu în expansiune.” Iar domnul Ioan Toderiţă: “La Alina Beatrice Cheşcă, etnicul, sacrul, deitatea sunt la un nivel poetic foarte înalt; în ea există un univers poetic enorm.“

Mi se spune mereu că poezia mea sunt eu, că mi se potriveşte ca a doua piele, ca a doua realitate, ca o oglindă ce îmi arată adevăratul Eu. Dacă îmi doresc ca cineva să mă cunoască cu adevărat, trebuie să mă citească, pentru că acolo sunt ceea ce sunt. Cititorii mei nu au vârstă, nu aparţin unui spaţiu sau unei culturi anume. Mi-am împrăştiat poezia de la Piramidele Egiptene pânâ în India şi din Occident pânâ în Orientul Mijlociu. „Sunt un derviş rătăcitor prin inimi însingurate”, „şeherezadă rătăcind prin amoruri”, scriam undeva; dar simt că cititorii mei au înţeles că sunt, de fapt, „căutătoarea de miracole”. Oameni între 15 şi 80 de ani mi-au spus că poezia mea îi face să simtă intens, să se bucure, să le fie dor de poveştile vieţii lor şi chiar să îl simtă pe Dumnezeu...Cel mai frumos dar este atunci când studenţii mei îmi caută poezia sau când primesc un e-mail de la capătul lumii în care un prieten îmi spune că poezia mea i-a luminat sufletul.

Ghiţă Nazare: Care este starea poeziei românești la timpul prezent? Care-i sunt cititorii?

Alina Beatrice Cheşcă: Poezia românească actuală are nume de mare valoare, fără îndoială. Putem vorbi despre poeţii aflaţi pe culmile maturităţii artistice, dar şi despre poeţii mai tineri, ce nu au atins încă un vârf al talentului lor. Se scrie clasic (destul de puţin, totuşi), dar şi modern, se scrie cuminte, dar şi atipic, se scrie atât o poezie luminoasă, cât şi una a tenebrelor, se merge pe o cale accesibilă, dar se fac şi numeroase experimente. Din ce în ce mai mulţi tineri se îndreaptă către poezie, iar acesta este un semn de normalitate, de libertate sufletească, deschidere intelectuală, receptivitate şi salvare spirituală.

Ghiţă Nazare: Aveți o activitate polivalentă, didactică, de creație, de cercetare, publicistică, de popularizare a științei și culturii etc. Despre poezie am vorbit. Vă rog să vă referiți la celelalte componente ale activității dumneavoastră.

Alina Beatrice Cheşcă: Într-adevăr, activităţile mele au fost mereu destul de numeroase şi diverse, dar toate se subordonează domeniului filologic. În afara volumelor de poezie şi a articolelor de cercetare filologică, cea mai importantă contribuţie a mea este publicarea cărţii de critică literară “Mihail Sebastian - o abordare psihanalitică” (2014), ce este, de fapt, teza mea de doctorat.

De asemenea, între octombrie 2009 – decembrie 2010 am fost realizator şi prezentator al emisiunii de educaţie şi cultură „Învăţăm în Europa”  difuzată pe postul TV Galaţi. Menţionez şi faptul că sunt invitată la numeroase emisiuni culturale la posturile locale de televiziune şi faptul că am prezentat în limba engleză spectacole şi conferinţe internaţionale. În plus, sunt redactor colaborator al revistelor culturale „Constelaţii Diamantine” (2010-2011), „Regatul cuvântului” din Craiova (din 2011) şi „Sfera Eonică” din Craiova (din 2013).

O altă activitate foarte plăcută pentru mine o reprezintă traducerile literare, atât pentru diverse reviste de cultură, cât şi traducerea în limba engleză a 6 volume de versuri.

Ghiţă Nazare: Ce relații aveți cu studenții? Cum simțiți tânăra generație? Implicată sau indiferentă, cum trăiește prezentul și ce așteaptă de la viitor?

Alina Beatrice Cheşcă: Acesta este unul dintre subiectele despre care aş vorbi oricând cu mare plăcere! Relaţia dintre mine şi studenţii mei a fost mereu una extraordinară, bazată pe prietenie, respect, valorizare şi colaborare. Cred ca marea problemă a învăţământului românesc (şi nu numai) este că oferă destule cunoştinţe, dar puţină cunoaştere. În această lume confuză şi frustrantă, cu atât de multe probleme sociale, economice şi familiale, tinerii trebuie învăţaţi să fie puternici sufleteşte, trebuie învăţaţi cum să supravieţuiască încercărilor vieţii cu înţelepciune şi fără să îşi piardă moralitatea, cinstea, calea, sensul.

Din păcate, tânăra generaţie ştie să trăiască prezentul, dar fără să mai creadă prea mult în viitor; acest lucru îi face adesea pe tineri debusolaţi şi confuzi. Aceasta este consecinţa vremurilor tulburi pe care le trăim, a faptului că există un mare grad de instabilitate socială, politică şi economică. De aceea consider că noi, profesorii, trebuie să le fim aproape în primul rând ca parteneri de evoluţie spirituală, nu doar intelectuală.

Ghiţă Nazare: Ați susținut conferințe în plan naţional şi internaţional, la multe universități din țară, dar și la Bruxelles, Istanbul, Izmir, Budapesta, Belgrad, Cipru, Moscova, în Malaezia, Danemarca, Slovenia și Letonia etc. Ce subiecte ați abordat? Cum v-a receptat auditoriul, românesc și străin?

Alina Beatrice Cheşcă: Vă mărturisesc că a merge la conferinţe internaţionale reprezintă una dintre plăcerile vieţii mele. Ador să îmbin călătoria cu studiul, cu lectura, cu satisfacţia intelectuală! Ador să cunosc oameni noi (majoritatea profesori), să ascult ideile expuse în lucrările ştiinţifice prezentate de aceştia la conferinţe, iar dezbaterile mă stimuleză teribil!

Lucrările pe care eu le-am prezentat de-a lungul ultimilor 10 ani la conferinţele internaţionale de pe două continente abordează teme de literatură şi critică literară, de cultură şi civilizaţie europeană şi orientală, de imagologie. Colegii mei, profesori din toate colţurile lumii, au apreciat mai ales entuziasmul expunerilor mele şi creativitatea ideilor prezentate în lucrările mele filologice. De pildă, mă aflam la Moscova, la o conferinţă de studii orientale; după ce mi-am prezentat lucrarea, un profesor a făcut următoarea afirmaţie: “Am ascultat multe lucrări ştiinţifice despre Rumi Mawlana, dar niciodată nu am văzut o asemenea pasiune în abordarea acestui poet şi mistic!” Am fost bucuroasă şi onorată să aud aceste cuvinte, mai ales că totdeauna am considerat că a fi profesor şi cercetător necesită multa pasiune şi dăruire.

Ghiţă Nazare: Vorbiți-ne ceva despre satisfacțiile dumneavoastră profesionale, evident morale. Diplome, premii, recunoașteri personale etc.

Alina Beatrice Cheşcă: Voi menţiona faptul că, la începuturile activităţii mele literare, am obţinut premii la concursurile naţionale de poezie de la Galaţi, Tecuci, Tulcea, Vaslui, Slatina şi Bucureşti. De-a lungul timpului am primit numeroase diplome ca recunoaştere a contribuţiei mele la viaţa culturală a Galaţi-ului, ceea ce m-a încurajat şi m-a onorat; dintre acestea menţionez: Diplomă de excelenţă în cadrul manifestării „Poetele oraşului Galaţi”, cu prilejul Zilelor Bibliotecii „V.A. Urechia” (2008), Diplomă acordată de Colegiul Naţional „Mihail Kogălniceanu”, Galaţi pentru promovarea culturii în rândul tinerilor în cadrul manifestărilor prilejuite de Sărbătorirea a 130 de ani de la întemeierea şcolii (2008), Diplomă acordată de Revista Centrului Cultural „Dunărea de Jos” pentru colaborare culturală (2010), Diplomă de merit acordată de Casa de Cultură a Sindicatelor Galaţi pentru o extraordinară colaborare şi participare la proiecte culturale (2010), Diplomă de excelenţă acordată de Zonta International, District 30, Area 05 în cadrul Balului Trandafirului, ed. a II- a – „Gala femeilor de succes” (2013).

Ghiţă Nazare: Sunteți în plină forță creatoare. Ce mai oferiți poeziei? Când să ne așteptăm la lansarea unui nou volum? Care vă sunt proiectele?

Alina Beatrice Cheşcă: Voi publica un nou volum de versuri de inspirație orientală (ediție bilingvă, evident) și un volum de haiku-uri inspirat (din nou) de călătoriile pe care le-am făcut în Orientul Mijlociu şi Îndepărtat. De asemenea, sper ca într-o bună zi să pot scrie romanul la care visez de mulţi ani, un roman al călătoriilor, al prieteniei totale, al iubirii de oameni şi de Dumnezeu şi al pasiunii fără hotar.

Încerc să nu mă vindec de fascinaţia Orientului şi, în general, a depărtărilor, a călătoriilor iniţiatice. Această fascinaţie şi căutare neobosită mă înalţă, îmi dă aripi şi mă eliberează de tot ce mă întristează şi mă sufocă în această lume adesea nedreaptă. Dar, dincolo de toate aceste proiecte, îmi propun să evoluez spiritual şi intelectual, să îmi sporesc înţelepciunea și să descopăr în fiecare zi frumusețea lumii, a vieţii și a semenilor mei. 

Ghiţă Nazare: Vă mulțumesc!

Alina Beatrice Cheşcă: Şi eu vă mulţumesc din inimă şi vă doresc să vă bucuraţi de tot ceea ce sunteţi şi de tot ce aveţi!

                                                                                    Interviu realizat de Gh. NAZARE

Au dispărut toate lumile

dar tu mi-ai construit o Lume Nouă

la est şi la vest de inimă

mi-ai construit zmeie pentru înălţat vise

şi corăbii care să mă ducă pe Drumul Mătăsii

mi-au înviat anii

şi mi-am scris cu dalta pe suflet

un nume nou ştiut dintotdeauna

SUNT O CLEOPATRĂ CONVERTITĂ LA ZĂPEZILE VEŞNICE

rochia albastră e făcută din ochiul tău

deschis peste trupul meu de regină neîmblânzită

peste sufletul meu de zână adormită în culcuşul lumii

venim din acelaşi timp

din aceeaşi vecinătate a lumii

din aceeaşi cuşcă cu gratii de aur

am îmbrăţişat aceiaşi copaci

şi-am dansat prin aceleaşi furtuni

noaptea am privit aceleaşi stele

şi-am călătorit cu Carul Mare spre aceleaşi tărâmuri

în patul dintre palmieri

se duce războiul de cucerire a lumii

în noi e toată copilăria cerului

nici unul nu pierde

amândoi câştigăm viaţa fără hotar

iar noaptea ne înfloreşte acoperişul inimii

m-am întors la tine ca la o navă clandestină

cu stindardul fluturând spre soare

cu promisiunea libertăţii sfinte

şi aerul mirosind a pasăre Phoenix

mă privesc în oglinda mare cât un megalopolis

şi văd cum îmi înfloresc ochii

mâinile tale se cufundă în mine

ca-n apele Mekongului

şi le scoţi colorate de maci

drumul s-a îmbolnăvit de iubirea copilăriei

tristeţea e-n ochi şi-n rădăcinile cuvintelor

şi totuşi e-atâta vară în iarna ce se-apropie

DEPARTE, ÎN TEMPLE,

ARD BEŢIŞOARE LA UMBRA LUI BUDDHA

patul nostru e mătasea lumii

răsăritul planetei spre care eu alerg despletită

şi ţes poveşti pe care omenirea le uitase demult

nu ne-a îmbătrânit tinereţea

nici muzica noastră nu a murit

cine mai credea în sângele nostru

în timpul de adolescenţi cu iubirea în celule

în râsul hohotitor până la capătul lumii

tu ai crezut în frumuseţea din mine

eu am crezut în apa vie din seva ta

şi-n copilăria noastră nemuritoare

am crezut împreună în nebunia din noi

în drumul lui Magellan

ce ne străbate trupul în toate punctele cardinale

la capătul pământului ne va aştepta mereu soarele

ne vom cufunda în vara

din sufletul nostru de aur

                                                                             27.11.2017

aripa copilăriei mă învăluie

cu voluptatea aducerii-aminte

s-a întors la mine sufletu-mi călător

Dumnezeu nu m-a uitat

mi-a trimis un miracol din zăpezile veşnice

ninge, în sfârşit, ca acum o viaţă

când mă bucuram de secundele eterne

şi-mi îmbrăţişam sufletul

în poezii nescrise încă

te-ai întors din tărâmuri boreale

şi mi-ai adus bucuria începutului de viaţă

mi-era dor de mine ca şi când

n-aş fi existat niciodată

AM NEVOIE DE POVESTEA ACEASTA

CA DE O TRANSFUZIE DE VIAŢĂ

râd şi plâng ca atunci când dansam

frumoasă în vremuri de aur

cuprinsă fără scăpare în braţele tale

un Don Quijote erai

cu tinereţea zvâcnindu-ţi în cuvinte

timpul este o iluzie

„e rece fără tine”, îmi spui

mi-e frig departe de tine

şi totuşi inima mi-e fierbinte

precum în copilăria noastră din altă viaţă

mai frumoasă decât toate vieţile la un loc

cu un sfert de veac în urmă

eram copiii viitorului

acum suntem copiii trecutului nostru

mai frumoşi decât ne aminteam

„visele se împlinesc”, îţi spun

„always, alaways, my beauty”, îmi răspunzi

plimbându-te prin oraşul naşterii mele

ca şi cum

te-ai plimba prin trupul meu fără timp

suntem iubiţii propriilor noastre vise

„I will never forget you!”

pentru noi, limbile ceasului merg înapoi

suntem mai tineri decât în copilăria noastră

călătorim prin amintiri de aur

nimic nu se sfârşeşte

suntem copiii miracolelor

           copiii zăpezilor

                copiii marilor fericiri

                                                                                                        16.12.2016

Fecioara Maria îmi zâmbeşte blând din icoana pe care o port în inimă.

Dincolo de noapte şi de zi te-ai întors de departe, iar eu, respirând aerul tău, m-am întors parcă acasă după ce am rătăcit o viaţă întreagă. Sufletul mi-a fost mult timp pribeag, dar am învăţat să nu mă mai tem nici de viaţă şi nici de moarte. Am îngenunchiat în faţa ta precum în faţa unui zeu pământean pe care îl cunosc dintr-o altă viaţă.

Odată cu tine s-a întors poezia plină de patimă de care uitasem pe nesimţite. V-aţi întors împreună într-o seară de aur, pe la mijlocul toamnei, când colbul vieţii mă acoperise cu totul. Şi am înţeles că cerul este încă deasupra mea şi că-mi este îngăduit să privesc spre el după ce am trecut Styxul vâslind cu îndârjirea unui gladiator.

Şi m-am trezit în Grădina Edenului, mai tânără cu o viaţă, iar tu mai frumos decât zeii din cerul meu. Am închinat cupele ca la o altă cină de taină, iar stelele coborau încet peste noi. Pământul meu devenise un cer mai albastru decât însăşi poezia şi în noi ardea focul lui Prometeu sfinţit cu agheasmă de la ultima rugăciune. PĂŞEAM DESCULŢĂ PE CALEA LACTEE, IAR TU MI-AI ÎNTINS MÂNA ŞI AM TRAVERSAT ÎMPREUNĂ CERURILE. Cuvintele noastre s-au făcut biserici pentru rătăciţi şi îngerii zburau la dreapta noastră. A mai trecut o noapte cât o viaţă...

Dimineaţa ne-a surprins râzând ca acum o viaţă şi ceva, când copilăria mea se închidea în braţele tale, iar trupul tău mirosea ameţitor a poezie şi a iubirea dintâi.

Fecioara Maria mă priveşte din icoana pictată, dăruită de mama. Îi mulţumesc din nou pentru eternitatea regăsită într-o stea, la mijlocul toamnei de aur.

                                                                                        25.06.2015

                                                                                             Praga 

Doamne, s-a întors viaţa la mine

a venit tiptil, într-o vară cu aromă de istorie

cu cer grav şi frumos ca o noapte adâncă

timpul devenise auriu şi fierbinte

şi m-am înveşmântat în el ca-ntr-o mantie fermecată

trecuseră ani de când zeul albastru

nu mai coborâse pe pământ

iar eu îmi lăsasem inima într-un cufăr uitat de lume

şi Doamne, câte rugi înălţasem către tine

să mă mai binecuvânteze o dată mângâierile zeului

sa-mi mai las trupul răsfăţat de nectarul ceresc

în nopţi cu aromă de nemurire

şi mi-ai răspuns, Doamne,

trimiţându-mi vise de aur

IAR ARIPA ÎNGERULUI S-A DESCHIS DEASUPRA MEA

CA LA O BINECUVÂNTATĂ RUGĂ

am pornit la drum, Doamne,

în căutarea inimii mele pierdute

ştiam că voi străbate păduri şi deşerturi

până să-mi regăsesc miracolul

sub chip de sărut nemuritor

zeul mă aştepta zâmbind în lumina binecuvântată

şi din palmele lui a ţâşnit inima mea

zvâcnind în fericirea fără de pereche

mână în mână am colindat străzi atemporale

ne-am îmbrăţişat sub ploaia de aur

trimisă din cerul Tău, Doamne

iar noaptea zeul mi-a învăluit trupul în ambrozie şi nemurire

SUNT ÎN MÂNA TA, DOAMNE,

CU TOATĂ FERICIREA MEA PĂGÂNĂ ŞI SFÂNTĂ

m-am îmbolnăvit de viciul vieţii

IAR ÎN VÂRFUL PENIŢEI MELE

STĂ IUBIREA FĂRĂ SEAMĂN

ŞI ALBASTRUL CERULUI TĂU

îngăduie-mi, Doamne, să-mi păstrez inima în palmele zeului

să mă hrănesc din propria mea patimă

până când voi trece pe poarta ce duce la Tine

sunt sus, foarte sus, Doamne, nu-mi topi aripile

lasă-le să mă poarte mereu spre ceea ce sunt eu

lasă-mă să-mi respir libertatea

precum o pasăre cântătoare în dimineţi fermecate

SÂNGELE ZEULUI CURGE ACUM PRIN PENIŢA MEA

prin trupul meu zvâcnind de tinereţe

prin visele mele hinărind peste cetăţi şi păduri

din el îmi iau stropul de Rai

cu care mă voi înfaţişa înaintea Ta, Doamne,

în ziua din urmă

DA, DOAMNE, CU SÂNGE ŞI PULBERE DE RAI

ÎŢI SCRIU EPISTOLA ACEASTA

ce nu aş vrea să se termine niciodată

lasă-mi pe veci visarea, Doamne!

                                                                                                 25.06.2015

                                                                                                     Praga

                                                                            Motto: “Nici inteligenţa, nici educaţia nu au nici o valoare dacă nu                                                                                         sunt puse în slujba dragostei şi a iubirii.”

                                                                                        (Părintele Arsenie Papacioc)

        Vară frumoasă, cu rugăciuni pioase şi iubire dumnezeiască plutind în aer şi în inimi. Alături de mine, Icoana Tatălui Ceresc, crucea sfântă şi speranţa ca mâine lumea va fi mai bună, iar armele se vor transforma în flori, precum în poveştile copilăriei. Şi tot lângă inima mea, un nou manuscris de suflet, vibrând de iubire şi credinţă   -“Poemele Inimii” - al tinerei şi prolificei creatoare Georgiana Necula.

                                                                    *

      Prietena mea, Georgiana, a găsit inspiraţie divină pentru un nou volum de versuri, o carte impresionantă prin vibraţia înaltă, prin profunzimea şi frumuseţea trăirilor. Acest nou volum nu face altceva decât să completeze şi să întregească seria celorlalte cărţi ale sale dedicate Părintelui Ceresc, credinţei adevărate, iubirii absolute de Dumnezeu şi de oameni, moralităţii; într-un cuvânt, cărţi de suflet, pe care fiecare dintre noi ar trebui să le citim şi astfel să înţelegem mai bine care este adevăratul nostru rost pe Pământ.

      Trebuie să mărturisesc că multe dintre conversaţiile mele cu Georgiana sunt adevărate pilde despre credinţă, smerenie, iubire, generozitate, modestie, iar toate aceste daruri ale sale se regăsesc în toate cărţile ei fiindca, în fond, viaţa întru Hristos este esenţa acestei tinere şi deosebite poetese. Ori de câte ori discutăm, mă simt mai aproape de Dumnezeu, de credinţa autentică, iar speranţele mele prind din nou contur, amintindu-mi că niciodată nu trebuie să cădem în deznădejde fiindca Tatăl nostru, al tuturor, ne veghează mereu viaţa.

      Poemele Georgianei au titluri sugestive, aşa cum ne-a obişnuit deja din cărţile anterioare: Poemul Inimii, Să cădem la Hristos, Jertfa Lui, Din prisosul inimii, Mi-e dor, Dacă iubeşti, Dor înlăcrimat, Viaţa, Mănăstirea, Poate baţi Iisuse, Glasul unui suflet, Aliluia, Dăruiţi, Fericiţi cei săraci cu duhul, Tatăl nostru, De ştii să respecţi, Ceea ce facem, Înaltpreasfinţitul, Iertaţi-vă, Lacrimi şi izbândă, Glasul Domnului, Stânca vieţii, Prietenul adevărat, Vizita Arhipăstorului, Izvorul iubirii, Învierea, Invitaţie Mântuitorului, Suflet fericit, Faptele bune, Iartă, Cu ajutorul Tău, Cuget mângâiat, De dragul Tău, Sfinte Dumnezeule, Eroul parohiei, Urcuş spre Înviere, Vistieria iubirii. Aşadar, după cum se observă, titlurile însele sunt foarte expresive, oferind cititorului o sugestie în legătură cu temele şi chiar mesajele poemelor.

       Este foarte important de menţionat faptul că, la nivelul valorii estetice, se observă o evoluţie de netăgăduit în raport cu volumele anterioare. Georgiana Necula se maturizează şi evoluează cu fiecare carte publicată, iar acest proces va continua, cu siguranţă.

        Primul poem al cărţii este impresionant (are 120 de strofe) fiind, printre altele, un imn de mulţumire dedicat unui părinte iubit şi preţuit, căruia Georgiana îi datorează mult. Iată câteva strofe revelatoare, frumoase şi sensibile:

Tu n-ai dorit înţelepciunea cea lumească,

N-ai alergat după deşertăciuni.

Dar ai în inima ta Adevărul,

Şi alerg la tine, dar nu pentru minuni.

În inima mea eşti un sfânt,

Şi arzi de dor pentru Hristos,

Nimic deşert n-ai pus în mine,

Ci toate au un sfânt folos.                     

Tu ai avut întotdeauna crezământ,

În tot ce am grăit eu prin cuvânt,

Pe toate le-a cuprins fiinţa ta,

Că tu, după Hristos, eşti raza mea.    (Poemul Inimii)

Un poem bine construit şi special, din care reiese (încă de la început!) frumuseţea interioară a Georgianei şi recunoştinţa pentru oamenii ce au lăsat o urmă profundă şi definitivă în sufletul său.

          Poemul Să cădem la Hristos este un îndemn emoţionant de a urma calea eternă şi fără greş a credinţei în Hristos, a smereniei şi gratitudinii în faţa Mântuitorului nostru:

           Să cădem la Hristos Dumnezeu,

           În genunchi zi şi noapte mereu.

          Şi cu lacrimi fierbinţi de iubire,

          Să-I aducem, etern, mulţumire.      (Să cădem la Hristos)

Acelaşi mesaj profund îl transmite şi poemul Jertfa lui:

          Tată Ceresc Îţi mulţumesc,

         Că Ţi-ai jertfit Fiul iubit,

          Să primesc prin har şi eu,

         Odihnă la sânul Tău.                 (Jerta lui)

        Suferinţa lui Hristos pe cruce este temeiul suferinţei umane, deoarece este dătătoare de viaţă autentică. Moartea Sa pe cruce este cel mai mare dar pe care l-a făcut oamenilor, aceştia având deschis drumul spre idealul moral şi desăvârşire. Astfel, omenirea primeşte puterea nesfârşită a lui Hristos de a se sacrifica, de a tinde către o existenţă eternă şi înaltă.

        Un alt poem aduce în prim-plan pe Maica Mântuitorului, care, cu privirea-i sfântă, ne ocroteşte pe toţi pe acest pământ încercat, întinat chiar de copiii Domnului:

        Din prisosul inimii,

        Măicuţa Sfântă ne dă pace.

        Privirea Ei spre toţi îndreaptă,

        Chiar dacă lumea în rău zace.          (Din prisosul inimii)

       Poemul Toate trec este unul deosebit de înduioşător şi special prin tema sa tulburătoare; apare din nou ideea iubirii şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi de familie. Georgiana le poartă o iubire adevărată şi profundă, iar această iubire va continua şi dincolo de viaţa pe Pământ, fiind însăşi esenţa spiritului său:

       Toate trec, pe lângă mine,

        Însă eu oftez din greu.

        Nu mai pot Doamne Iisuse,

        Ard de dorul Tău.

       Toate trec, ceva rămâne,

       Ceva sfânt cu veşnic nume.

       Şi îl spun din inimioară:

       Numele de mamă!

       Toate trec pe astă lume,

       Dar ceva frumos rămâne:

       Vestit cu fiinţa toată,

       Numele de tată!                     (Toate trec)

       Acest mesaj este continuat în poemul Mi-e dor, în care apar clar exprimate crezul şi menirea tinerei poetese, aceea de a-l iubi şi slăvi pe Dumnezeu, urmând calea Sa dătătoare de viaţă eternă întru desăvârşire:

       Eu simt că am venit pe lume,

      Doar Ţie, Doamne, să Îţi cânt.

      De aceea, şi ziua şi noaptea,

      Doar binele îl port în gând.     (Mi-e dor)

      Conform moralei creştine, scopul vieţii omului sunt fericirea, sfinţenia, desavârşirea, dobândirea mântuirii, care începe aici, în viaţa de pe pământ şi este un proces îndelungat şi dificil, iar firea imorală a omului se ridică şi evoluează numai cu ajutorul harului divin. Preceptele morale nu sunt accesibile numai celor ce cred în Hristos, ci sunt valabile pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile. Conform învăţăturii creştine, revelaţia are au un singur izvor: Dumnezeu, care este binele suprem.

      Georgiana Necula, ca orice creştin (şi om) adevărat, consideră că fapta bună este cea care ne defineşte ca oameni şi orice gând bun pe care îl avem trebuie să prindă contur şi să se transforme într-o morală şi frumoasă realitate:

       Dacă iubeşti credinţa dreaptă,

      Faci din gândul bun o faptă.

      Ce rămâne în urma ta,

      Ca un zâmbet spre o stea.            (Dacă iubeşti)

 Acelaşi  îndemn apare şi în poemul Faptele bune:

       Faptele bune aduc bucurii,

       Ele ne ajută spre a ne mântui.

       Prin ele, încă de pe pământ,

       Gustăm dulceaţa Raiului Sfânt.       (Faptele bune)

Şi, mai departe în volum, în poemul Dăruiţi este din nou menţionată ideea generozităţii care ne poate mântui, primind astfel eternitatea Raiului:

        Dăruiţi din timpul vostru,

        Un ceas pentru cei orfani.

        Să primiţi din veşnicie,

        Sănătate şi mulţi ani.              (Dăruiţi)

       În morala creştină, Sfinţii Părinţi au identificat frumuseţea absolută în Dumnezeu. Ei îl consideră pe Dumnezeu ca fiind frumuseţea pură. Dionisie Areopagitul spune că frumuseţea este unul dintre numele lui Dumnezeu. "Din acest frumos îşi trag existenţa toate cele ce sunt, fiecare fiind frumos în felul său. Din cauza frumosului sunt armoniile şi atracţiile şi comuniunile tuturor lucrurilor. Prin frumos se nasc toate. Frumosul este începutul tuturor lucrurilor, fiind cauza creatoare, ce pe toate le mişcă şi le strânge la un loc prin dragostea de frumuseţea proprie. El este ţinta a toate şi ceea ce ele iubesc ca fiind scopul lor final, căci din pricina frumosului s-au facut toate".

         La fel consideră şi Fericitul Augustin, care consideră că Dumnezeu este suprema frumuseţe. Binele şi frumosul sunt una cu principiul Suprem. Dumnezeu este cel care a   dat fiecărei fiinţe frumuseţea şi capacitatea de a fi frumoasă. Prin poemul Viaţa, Georgiana ne transmite bucuria şi frumuseţea vieţii trăite în spirit creştinesc:

         Viaţa, alături de sfinţi, este bucurie.

        Că îmi dau nectarul dulce, numit veşnicie.

        Ei, sunt una la Hristos, în cânt şi lucrare.

        Fac, din zorii dimineţii, bobocei de floare.          (Viaţa)

         O minunată metaforă apare în poemul Mănăstirea, în care noi, copiii lui Dumnezeu, suntem comparaţi cu însăşi sfânta biserică:

        Fiecare om în parte,

       Este biserică vie.

       Inima e chivot sfânt,

       Sufletul e veşnicie.                         (Mănăstirea)

      Sfântul Efrem Sirul ne sfătuieşte: “Să nu-ţi câştigi ţie lucruri mai presus decât trebuinţa ta, ci să petreci în viaţă smerită. Osteneşte-te cu mâinile tale, ca să dai şi celor ce au trebuinţă. Acestea, de le vei face, Dumnezeu îţi va da ţie veşnicele Sale bunătăţi.” La fel consideră şi Georgiana, vorbindu-ne despre simplitate, modestie şi smerenie:

       Cei fără de ambiţii deşarte,

       Senin pot merge mai departe.

      Făcându-şi viaţa, glastră cu flori vii,

      Şi fredonând cântări de ciocârlii.

      Ei se-ntâlnesc pe cale cu Iisus,

      Şi Îi admiră blândeţea de nespus.           (Fericiţi cei săraci cu Duhul)

Emoţionant este şi poemul plin de recunoştinţă dedicat Înaltpreasfinţitului Casian, păstor de suflete, pentru care Georgiana se roagă intens, frumos şi autentic:

       Înaltpreasfinţitul Casian,

       E bunul nostru Arhipăstor.

      Ţine-l Doamne, an de an,

       Sănătos şi-n slujire cu mult spor.       (Înaltpreasfinţitul)

     Părintele Arsenie Boca spunea în cuvinte memorabile: “Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.” Iar Arsenie Papacioc: “Sfatul cel mai important: iubeşte cu tot sufletul şi iartă.” Şi Georgiana Necula a scris un vibrant îndemn similar, deşi se poate afirma că acesta este mesajul general al tuturor scrierilor sale:

        Iertaţi-vă mereu unii pe alţii,

        Fiţi zi de zi uniţi ca fraţii.

        Şi prin iertare înmulţiţi talanţii,

        Simţind în duh că sunteţi alţii.

        Iertarea aduce cu sine iertare,

        Iar rugăciunea alinare.

        În marea vieţii pământeşti,

        Fiţi ca nişte soli cereşti.

        Nu uitaţi iubirea niciodată,

       Că este o aleasă nestemată.              (Iertaţi-vă)

      Sfântul Siluan Athonitul spunea în cuvinte remarcabile: “Dacă încercările ni se par anevoioase, e semn că nu ne-am încredinţat pe deplin voii lui Dumnezeu.” În acelaşi poem plin de profunzime, Georgiana transmite un mesaj ce ar trebui să ne fie ghid de credinţă şi înţelepciune de-a lungul întregii vieţi:

        De aţi primit cândva jigniri,

        Gândiţi-vă că-s trandafiri.

        Şi le priviţi cu bucurie,

        Că vă înscriu în veşnicie.             (Iertaţi-vă)

  În acelaşi registru al iubirii şi principiilor creştine se înscrie şi frumosul poem Ceea ce facem, al cărui mesaj reprezintă un adevărat manifest:

       Să cultivăm iubirea şi blândeţea

       Dreptatea, pacea, frumuseţea.

       Nobleţea, nădejdea şi speranţa,

       În duhul ce îşi uită importanţa.                (Ceea ce facem)

       Sfântul Varsanufie de la Optina ne învaţă: “Când te vor nelinişti gândurile de frică pentru necazurile viitoare, nu trebuie să intri în vorbă cu ele, ci să spui: “Fie voia Domnului! Aceste cuvinte te vor linişti.” Georgiana, datorită credinţei sale, a înţeles că durerile vieţii nu sunt altceva decât încercări menite a ne ridica spiritual şi a ne spori evlavia şi smerenia:

      Deşi, în viaţa mea de pân-acum,

      Am cunoscut mai mult ce-i dureros,

      Ai poposit la mine, cu iubire Doamne,

      În locul plânsului aşezând tăcerea.          (Glasul Domnului)

      Tânăra poetesă aduce mereu în prim-planul scrierilor sale esenţa universală a creaţiei lui Dumnezeu, fără de care nimic nu poate exista – iubirea adevărată şi veşnică:

      Izvorul iubirii nu cunoaşte ură.

      Nouă ne-a lăsat unire-n Scriptură.

      Porunca supremă, iubirea a fost,

      Nimic fără ea; nimic n-are rost!                ( Izvorul iubirii)

      Referitor la principiul creaţiei, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că “dragostea este ca o albină foarte lucrătoare, care adună de pretutindeni cele bune şi le depozitează în sufletul celui care iubeşte.” 

      Poemul Cu ajutorul Tău reprezintă o frumoasă Ars Poetica, tânăra poetesă mărturisindu-şi menirea pe acest Pământ şi mulţumind Tatălui Ceresc pentru minunatul har al creaţiei cu care a fost dăruită, dar şi pentru viaţa binecuvântată prin credinţă:

       Să fac din lume paradis,

       Cu Tine, nu îmi este greu.

       Aceasta e menirea mea,

        Prin versuri, Dumnezeul meu.

       Eu preţuiesc tot ajutorul,

       Ce Tu mi-l dai necontenit.

      Îţi mulţumesc pentru viaţă,

       Şi pentru harul înmiit.                (Cu ajutorul Tău)

  Părintele Constantin Necula îi mărturisea lui Dumnezeu: "Doamne...am pierdut tot, dar dacă nu te-am pierdut pe Tine...nu am pierdut nimic!" Cu siguranţă, Georgiana îl va avea pe Dumnezeu în inină şi în viaţă în fiecare zi a existenţei sale aici, pe Pamânt, dar şi în viaţa din Raiul visat. De altfel, ea spune în acelaşi poem:

        Viaţa mea este o cruce, grea, dar şi uşoară,

       O port, cu Hristos alături, ca pe o comoară.

       Eu, nu dau comoara mea, pe alte comori.

       Că îmi ies în cale sfinţii, cei nemuritori.     (Cu ajutorul Tău)

                                                                      *

      Despre poezia şi spiritul Georgianei Necula aş putea scrie la nesfârşit, fiindcă mare este a sa credinţă, la fel şi puterea de a folosi cuvintele în sprijinul semenilor săi. Dar eu, dragi cititori, vă voi lăsa acum să vă bucuraţi de ceea ce are să va spună această fiinţă aleasă şi dăruită.

       Şi, ca un epilog pentru ceea ce am simţit să vă mărturisesc, vă voi reaminti cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: “Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge iubirea, dar iubirea poate învinge şi sărăcia şi bogăţia!”

                                                                                            Alina Beatrice Cheşcă