pe tărâmuri fără constrângeri

voind să-mi vindec realitatea de-aici

tot uitându-mă în urmă

unde alergau sfidătorii

invidioşii

aroganţii

m-a rănit tristeţea

şi neputinţa de a face în jur

grădini cu nemuritoare

am emigrat de-atâtea ori

întinzând mâinle de-nconjurau

ecuatorul de câteva lungimi

voind să găsesc liniştea

tot uitându-mă în urmă

unde alergau profitorii

îmbuibaţii

nemunciţii

m-a rănit strigătul surd

şi-am murit pe locul predestinat

grădinilor cu nemuritoare

paralela 45 este plină de agitații

în multe locuri este resemnare

în altele căutare

în părțile principale se găsește

ca de vânzare

multă conversație

e drept că este de ochii lumii

dar zbaterea se vrea reală

cât ar mai trebui să se iscălească

pe niște amărâte de hârtii

că  în locul resemnării trebuie

pus galantarul cu îndrăzneală

opriți formula de recuperare

cu drumul  spre ghețarii lumii

toată adunarea de voci

cu timbre de catifea de lux

ori de măgar însetat

trebuie să fie omogenă

 cât să se mai caute expresii

de amăgit moartea nesătulă

n-au odihnă și într-una

gem planetele și-ard mări

toți ați migrat în galaxii străine

sau vi-e mormânt în inimă de ieri

tu știi să vii în vara asta

sau te ascunzi în fantezii mai noi

și eu nu le cunosc de ce

nu-mi mai omori din insomnii

 nu mai ai grijă ca luna să proptești

pe vârf de-arătător

tu știi să vii în vara asta

sau mă tot minți

precum ceasul din perete când

întorcându-i limbile tocite

te plângi de nebunia lumii hăituite

 de un nimic

ce nu se vede nicăieri

eu vreau să vin

pe la-nceputul verii blonde

să-mi dai o semnătură de acord

a umblatului prin lume amândoi

 până la sfârșitul ei

jilţul meu din camera de curat

se vrea arătat

numai ţie şi mie

la ceasuri de tainică întâlnire

port mâna este puţina tihnă

după ploi de enigme

şi dezlegări arzânde de lumi

după atâta moarte şi revenire

tocmai când sufletul sfârâia după

atâta fierbere

 jilţul meu este lustruit cu boabele mele de rouă

numai ale mele

strânse în pumni sau batiste ascunse de ochii iscoditori

tocmai când credeam că invazia de fluturi

liniştise prefăcutele ignorante nopţi

să nu te miri de frumuseţea jilţului

în camera de curat se mai aude plânsul

 de copil nerăsfăţat

în fiecare seară îl chem la joacă pe imaş

printre mieii albi şi bondarii de mai

pe colțul acela m-a lăsat Dumnezeu

să nu împrumut nimic

avea cu îndestulare de toate

palma aceea nu era obosită

și plin căușul ei ne fericea

nu erau atâtea urme dureroase

eu fiind un chiriaș temporar

în cutreierarea mea

nu m-am întâlnit niciodată

cu nenorocirea plimbăreață

așa în slobozenie

în picurii de rouă mă săruta cerul

în fiecare dimineață

dar mai ales duminica

atunci

când mâinile calde ale mamei

strâns ne ducea la altar

iar la venire

tata ne mângâia

creștetul a recompensă

și nu pierdeam din ochi grădina

nici imașul și nici tarlaua

nici cimitirul nici drumul

nici pădurea nici secera

nici sapa nici coasa

nici oala de lut nici lăicerul de lână

ceaunul și vatra

atunci

acum mă întâlnesc mai rar

cu raiul meu pământean

și-n dorul învelirii mele cu țărână

simt suflarea alor mei și-mi trece

în aer sunt tot mai rare vorbele

și-n multele răni mai este una cumplită

uitarea

zădărnicind tic tacul unui ceas prea surd

tu palma mea de-nchinăciune

așteaptă-mă din când în când

să-mi primești iertarea

să te întreb dacă nu ai obosit

așteptându-ți fiii uituci

am emigrat şi-azi noapte

pe tărâmuri fără constrângeri

voind să-mi vindec realitatea de-aici

tot uitându-mă în urmă

unde alergau sfidătorii

invidioşii

aroganţii

m-a rănit tristeţea

şi neputinţa de a face în jur

grădini cu nemuritoare

am emigrat de-atâtea ori

întinzând mâinle de-nconjurau

ecuatorul de câteva lungimi

voind să găsesc liniştea

tot uitându-mă în urmă

unde alergau profitorii

îmbuibaţii

nemunciţii

m-a rănit strigătul surd

şi-am murit pe locul predestinat

grădinilor cu nemuritoare

când lumea fuge ca după vise frumoase

unii întind piciorul

se rup tibiile

se dizlocă umerii

și se râde cu glas spintecător

ți se opresc cuvintele explozând ochii

crapă venele gâtului

și plânsul ți-e tocmai în interiorul gol

te miri cum nu se aude

că nu te aude

nicio columba livia nu mai trece pe aici

ieri erau stoluri întinzând-și gâturile după firimituri

și amintirea lor mă zguduie

de la geam se văd mascații

sau poate că nu sunt ei

nu prea se vede clar

hey

cine sunt cei de colo

și ceilalți de dincolo

câți sunt și știrile nu erau înspăimântătoare

tocmai o masină a șters un pieton

șoferul era și mascat și grăbit

azi zboară mai multe avioane

strada mea este cam fără trecători

miroase a pustiu în orice moment

simt cum ating tronul Lui

am tot crezut că nebuniile temporare

dizlocă doar gândurile mână-n mână cu tristețile

dar nu este chiar așa

când se pornesc fluturii să te toace

indiferent de oră

fac din minte terci

din inimă o plămadă curgătoare

și tu te privești din afară

ca pe o poartă nouă

râzând zgomotos și prea des

te-ai vrea mai cu vână

limpede și liniștit

dar te răscolesc taifunurile

te poartă din poartă în poartă

din ușă în fereastră

sângerându-ți tălpile supuse fugii

ați trecut prin astea vreodată

sau vorbesc cu luna crezându-mă eu

în gara răsturnată şi cu moloz recent

ghişeul e-amintire şi ceasul nu-i prezent

acarul e la pat şi-aşteaptă miruire

mecanicul e dus departe şi are pomenire

 la gara răsturnată peronul e cu gropi

şi dincolo de şină nu mai foşnesc cei plopi

sunt cicatrici adânci la călători dibaci

dar cum s-aduci iar timpul şi ce-ai putea să faci

la gara răsturnată semnale nu se-aud

decât în mintea unuia ce poate-acum e surd

nu vine niciun tren şi grabă nu mai este

e doar o amintire durere şi poveste

am emigrat şi-azi noapte

pe tărâmuri fără constrângeri

voind să-mi vindec realitatea de-aici

tot uitându-mă în urmă

unde alergau sfidătorii

invidioşii

aroganţii

m-a rănit tristeţea

şi neputinţa de a face în jur

grădini cu nemuritoare

am emigrat de-atâtea ori

întinzând mâinle de-nconjurau

ecuatorul de câteva lungimi

voind să găsesc liniştea

tot uitându-mă în urmă

unde alergau profitorii

îmbuibaţii

nemunciţii

m-a rănit strigătul surd

şi-am murit pe locul predestinat

grădinilor cu nemuritoare

nu mi-am pregătit nici glasul

nici vorbele

și nici oftatul

dar toate-mi vin deodată

ca stoluri de gânduri și idei

să-mi sape harnice

pe-ndoitele  perne

fântâni de remușcări

complice la sinucideri

cu atâtea fețe schimonosite

în strigătul nebun al nopții

tot aţipesc pe colțul lunii

și-nghesuiri cu anagrama

am ştrangulat atâtea umbre

de singură le-am plâns de milă

despic pământul din zorii imbecili

de-atâta mahmureală oblicească

să pot întra în burta lui

aprinzând și stingând cărbunii

din cârca-mi bătătorită de mulți ani

strig până-n apus în mod suspect

până s-or deznoda nevorbitele limbi

și-ntoarcerea mea în carnea lipsă

pentru a şterge cearcănele până la iertare

oare să-ți spun și azi că ești viciul meu

și insistentul nopților de umblat

pe după lună

nu-mi pot scutura pleoapele de nesomn

nu mai pot arunca cu mii de ocări

în bufnița fantezistă

plină ochi de previziuni sumbre

ce-as mai vrea-o sinucisă

cu belladona într-o zi de sâmbătă seara

când nimeni nu va fi lângă copacul casă

și duminica până la prânz

să stea uitată fără vreo resuscitare

ce dospitură de năzuinţi

ce inundații cu tristeți

ce mutilări de anotimp

ce răzbunare sufocantă

oare să-ți spun și-n noaptea asta

că în haotica-ţi umblare

mă tot agăți de câte-un colț de cer

condimentându-mă cu refrene noi

din cântece inexistente

și crezi că eu te cred nebun

cu ochi de căprioară

și-nfierbântat ca vara estropiată

de petale trandafirii scăldate-n

ceașca mea cu ceai de mentă

auzi-mi vorba

că nu-i nimic în dorul lelii

mi-am luat picioarele în mâini

să pot ajunge la geamul grădină albă

dar m-am împiedicat de ceasul ticăitor

ajuns în mod umilitor la picioarele mesei

doar oala de lut mi-a dat impuls

chiar dacă mi-am inflamat ochii de plâns nocturn

gură arsă de răceala sticlei impasibilă

spune din când în când

dor toate cele

dor multe

dor

- Ce ştii tu despre cele şapte chakre? Când te-am întâlnit în drum spre o mănăstire pledai în dragoste la prima vedere, ca apoi să-mi spui că numai unul Samuel al nu ştiu cui, are cunoştinţe despre gnosticism şi te uitai la mine ca la caravana cu piticii duşi la circ. Nu voiam să te subestimez şi să te întreb dacă Leabbeater era sau este clar văzător sau numai văzător.

Acum de ce îţi freci palmele ca pentru bătaie? Răspunde, esti metrosexual sau adeptul dezordinii universale?

- Chiar mă crezi căzut din pom? Un om ca mine ştie ce sunt chakrele, păi, te abordam dacă eram nepregătit?

- Acum, dezvoltă!

- Chakrele sunt simţurile corpului astral şi mai reţine că se mai numesc şi centri magnetici.

- Care se află într-o relaţie intimă foarte bună cu frumoasele glande cu secreţie internă.

- De unde ai aflat?

- Din văzduh! Colaborez foarte bine cu Universul. Mai departe şi mai repede.

- Nu mai spun că eşti documentată. Credeam că te impresionez cu trei raze, şapte centri, cosmosul infinit, Kundalini şi floarea de lotus, dar mă limitez la trei lalele şi corpul fizic.

- Nu se poate să fii atât de intimidat.

- Nu, doar că scopul meu era altul, acuma mă adaptez. Ce spui de-o cafea cu aromă de coniac?

- Spun că nu există.

- Dar de faptul că ai un corp fizic inuman?

- Spun că minţi şi nu-ţi stă chiar bine.

- Acuma că tot m-ai cunoscut, dă-mi voie să-mi spun şi numele.

- Nu este nevoie, e suficient. Ştiu sigur care ţi-e numele: Chiareşti Cepariafi.

Temeri

În nestingherita libertate

a nisipului alb,

caut contopiri repetabile

cu clepsidra învechită

de zăbave neadmise,

lasă-mă, egală în drepturi

cu tine şi nu-mi înregistra

opririle fără temei!

Închide ochii şi ai milă

de vremea mea cea rămasă

în pumnul de nisip!

Mă crispează şi valul şi ţărmul

şi-mi văd vieţi succesive

în jalnica mea oglindă

conspirativă cu tine

riguroasă clepsidră.

Ard lacrimile pe obrajii prinşi între două mâini,

Rânjeşte ceasornicul unealta umilă a domnului Timp,

Se surpă în inimă dureri după suferinţi şi invers

Şi nu ştiu dacă este vreo întâmplare cu tâlc.

Nopţile-s trudnice şi viaţa e prinsă-n clenciuri

Strânse între două pâlpâieli de candelă nouă

Şi tare bine se vede câmpul care veghează

Sclaviile în ale lumii neştiute sensuri.

Prea multe păsări negre roiesc pe cer mereu

Dar s-au găsit baghete de dirijat şi-acolo,

Până şi semnele de întrebare se ruşinează în sine

Alături de enigmele  atâtor spaţii neumblate-n gând.

Se-apropie cumva un ceas de trist final terest

Sau trebuie ştiută scrierea unui epitaf oricum banal?

te-am iubit

ca pe o floare rară,

albă sau poate altfel,

şi-ngenuncheam lângă răsărit

să pot oferi surâsul

mai dezmierdător decât al dimineţii,

aş vrea să ştii că te iubesc,

ascunzându-mi disperarea

că vei pleca în vreo noapte

fără să-mi spui...

frâng mâinile cu care te-am ţinut

treaz demult...

scrijelind cuvinte pe spatele icoanei

când mă rugai să călătorim împreună...

aş vrea să ştii că te voi iubi,

iluzia perfecţiunii mele acoperă

imperfecţiunea inimii,

dar strânge-mă de mână,

mi-e dor de tine

şi negăsind cuvinte,

caut privirea

pe unde-o fi, la câtă depărtare...

caut...

în tăcerea mea, ştii ce ascund?

În anotimpul al cincilea

adica al nostru, al îndrăgostiţilor,

printre partituri noi,

strecuram sărutări fără întrebări

tăcerile nu mai erau elucubrante

răsăritul confundat cu asfinţitul

ne răsădea seminţe de drag

arătându-ne preţul iubirilor

şi-aşa te-am dorit o sculptură

din lutul meu, cu dalta mea,

după desenul meu, din dorinţa mea

în fiecare dimineaţă începută cu tine

mi-ai stat model şi din zi în zi

m-am îndrăgostit de opera mea,

tu erai plecată demult

în alt anotimp, în altă clepsidră,

un ochi plânge, o inimă zace

în lut alături de daltă şi desen

cu dorinţă de iertare şi reînvăţare

a pasului către un altfel de model

Viaţa pentru unii oameni este o lungă lecţie de umilinţă. Bucuria vieţii pare o himeră şi zbaterea pentru supravieţuire este la maximă intensitate. Neputinţa nevinovată provoacă un plâns năucitor din ce în ce mai stăpân pe personaj. Naufragiul prin această lume este greu şi umil.

- Cum să iei decizii când eşti plin de neîncredere şi inerţie? Nu mai ai percepţii, nu mai ai direcţii. Cine te ajută? Cum? În jurul tău sunt atâţia nefericiţi, ei ce sfat să-ţi dea?

- Poate că ţi-ai pierdut azimutul, într-un timp nepotrivit.

- Chiar de la naştere?

- Da, e posibil să faci parte din acea categorie.

Şi mă revolt şi vreau să strig:

- Adunaţi-va ideile bune şi aduceţi-va aminte că sunteţi oameni!

S-au încălcit conexiunile, s-a îndepărtat mila de noi, s-a banalizat iubirea, s-au cam distrus toate cele bune.

- Chiar toate? De ce?

- Supravieţuirea este o lege a naturii.

- Cu siguranţă şi pentru alţii este cumplită această lege. Li se aplică strict.

În timp ce soţia a plecat la muncă în străinătate, de parcă la noi în ţară nu ar mai fi nimic de făcut, bărbatul acesta tânăr şi în putere odată, a rămas acasă. Lucrase pe un salar de mizerie, dar aducea acasă bani pentru pâine, cartofi şi săpun. Acum în clipele de singurătate plânge fără să fie văzut. Copii aveau speranţa că mama lor le va aduce haine bune şi vor avea mai mulţi bani pentru cele trebuincioase.

Durerile vin la oameni că aceştia unele după altele. Bărbatul s-a îmbolnăvit şi a rămas acasă fără bani, fără speranţa. Medicamentele costă iar  bătrânii lui părinţi erau lipsiţi şi ei şi nu-l puteau ajuta.

Soţia muncea din greu dar nu putea aduna prea mult şi efortul ei devenea astfel zadarnic pentru cei de-acasă. De boală bărbatului nu ştia nimic.

Raţiunea uneori o ia razna iar sentimentul de iubire pentru cei dragi te face să te umileşti îndelung.

Momentul venirii soţiei s-a mai prelungit cu câteva luni. Doborât de gânduri negre şi greutăţi, bărbatul bolnav era căzut în deznădejde. Credinţa în Dumnezeu nu-i poate însă îngădui unui creştin să recurgă la gesturi necugetate.

Zilele trec greu şi sunt tot mai apăsătoare. Într-o seară când disperarea că este foarte bolnav i-a tăiat legătura cu realitatea, în casa bărbatului s-a  întâmplat un fapt surprinzător.

O bătaie în uşa l-a trezit din agonie. Un chip drag că o icoană, livid dar cu acelaşi zâmbet drag i-a privit îndelung pe toţi. Îmbrăţişările mamei fac mai mult decât toate pachetele din lume iar câteva hăinuţe de la mâna a două sunt uneori de nepreţuit. Umilinţele îndurate nu i se observă pe chipul ostenit şi răvăşit de suferinţă.

Cuvintele sunt de prisos în acest context iar revederea prea dulce şi aşteptată că să fie tulburată în acest moment de amintiri.Oricum, există mereu un nou început şi infinite speranţe.

Iar la urma urmei şi umilinţa este o lecţie pe care vechii călugări nevoitori chiar se străduiau să şi-o însuşească.

Răceala acestei zile de ianuarie se strecoară în mine ca într-un loc ştiut şi bine primit. Aşa ştie ea, aşa vrea ea, aşa insistă. Sentimentul nu este reciproc. Eu simt că mi se taie inima, îmi îngheaţă sângele, îmi amorţesc degetele şi limba fiind înţepenită, cuvintele stau grămadă în spatele ei. Ochii mi-s căutători de imagini care să înşele gerul laponian, dar parcă se usucă şi ei ca stele în nopţile încremenite de fratele siberian.

Printre crengile copacilor înlănţuiţi cu umbrele lor, gerul hărtănit pare obosit, dar nu este aşa. În atingerea lui, pietrele de uimire crapă, iar ceea ce este omenesc pare că îşi strânge limitele, adunându-se spre centru, doar doar se va produce vreo explozie de opunere.

Vântul este în dilemă, s-o ia spre munte sau mai degrabă spre vale... oricum ar face tot singur va fi.

În drumul meu spre casă, maşina în care sunt face zgomot funcţie de starea mea. Când sunt aplecată către ale mele, nu se aude nimic, revenindu-mi la realitatea dominată de gerul năprasnic, zgomotul mă asurzeşte.

- Ai cumva probleme cu vârsta?

- Ei, da! Bine că eşti tu copilă, deşteaptă şi frumoasă!

- Atunci, ce ai?

- Ceva ce tu încă, nu vezi!

- Pricopseşte-mă, cu explicaţii!

- Fii decentă şi ascultătoare!

- Dar, pe frigul ăsta sticlos şi atât de răutăcios, vrei să plâng?

- Nu, doar să taci.

Am ajuns la podul cel mare de peste Siret, după ce treci de oraşul lui Celibidache şi aud parcă o orchestră dirijată de maestru, aşa ca într-un vis frumos. Am uitat de insistenţa frigului crud şi-am valsat într-o mare sală de dans. Ochi frumoşi şi sclipitori, eleganţă şi frumuseţe, bucurie şi inimi vrăjite de tandreţe şi farmec, lumini seducătoare, parfumuri fine şi incitante, culoare, splendori...poveste, ireal şi deodată depărtare, ambiguitate, fum, păreri de rău, frângeri de mâini. Degeaba m-am  agăţat de o idee, un cuvânt, o frântură de melodie, totul a fost abur şi sfărâmare.

- De ce nu ai insistat mai mult?

- Pentru cine?

- Pentru tine.

- Baţi câmpii!

Sunt îngrozită de acest frig, dar nu mai este mult şi o să stau la cald. Mă încălzeşte gândul acesta. Sunt în urcarea drumului din asfaltul găurit, pe ici pe colo cu porţiuni de gheaţă alunecoasă şi zăpadă de beton. De fiecare dată când ajung în acest loc, mă gândesc la bisericile noastre, la clopotele vechi şi cu acelaşi sunet de cine ştie câţi ani, la icoanele trudite de zugravii cunoscuţi sau anonimi.

 Nu ştiu cum poate fi un gând atât de dominator, dar mă bucur că-mi revine. 

În dreapta, aproape de vârful drumului, este un loc plin de cruci. Sunt cruci uitate si roase de timp, sunt cruci mici, cu braţele rupte sau parţial lipsă, sunt cruci. Sunt multe cruci, de forme diferite, din lemn, din fier bătrân şi ruginit, pe ici pe colo câte-o plăcuţă cu vreun însemn. Sunt toate crucile negre sau gri pe un câmp, acum întâmplător lângă un drum foarte umblat. Nu am văzut nici o floare uscată, pusă cumva în vară, nu este nici o urmă de gard de protecţie, nu este nici o inscripţie, pentru o minimă informare.

Se ştie aşa din om în om, că sunt crucile celor căzuţi în al doilea război mondial, sunt ale lor, alor noştri, ai neamului, ai neînfricaţilor noştri apărători de ţară.

Şi paradoxul este aici. Apărută dintr-o altă poveste sau poate nu, o pancartă din tablă mâncată de rugină, fixată într-o ţeavă din fier la fel de degradat, stă să iasă în evidenţă. Scris cu negru, se distinge cuvântul ,,PÂINE”.

Trebuie puţină străduinţă să poţi vedea din mersul maşinii, ceea ce stă scris pe bucata de tablă strâmbă şi abia prinsă pe suport. Era scris ,,PÂINE”. Scris cu litere mari, acest cuvânt trona în centrul tăbliţei roasă de rugină. Cruci, pâine, câmp şi iarăşi cruci, pâine...

 Pentru dragostea de oameni şi pământul pe care s-au născut, românii au căzut acolo unde ţara le-a cerut-o. Pământul le-a dat apă şi pâine şi ei l-au apărat. Acestea au fost lucruri mult mai de preţ decât viaţa lor. În faţa tuturor suferinţelor, unele mai grele decât altele, eroii neamului nostru şi-au păstrat judecata dreaptă, umanitatea neştirbită şi demnitatea cu orice sacrificiu.

Sună într-un fel când citeşti aceste rânduri, dar dacă vezi crucile pe câmpuri...

Poate aşa se înţelege legătura dintre cruci şi pâine. Poate aşa înţelegem ce este dragostea de ţară. Poate aşa înţelegem...

Şi aşa am uitat de gerul cumplit.