Iertare-ţi cer şi astăzi!

În bătătură-i jar şi-n casă - grea tăcere

şi toate mă privesc ciudat, ca pe-un străin,

cât îmi lipseşte, Doamne-a mamei mângâiere,

la piept îi strâng fotografia şi suspin.

Pe geam rămas-a-n grabă un ghem lângă croşet,

pe masă oc

 Un om… o mască… o figură… 

 Un biet actor pășind pe scena vieții

 Neincăpand în a destinului măsură

 Își caută în centrul vechi al pieții

 Un alt destin ce-avea să-l împlinească.

 Cu glas sonor el recita în stradă

 Poeme vechi făcute să uimească,

 Dar oam

 

viața e o picătură de timp 
asemeni unei picături de rouă
prelinsă de pe o frunză 
răvășită de gânduri 
prin solul avid 
de iubire nemărginită
ajunsă la 
rădăcina existențială 
hrănind-o 
apar alte frunze 
alte picături 
alt timp 
viața e o picătură de timp
Capr

Pe bolta cerului curat 
Te caut cu privirea 
Eu tot ți-aud şoptirea .

Minte-mă astăzi, încă nu-i târziu!
Șoptește-mi adevăruri ce nu știu,
Tăcut, spune povestea din trecut
Pe când speram în veșnic absolut.

Ucide-mi mâinele cu-n ieri absent,
Ucide-mi dorul din suflet prezent,
Ucide-mi visurile-n zori, cu soare
Și cu-ami

Câtă iubire mai vine prin sevă din rădăcini
şi câtă ură se mai păstează de nu ne înţelegem,

încotro se îndreaptă dragostea născută din dragoste
cum ochiul vede lumina cu alcătuirea celuilalt.

Uitarea nu te absolvă de nefăcutul normal
pe care trebuie să

 A mai căzut o "lacrimă"
 pe foaia albă...pură
 ce se transformă-n patimă
 când versul iar te fură.
 
 În agonia de cuvinte,
 deschizi ferestrele spre lume
 căci versurile îți sunt sfinte...
 poet...fără hotar și fără nume!
 
 Tu... din ne

              VISUL

Plăcerile care mă-nfierbântă

târziu, când visez în noaptea albastră,

n-aș vrea să fie distruse

de zorile care, devreme, bat la fereastră.

Visam că zbor pe cai înaripați

și-n drumul către cer sunt un nemuritor,

privind în urmă castelele

.

Ploaia s-a oprit,
tăcută la rascruce
seara coboară în cântec de vioară
pe strune-nvechite
o melodie din templul iubirii
poem de vis şi de petale
un gând în minte mi-a-ncolţit
mă las furată de amintiri
iar doru-mi ratăceşte
sub norii cenuşii
putea-voi oare să

ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI : ŞI COSTEL ZĂGAN
CELE 1001 DE NOPŢI ALE CUVÂNTULUI

Sudoare îngerească
ţi-a curs în călimară
poţi scrie-acum poete
şi poate n-o să doară

Mai cumpăneşti tăcerea
A FI SAU A NU FI
şi iată în cuvinte
se crapă-ncet de zi

Costel Zăgan, Hip

Trei linguri de zarzavat

Din cel pus pentru iernat,

Două cepe iubăreţe,

Trei cartofi în cubuleţe,

Apă şi puţină sare

Într-o oala la foc tare

Şi cât vă mai odihniţi,

Căutaţi ce mai găsiţi!

Dac-aţi fost ieri pe suhat

Şi urzici aţi adunat,

Să le daţi drumul în

Au împânzit privirea, norii. Parcă aşteaptă să cadă

şi tocmai acum când se anunţase şi eclipsa de soare.

Nu contează că e parţială.

Speram în jumătatea aia de lumină,

să-mi privesc fericirea.  

N-am ştiut niciodată cum sunt. Aveam doar iluzia ei. Acum

(Foto de aici)

Cândva,
Am crezut în eternitate,
Mi-am prins fericirea în păr
Și-am cântat, în vers nebun, absolutul.

După o vreme,
Am zăcut printre lacrimi,
Întâlnindu-mă ades cu nefericirea,
Locuind alături de trădare și minciună.

Dacă am ști,
Când ani

Iubirea ta e hrana sufletului meu,

izvor de  dor  şi lacrimi cristaline

la tine mâ gândesc în nopţile senine

când focul iubirii îţi aduc ca Prometeu

De tine mi-este dor în fiecare clipă

de nu te văd o zi, totul e trist,anost

viaţa se scurge monotonă, fără

E satul pustiit şi gol

Şi scârţâie a vechi fântâna...

Cu tălăi murdare de nămol,

O văd pe mama.

Gustul melancolic al dimineţilor  târzii îmi  trezeşte amintirea îmbălsămată, îmbrăcată într-o haină absurdă, tristă şi imprecisă care îmi spulberă orice dorinţă, astfel încât să nu mai pot trăi decât la adăpostul unor priviri încercănate şi tulburi.

Sunt plictisit de muze decăzute,
nu-mi mai zăbovesc bacnotele în buzunar,
cuvintele sunt sărace
fără limbă,
ce-mi oferi adoarme în golul tău
scos din fire.

Nu înţelegi că m-am schimbat în altceva
care numai gustă lipsa de fluturi,
cum înotam altădată

Am îndrăznit să tulbur pacea, iară,
Ce-n inimă domnea de vreme multă,
Ea, inima, de mine mai ascultă:
Oh, îmi doream, din nou, o primăvară!

Tânjeam după o floare parfumată
Și dup-un cer cu argintate stele,
După un zâmbet tandru, dintre-acele
Ce,-nfior

Nu-i adevărat...

acelaşi anotimp?

Întinde mâna, mângâie 

întâmplător primăvara,

măcar o zi.

Apoi... uită!

Vioara tace,

o linişte profundă

inundă florile de câmp,

când umbra îmi suspină.