Blog

Noi ne rostogolim

În efemere nisipuri

Şi plouă gânduri,

Vise,

Tăcere

Peste urmele ce nu mai ştiu

În ce ornic ne ascundem

Precum melcii lunatici

Să spiralăm cămările

Memoriei

Uitarii

Să credem zadarnic

În legături necesare

Cînd percem sintagma

Viitor versus trecut.

Tu creionezi o lume de poveste 
Și-mi întinzi mâna, să pășesc în ea 
Dar uiți că floarea pe care-o dorești 
Sădită-e-n grădină altuia. 

Doinești un cânt de jale peste timp 
O vrajă țeși și-mi prinzi sufletu-n ea 
Jurându-te pe zeii din Olimp, 
Că-mi dai ori

Plângi…

Plângi în nopțile senine,

Plângi cu fruntea-n perna albă,

Din nesomn se face salbă

Și din vise căi divine.

Plângi pe crucea de mormânt,

Când cocorii își iau zborul,

Veșnic fi-vei călătorul

Și eroul pe pământ.

Plângi când viața ți-e osândă

Și cînd i

Laur lucra pe drumul spre Năvodari. Sediul îl are undeva lângă tunuri şi ajunge la baltă* în cel mult zece minute de mers vioi pe jos.

     Ca de obicei fusese o zi călduroasă, plină de intervenţii grele şi probleme infernale aparent fără rezolvare. E

Sărutul 

Când m-ai sărutat, nu mi-ai atins buzele 
ci sufletul și trăirea sfârtecată în mine, 
aripile prinse în tipar, sub anotimpul de pace, 
din drumul meu spre sfântul tău altar ! 
Nici nu mă mai știu, simt doar 
că mă înec la malul tău, 
în adâncuri fi

de Cristian Ţîrlea

Voi vedea ce pot face cu lipsa lor.

un an sau el pe noi, fără tine şi e joi azi

şi tună

şi fulgeră

şi cerul cade pe pământ. Plouă cu lacrimi-

le pe care le-am strâns în mine să spele tot

ce e roşu în noi şi senin să fie Sufletul albastru

sâmbătă cu tine

şi

pietrele cu var le-am umplut. Albe

Închisă-s într-o lume oarbă, fără vise,
Pe perna de suspin brodez din ochi mărgele,
Degeaba am toate ferestrele deschise
Luceafărul nu va mai trece printre ele.

E întuneric în camera-nchisoare,
Făclia dorului abia mai palpită-ntr-un colţ,
Mai dă-mi te rog

Mă iubește , nu mă iubește... 
O, da! Dar mult mă chinuiește, 
Căci tare rău s-a supărat 
Că e gelos și ofticat 
Și uite-l cum mă pedepsește, 
Cu mine-acum nu mai vorbește 
Înfuriat m-a renegat! 

Mă iubește, Nu mă iubește... 
O, da! Și știe și el că greșește

de Cristian Ţîrlea

Sărut-mâna, mamă!

plină de scaune goale, mă invita pe singura

canapea acum întinsă ca un pat,

fără cuvertura aia

de vişină putredă

pe ea. Avea un cearceaf alb şi o perină de stele

să-mi odihnească trupul. Trebuia să vină trenul.

Trenul

acela pe cărbuni

şi

roşu încins de scân

de aer, mi-am pierdut glasul. Bătăi de piept

cu ritm neregulat îmi opresc

respiraţia

şi

capul. Da, capul îmi plezneşte şiroind gânduri

spre sufletul prins ca o matrice

de dor

de iubire în albastru poleit de stele şi eu doar  

roşu.    

10.07.2014, ora 00,2

Sărutul

Aș vrea să îți sărut privirea sfântă,
sub îndrăzneala de-a privi în zare,
când gând mă frânge, spini se-mplantă,
aș vrea să-mi fii poteci sau cale.

Sărutul meu e înfrățit cu malul,
când mări se scaldă în vremuri fără tine,
întreabă apusul cât d

trag  aerul să-mi apropii sufletul cu fiecare

respiraţie pătrunsă de rafale de dor. Dor

de kefirul ce-mi trăieşte

visul din noaptea-zi

a realităţii

prinsă-n gândurile de albastru necuprins

în punctul acela de roşu-   

Eu.     

10.07.2014, ora 11,56’

Cunoaștere

Vom cunoaște universul, veacuri, zile fără sens
când prea plinul din speranță și în piatră el abundă,
viață-ntreagă, trista-mi vrere, puse toate în consens,
se transformă în dorință, taină, ultima secundă.

Ne e teamă doar de teamă, veșnic nu

Urc să ajung la Tine

coborând spirala întunecată

spre acel punct minuscul de lumină

zăgăzuită

în neputinţă mea de a mă afla

de a Te regăsi

de a Te simţi

de a Te avea

fără îndoieli

fără să-ţi dau un chip

fără să Te strig cu un nume

învăţat în colţul meu de lume