Blog

baie

fierbinte să mă răcorească

mi-am zis că-mi trebuie,

nu ştiu de ce şi cum,

doar văzul îmi rămăsese

intact

când mă priveam,

eram eu

şi miroseam a tu,

mă săpuneam de zor

cu palmele ce păreau

că te ating pe tine,

nu pe mine

să mă eliberez

de gândul

ce nu-mi

Iarna                            

Spune-mi iubite de-ţi este dragă

Iarna nebună cu fulgi de zăpadă

Când te îngâni cu vântul în zbor

Şi frigu-ţi pătrunde cu adânc fior

Pieptul tresaltă de aerul pur

Gândul percepe noianul din jur

Întinderi nesfârşite de alb f

- povestire -

Se anunţa o zi de primăvară însorită. 
Juţă se trezi cu noaptea în cap, aşa cum o făcea de ani de zile. Era un bărbat de vreo 45 de ani, înalt, frumos, bine făcut, cu părul negru, pieptănat îngrijit, ochii albastrii pătrunzători, mustăcio

Stagnând în dorinţe cu istoricul şters,

dobândisem un iz personalizat de naftalină,

ca un unchi ramolit în pijama.

Încă mai jeleam cumva „marele vis”,

într-o recapitulare... înainte de-al ştrangula.

Cu mult bun simţ, din lesa lui

îmi şoptea amănunte demult

Mărgăritar

Nu azvârliţi mărgăritarul!

făr'-de-grija

se va întoarce împotrivă:

cu meridianele ucise,

cu stâncile pe care floarea de colţ nu mai vrea să crească, rămase

pietre în pat de apă fără apă,

cu luna ca o tipsie, refuzându-ne

secera subţire,

cu firimit

Voi scrie pe-o aripă de vânt ce suflă greu

În iarna-naripată cu cer atât de rece,

Cu-albastrul fir de gheaţă voi scrie tot mereu,

Pe liniștea străină din iarna, ce va trece.

Voi scrie de iubire pe neaua de tăceri

Ce ninge peste mine ca-n iernile de ieri,

ARDERE

A ars incet icoana afumata ,

Precum  o lumanare ea s-a stins ,

Catapeteasma a plesnit damnata

Cand aripa de inger m-a atins .

Eu ma rugam sa-mi fie ea aproape ,

( pendul ascuns intr-o secunda )

Dar cu un tremur obosit de soapte

Ea tot mai tare-n timp

Dragoste la prima vedere 
poezie [ ]
Zănișoarei mele Sela 

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de Ștefănescu Romeo-Nicolae [ASiIiVro ]

2009-06-30  |     | 

amintire

mi-au rămas două păsări heraldice-n vie

pe dealul acela din visele mele

și-un nuc ce avea coroana cât cerul

la a cărui umbră stăteai, copilărie.

toamnele cădeau altfel atunci,

se rostogolea soarele pe devale,

din mirajul serilor stelele deveneau

mi-am lăsat ochii

în altă viaţă,

la poarta sufletului

să se odihnească.

Acum

sunt orb,

doar pleoapele

îmi ţin loc

ochilor să cred

că văd în întuneric.

Plecat

în gânduri,

nu mi-am mai găsit

nici ochii,

nici sufletul.

S-or fi ascuns

rătăcind prin lumea de v

ta, e roşu (a)prins

din tangoul ce

valsează

pe albastrul porţii

dintre noi.

Eu

orb, tu

doar împrăştii parfumul

pe urma paşilor tăi

să-l simt,

să nu greşesc

viitorul

sunet să-l sfărâm

pe caldarâmul

minţii din suflet

şi puzderie de stele

să-mi acopere privir

se-adunaseră mulţi oameni curioşi

totul se petrecea cu porţile închise

unii îşi băgau ochii  prin geamurile mici

alţii aruncau înăuntru tot soiul de lucruri

dar castelul refuza să-şi arate secretele

un guru apărut din neant

aducea detalii despre un interio

de lut, l-am lăsat să ardă,

să prindă coajă,

să fie tare,

să reziste la loviturile vieţii.

Doar

de ciocanul oamenilor

din cuvinte,

mi-am lăsat sufletul

ca o plastilină

îmbibată cu stropi

de apă-sânge,

să oblojesc fisurile

ce apar

şi-l bag la copt...

iarăşi.

O clipă nebună

a făcut-o pe ea

să-mi dea în dar

inima ei.

Îmi valsa

sufletul pe stropii

de fericire picaţi

pe faleza iubirii.

A venit noaptea

cu dimineaţa ei mohorâtă,

să-mi spună,

să mă-ntrebe într-o doară,

dacă poate

să-si ia înapoi

ce-i aparţine.

Nu,

i-am

Dor de Eminescu

Luceafăr sfânt, de dorul tău,

Natura-ntreagă s-a schimbat;

Alunecând totul în hău,

De când spre astre ai plecat…

Eu simt că ne priveşti mereu,

Te simt că eşti chiar supărat,

Luceafăr sfânt, de dorul tău,

Natura-