Blog

Mi-e dor să-ţi spun că îmi lipseşti!

De plânsul nopţii ce mi-a stat de veghe
Am ochii umezi
Dimineaţa
Privirea obosită caută culcuş şi-mi pleacă iar
Prin gânduri

Şi ele nedormite
Rugându-se de clipe să aţipească-n timp

Preţ de o secundă pe gene stea d

Oamenii de ştiinţă au descoperit  

o imensă fisurã greu de-acoperit,                                                                 
între real şi virtual, unde se scurg,
nici nu ştiu cum să explic...
dar de fapt se scurge aproape tot.
Priviţi şi d

Învălui clipele

râului murmurând

în valea adâncă a luminii

(se scurgea în ritm mai domol).

Cuvintele pier

peste oraşul învăluit în lumina asfinţitului,

înghiţite de gesturi largi,

înnegrite de trecerea timpului.

Umbrele primesc

deasupra porţii late,

tuşel

Tu mă inhibi

cu mâinile întinse a chemare,

mă bântui

şi mă vrei

înfăşurat în vuietul tăcerii.

Nu te condamn.

Mă simt eu însămi

pe strigătul luminii,

în pata de culoare

vinovat.

Din oglindă,

citeşte asta dacă priveşti

cu limbi de clopot

adânc

în ochii mei.

Iartă-mi tăcerea ce-a cuprins

Un timp ce secol mi-a părut

Dar încercările m-au ”stins”,

Sufletul tare m-a durut!

Dar au trecut...

Deși mai arde jarul greu,

Ce-n suflet încă mi-a rămas,

O să-mi revin! Voi fi tot eu!

Dă-mi doar răgaz, mai am un pas

Să prind ia

Cântece neauzite răsună prin locuri retrase
şi săruturi aşteptate scotocesc prin memorie,
fata cu faţa de rubin şi ochii migdalaţi
trece prin gânduri ca o pasăre legănată de vânturi
peste pădurile defrişate de amintiri.
Am să cad în uitarea sortită d

Rămâne doar urma paşilor mei

sub influenţa tensiunii,

uneori rătăciţi, alteori adunaţi în cercuri, spirale, gânduri

ascult şuvoiul de cuvinte.

Nu sunt mult, nu sunt puţin, sunt doar eu.

Simţindu-mă singur,

desenez stâncilor suflete frumoase

într-un fel

Gavriil Stiharul
Profeţii despre România

CAP. I
Viziunea din „Poiana Descătuşării“

în poiană, un schimnic, îmbrăcat ca un păstor – cămaşă de in, cioareci, cojoc lung până la călcâie, brâu stacojiu, opinci ciobăneşti – , şedea pe un frumos tron dantelat

Înainte de-a se face lumea şi de-a începe

cuvântul să păşească-n începutul ei,

nu era nimeni şi nimic.

Când au alunecat de pe limbă-n jos,

s-au înmulţit cuvintele cu duiumul

ca un câmp mare de flori,

şi s-a umplut Pământul.

Iubirea - unul dintre ele a înfă

Plec
Până să văd cum totul din jur se pliază în mofturi
Ca nişte cute însăilate de vremi
Cu prea multe goluri
Ramase din ieri
Pline
Dis de dimineaţă
Încă
Plec până să aud ce-mi strigă nimfe cu aripi bolnave
Ce aşteaptă un zbor,
Doar unul
Încearcă ideea de flu

Dacă

ai fi o lacrimă,

o să cauţi

să mă culegi

în căuşul palmelor.

Ai să mă găseşti

îmbăindu-mi sufletul cu tine

acolo unde cerul,

la focul vieţii,

şi-a pierdut cuvântul.

Mi-aş încălzi mâinile

unde norul a uitat să-şi scuture lacrima

şi-n zbor, uitaţi la două

Toamnă, poamă aurie,

mâine cum va fi să-ţi fie ?

Azi atârnă-n crengi culoare

fructe dulci, îmbietoare.

Încă plâng greieri în noapte

şi iubirea are şoapte.

Sub fereastră în grădină

flori se-apleacă şi suspină,

se îmbracă-n galben toate

şi tot plâng neascultate

    E din ce în ce mai toamnă.

Vreau să-mi iau gândurile cu mine, să plec într-o lume mai bună...

Mușcata roșie din fereastră doar zâmbește palid şi cred că-i pare rău după mine.

    La radio sunt știri ce înțeapă aerul. Închid. Tăcerea se-aşază iar.

F

mărie

tot mi-e dor și iar mi-e dor,

să beau vin dintr-un ulcior

și ulcioru-aș vrea să fie,

gura ta, dragă mărie,

astăzi s-a oprit la poartă

toamna cu coșul de toartă

și-a venit așa în șoapte

să-ți aducă mere coapte

și cu toamna hop și eu

c-un dar de la dumn

Suflul toamnei flutură
Inima-mi ca pe o frunză
Smulsă de pe-o ciutură
Unui pictor dintr-o pânză...

Suflul toamnei scapără
Inima-mi în muchii sparte,
Lama lor mă apără,
Mă împarte, mă desparte...

Suflul toamnei vântură
Inima-mi s-o spulbere
Când în z

Îmi amintesc de tine, foșneai în frunze seci
Căzute fără milă, pe-ascunsele poteci,
Erai o adiere în părul meu cărunt,
Cuvinte și tăcere, zăceau în mine, crunt.

Mă înveleai în lauri, izvoarele-mi secai
Când forfota în suflet venea, tu nu plecai,
De-n

Am hoinărit destul pe cărări oarbe.

Soarele bătea tare.

Am ajuns la muchia pajiştii

după o lungă absenţă

pe un pinten de pământ

evocator de alcovuri.

Cred că e capătul

de obicei calm şi răbdător

şi o să mă scufund

(nu izbuteam să recunosc)

sau o să devin

Ţi- am dăruit iubire, o cupă de nectar

În nopţile toride, ascunse-n calendar

Inima-mi  străpunsă, fierbinte ca o lavă

Ca un cadou de preţ ţi-o dăruiesc pe tavă.

Cu lacrimă amară şi dorul în duet

Îţi scriu în miezul zilei un delicat sonet,

Sunt doar o cart

Liniştea singurătăţii îmi plouă pe umeri.

Vine la mine doar Noaptea şi văd că poartă tot aceeaşi rochie neagră din trecut, cu paiete în formă de stele. Sigur şi-a luat azi şi evantaiul cel mare cu care-şi face vânt agitând nişte arbori. Ei murmură-nce