Blog

Adoră cuvântul în sine
mai presus de cele spuse de el,
mielul tăierii
prevestitor al învierii prin milă
c-o lacrimă arsă.

Înclină mai mult paharul
să se verse picăturile!
Ofradă morţilor aduse
pentru vinul proorocit să se bea.

Clipele se simt aduse de

Deşi în şoaptă,

vorbea cu aprindere în treacăt

după o zi întreagă pierdută

cu figura ştearsă.

Buimăcit de soare,

doar fruntea ridicată

îi aducea

puţină inconştienţă

atât de absentă,

temându-se

de tăcerea lui.

Îl ajuta să regăsească,

deşi pierduse între

imn

strigă timpul după mine să-l aștept, dar el se duce,

nu mai pot să stau de-o parte, încă-mi bate rana-n puls,

urcând golgota spre moarte, răstignit Cristul pe cruce,

tot privindu-i tragedia, multe lacrimi au mai curs.

nu mi- e frică de cuvinte, ele

Aprindeţi candelele toate,
În noaptea asta-i Învierea!
Dormiţi pe zi, staţi treji la noapte,
Vine Iisus cu mângâierea.
¤¤
Aprindeţi candelele toate,
Căci mâine este Paştele!
Fiţi fericiti... tu soră, frate,
Domnul vă ia păcatele
¤¤
Aprindeţi candelele toate,
P

Crucea iertării noastre
poezie [ ]
Mila Domnului
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Ștefănescu Romeo-Nicolae [ASiIiVro ]
2009-07-12 | |

Din mila Ta, Cea Preaânaltă Doamne,
Ne-ai trimis, Vlăstarul Tău pe cruce,
Să ierți păcatele a

Cu privirea nedumerită

se ridica cu zgomot

să privească mai departe

aducând o undă de mister

din primele timpuri.

Cu ultimul surâs

trecea-n cuvânt

o taină

să cutreiere nopţi întregi

cu un fel

de nepăsare amuzantă

în fiecare privire

îndelungă şi străină.

Întoarceri subite de privire

răsăreau deodată în vorbire

ca nişte gesturi obişnuite.

Se jena de repeziciunea

cu care îşi pierduse

cu totul intimitatea

şi aştepta o impresie

să schimbe câteva cuvinte

cu puţină nepăsare în succes.

I se păreau neliniştit

(Gânduri pentru săptămâna luminată)

Aş rupe-o floare din grădina de cuvinte,

Aş aşeza-o în cartea” Luaţi cu toţi aminte”.

Floarea cuvânt e zămislită din lumină,

Alină tot ce doare, arde şi suspină.

Aş picura pe floare iubirea nesfârşită,

Să spele-n strop

Şi-a adus aminte întâmplător…

Privea fără strigăt

cu aerul nedecis,

o farsă

a memoriei goale

în nemişcarea ei

silindu-se

să nu se gândească

la nimic.

Ar fi vrut

în scurta sincopă

a conştiinţei

să reţină

imaginea pe retină...

Într-o

linişte neaşteptată

a developat

o imagine

undeva

dincolo de conştiinţă,

în camera obscură

a memoriei.

gară pustie

m-am oprit la ultima stație,

gară pustie,

trenul a pecat singur spre nu știu unde,

singuritatea te devoră,

fântânile plâng,

doi plopi cântă la ocarină,

doar umbre:

de oameni, de pomi, de case.

din cer picau aburi de căldură,

câmpia era incendiată

  ACUARELE ÎN ETER

* dedicată poetei Mihaela Meravei *

vorbeam şi ţiparii consoanelor

strecurau râuri galbene între vertebrele decalcifiate

a zilei lucrătoare

colţii de haită a întâmplării de-a fi

respirare de piatră

aburii veşniciei ridică armură

în care s

Mi-este dor
dar dor de tine
merg prin ierburi ca năuca
sau năluca
cucii-mi cîntă iar prohodul
iarba-mi taie astăzi nodul
întrebărilor deşarte
eşti aici sau... eşti
departe
chiar exişti

sau eşti doar dor?
uite cum îmi intră-n nor
o dorinţă nerostită
cum că vrea

Pe timpul în balans

pe taina cea de taină

culeg  infinitul 

ce-mi picură muguri

se deschid în ploile tăcute

în flori nemuritoare

modelând sfârşitul frânt

în orbirea lui brutală

culeg de pe învelişul lumii

amintiri de ieri

plecate pe alte căi crepusculare

fără

Viaţa, îmi este spartă în trei cioburi,
Rog primăvara, picteze ceru-n alb,
Iar anii vieţii îi contabilizez în noduri
În miile petale, ce ning, ca visul dalb.

Un ciob al vieţii e copilăria,
E limpede şi străluceşte-n soare,
Seamănă cu frumuseţea, ome

Azi e mare sărbătoare,
Aş dori şi tu să vii!
Va fi floare lângă floare,
Chiar în ziua de Florii

**

Florile de primăvară
Se vor aduna cu toate;
După ce se lasă seară,
În culori vii, minunate.

**

Te aştept în faţa porţii,
La acest mirific bal...
Tu vei fi Regin

Ar fi vrut

să privească în ochi

cu o indiferentă ridicare

din umeri,

şoaptele unei vieţi

pe care nu o cunoştea.

Arunca o lumină uşor ostenită,

obosit de aşteptare

şi simţea în propria fiinţă,

ridicarea clipei

ce se desprinsese.

Incomodă impresie…

Într-un

gust confuz

de lacrimi neplânse,

cu subtile

străpungeri de lumină,

cu glasul surd

încerca

să oprească

şirul dezordonat

de gânduri

din bătaia

tâmplelor.

Când noaptea neagră

încet coboară

în somnul care nu e somn

aprinde flăcările oarbe

ce tulbură şi vânt, şi om

răcoarea lunii mă-nfioară

fumegăind în cald abis 

visele ce se prăvale

în taina care

le-a ucis

noian de stele mă îmbată

cu mii de şoapte fără noimă

pe