Blog

Din piatra cea zidită, din piatra dură zbor,
Am aripi împietrite ca albul unui nor,
Să ningă peste mine, rugi de alinare
Să nu mai simt nimic din ceea ce mă doare.

În zbor tăcut, prin pietre ascuţite-n timp
Cu aripi scrijilite cobor pe albul nimb,
Î

Cu apa

gâlgâind

surdă în urechi

avea senzaţia

unui fel

de siluire figurată.

Se pierdea de bunăvoie

între lucruri mărunte.

Cu o lene vizibilă începuse

să citească timpul...

A trecut o clipă

peste orele goale

încărcate de gânduri,

lipsite de umbre şi lumină

cu privirea umedă

şi fruntea plecată.

Când viaţa

curgea în jurul lui

era prizonier, trăia

într-o lume fantomatică.

vedeam în vis…

vedeam în vis cum mama mea la moartea mea cum mă jelea

ieșise din mormântul ei și lumânarea  mi-aprindea,

 mă legăna, mă alinta și mă jelea și mă plângea,

băiatul meu unde te duci, acolo nu e lumea ta,

îmi băga bani în buzunar să dau la va

Într-o realitate

înceţoşată, imaginea

se tulbura pe nesimţite.

Nimic nu oferea

un statut definitiv.

Cu o scânteie

de triumf în ochi,

un freamăt viu răzbătea

cu un aer nevinovat.

Apărea

mereu visător

să-ntoarcă spre el

o faţă umană.

Era atât de liniştit.

Privea cu atenţie

amintirea inconştientă.

Cu privirile întunecate

număra ore goale.

Se scufunda

în vise de neînţeles...

Pe o aceeaşi bancă,

într-un acelaşi parc,

un cerşetor citea

mereu, aceeaşi carte… aştepta

ziua în care, din senin, un vifor

să-l poarte către mare

-galop de val,

galop de vânt-;

acolo,

printre cai de mare şi corali

este un templu fără zei, cu poarta larg desch

să spui: “lumea e frumoasă”, chiar dacă n-ai văzut-o;

cum ar putea, un dar, să fie altfel?

să spui: “iubirea e tristă”, chiar dacă n-ai cunoscut-o;

cum ar putea fi altfel, când tristeţea

este podoaba ei cea mai de preţ?

să spui: “viaţa e scurtă”, chiar

Îți iei în brațe viața dragă

Convins c-a ta e lumea-ntreagă

Și, cuprins de beatitudine,

Nu ai nici o incertitudine,

Neștiind că-i zborul tău spre onor,

Cuprins de bucurie-n cînt sonor, -

Certă dovadă de neștiință

A căderii în gol spre neființă,

Îț

Trăiesc
în adevărul vieţii
înfig rădăcinile
în trecutul din care
îmi iau seva
mă înalt spre lumină
unde voi înflori cautând
idealul prezentului
şi al viitorului

trăiesc
căutând fericirea
o regăsire, un vis
ce zămisleşte veşnicia
ploilor calde

sunt atât de împrăştiat
paşii mi se rătăcesc
în aşteptarea oaspeţilor
zilele comune
sunt ascunse
sunete stridente urcă din stradă
în oglindă mă dezic
de firele albe și neliniște
pierd clipe cu spaima
de a deschide ochii
sunt atât de uituc
încurc toate zilele d

Caii albi,

caii negri,

caii cu stea în frunte,

ne bântuie ziua,

ne bântuie noaptea, cu vise cu tot

îşi răstoarnă galopul în noi până când

devenim lăncii, aruncăm

strigăt la cer: “Fă-mă din nou, fă-mă galop, să nu îmi mai pese

de timpul iubirii,

de timpul dur

Am regăsit cutia cu-amintiri

din podul vechi

paianjenii plecaseră…

în urma lor,

doar pânza, fragilă şi

periculoasă…

Lumina tremura…

Am deschis cutia…

ce greşeală!

N-am mai plecat…

sunt tot aici,

în vechiul pod!

Pentru o clipă

cu ochii ieşiţi din orbite

într-o privire fixă

cu trăsăturile împietrite,

respira zgomotos.

Cu faţa învăluită

într-o senzaţie ciudată,

se simţea golit.

Nu cunoscuse singurătatea...

poetul și primăvara

când vine primăvara,

odată cu florile,

înfloresc  poemele,

li se face zară miedul

pe unde trece poetul,

cu ochii lui de baladă

face jariștea livadă

și din iad face iar rai

peste țară, peste plai,

e lunatic și e spelb

se visează pui de cerb,

Între

cuvinte obişnuite

pătrunsese

cu paşi şovăitori,

un sunet înfundat

ce amintea

de privirea rece

a imaginilor

sosite din vis,

alungând

gânduri neprecizate,

încă…

În liniştea nopţii

în surdul hău

tainic mă cuprinde un dor  

ca o adiere rece de vânt

pătrunde în gând

ca un ecou

ce colindă infinitul

secundele ard amintiri

ce dor

în zarea ascunsă 

liniştea ţipă

în cuvinte nerostite

pe chipul lunii tipărite

cu fire de aur

cu pe

Noaptea ascunde vântul în beznă,

În ploaie mă plimb hoinar şi apuc,

Să simt tăcerea scursă spre gleznă,

Drum cu lumină îl caut năuc.

Tâmplele-mi ard în alb de cenuşe,

Privirea o simt o pală de vânt,

Toată simţirea e în catuşe,

Braţele, fulgere vii spre păm

Şoptesc dar nu se aud şoapte
doar buzele care se gustă
şi rămân semne în memoria porţii
de nu se mai şterg.

Moment
care deschide scoica cosmică,

de intră lumina
până se coace pâinea.

Mirosul ei dulce
devine sărut,

pe buzele care tot aşteaptă
la poartă
şi

Cu o sclipire fugară

din privirea fixă,

păstrase acelaşi surâs

mişcându-şi buzele

în faţa  meandrelor vieţii.

Schiţase un zâmbet...