Blog

  Tristeţea îşi face iar cuib în sufletul meu, tenace ca o rândunică ce se întoarce credincioasă din peregrinările ei, iar şi iar, la locul ştiut. E inutil să mă împotrivesc şi de fapt, nici nu prea am intenţie. Aştept răbdătoare să vină momentul opo

Să ne îmbrăţişem în pragul nopţii,
să nu uităm asfinţitul,
imagine afişată-n memorie.
Ochii păstrează şi ei pe retină
frumosul pe care-l absorb şi-l cultivă
în fiecare poem ce-l voi scrie.

Tu te supui aceloraşi uşi ce trebuie deschise
pe fiecare hol d

Cobora cerul pe pământ. Se înnegura.

Adierea dintre crengile pădurii, ne aducea

foşnetul aerului mai aproape de banca noastră, tată.

Păsările se întreceau cu vântul, care să cânte mai tare.

Lumina ardea în felinare. Sufletul ne şoptea dorul.

Îl prive

Crengile nu mai sunt calme
copacii trag în noi cu flori
iar mugurii focuri de arme
ne urmăresc cu primii zori

Costel Zăgan, AXIOMELE LUI DON QUIJOTE

Era noaptea când nu erai plecată undeva,
îmi sortam sentimentele-n sertar,
le părăsiseră visele decuseară,
pe urmele lor mă oboseam degeaba
luaseră distanţa disperării.

Până-n dimineaţă mi-au căzut mîinile,
gurille noaste se adânceau triste,
ochii dor

Busuioc de pe razoru,

Stiu eu de cine mi-i doru,

Este un suflet gingas,

Cu adevarat de ingeras,

Privirea fără capăt de lume, alunecată în pădurea  

de oameni, căuta o luminiţă, o şoaptă, o mângâiere.

Se-ngrămădeau, toţi, împroşcau cuvinte, în stânga,

în dreapta, în faţă, într-o limbă pierdută, în spate.

Din ochi, întuneric - noaptea lăsată peste

Din hăuri neştiute şi zăpezi virgine

S-au ridicat speranţele spre stele.

Precum o pasăre spre zările senine

Îşi întind aripi gândurile mele.

Prin crânguri se aude cânt de primăvară,

Răsar pe ramuri muguri de nelinişti,

Iar ale mele doruri rătăcesc pe-afar

înaintez sau stau

între două necuprinsuri

cu neputinţa de a mă contura

alunec înafară

într-un cineva

care rămâne mereu altcineva

pentru ce neliniştea sfâşâie sclipirea de a fi

înafara inimii e absenţa

neauzitul strigăt al mineralei tăceri

deconcertantă etern

Nici bine ochii n-am deschis
singurătatea mă izbeşte-n faţă
şi-abia ieşit din paradis
o altă amintire mă răsfaţă

Singurătatea mă izbeşte-n faţă
nimic cu nimeni se-ntâlneşte
mă nasc în fiecare dimineaţă
cum apa domnilor din peşte

Nimic cu nimeni se-ntâlneşt

De câteva nopţi somnul meu e nesomn, gândurile se risipesc în întuneric, în haosul ce mă absoarbe. Categoric, serile de mai nu sunt romantice, sunt verace. Tristeţea e mai seducătoare decât fericirea, aşa că azi vreau să fiu romantică. dar dacă nu-mi

Nu mai încap în burduful de câine,
am fost muşcat de alte întâmplări
şi am cicatrice sub cearcănul de sub ochiul negru.

Carnea rănită acum ameninţă-n memorie
asemenea ninsorii în sânge,
îmi dă o pedeapsă mai mare
decât să-mi fiu chiriaş în trup.

Zăpezi

 Pe cerul nopții mele ți-am văzut privirea,

 Albastre stele care pe boltă strălucesc,

 Dar am știut atunci că-i numai oglindirea

 Ochilor magnifici ce-același cer privesc.

 Pătrund în al tău suflet și-i văd nemarginirea,

 Resimt din plin fiorul ce tainic

dimineaţa muşcă arborii

din faţa ferestrei,

îşi amplifică languroasă cântările.

te privesc…

cu degetele îţi conturează surâsul

prins într-o rază.

tu eşti încă departe,

în adâncul de somn şi vise…

îmi lipesc trupul de somnul tău,

îţi simt tresărirea

sub  mâin

A câta oară dorul meu  te cheamă

Când seara-şi desface aripi de aramă

Şi-n vălul albastru pictează crăiţe

Curând estompate de-a nopţii velinţe

A câta oară dorul meu  te cheamă

Când visu-n fir de zâmbet prinde lacr

Nici bine uşa n-am deschis
singurătatea m-a izbit în faţă
şi-abia scăpat de paradis
pe fugă am trecut prin viaţă

Costel Zăgan, AXIOMELE LUI DON QUIJOTE

Cerul palmelor tale, înveleşte trupul

rănilor mele din timpul fără tine.

Iubirea,

scrijelită cu sânge,

pe cruce.

Doar eu mă mor cu patimile mele

din clipa ce a fost zugrăvită

în ceasul fără de ceas al nemuririi.

Alerg amintirea din poartă, nespuse cuvint

 În seara asta nu-ți spun că te iubesc,

 Te las pierdută-n gândurile mele,

 În marea viselor din nou plutesc,

 Cu capul printre nori și printre stele.

 Deși te văd, îmi imaginez a fi

 O prințesă din eternele povești, 

 Crăiasă a magicelor nopți târzii

 Ce

nostalgii

au înflorit cireşii ca-n abecedar,

pe cer au apărut trei stele-ndoliate,

a răsărit un plaur peste ape

şi din fântâni se-adapă blândă luna,

tot mai străină trena ta suavă

sub cerul nopţii-mi pare ca un doliu

şi-mi vine-aşa în cochilii de vis

să bla

Din pricepere deghizată
afişată pe faţa ciupită de vărsat,
se scutură a lehamite.

Are inima noduroasă de prefăcută vanitate
ce-i străbate prin sinapse nervii,
adaugă ipocriziei statut de sinceritate
şi o perorează mereu.

Nefericit de plictis
singura lu