VISUL

Plăcerile care mă-nfierbântă

târziu, când visez în noaptea albastră,

n-aș vrea să fie distruse

de zorile care, devreme, bat la fereastră.

Visam că zbor pe cai înaripați

și-n drumul către cer sunt un nemuritor,

privind în urmă castelele

Conştiinţa-mi vorbeşte din amvon,
nu m-am dezis niciodată.

tu nu iei lucrurile-n serios
îţi construieşti personajul pe cuvintele lipsă
pe scena improvizată de-un scenarist grăbit
care e şi actor de ocazie.

Ruina din această seară îşi caută nisipul
pent

Trei linguri de zarzavat

Din cel pus pentru iernat,

Două cepe iubăreţe,

Trei cartofi în cubuleţe,

Apă şi puţină sare

Într-o oala la foc tare

Şi cât vă mai odihniţi,

Căutaţi ce mai găsiţi!

Dac-aţi fost ieri pe suhat

Şi urzici aţi adunat,

Să le daţi drumul în

ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI : ŞI COSTEL ZĂGAN
CELE 1001 DE NOPŢI ALE CUVÂNTULUI

Sudoare îngerească
ţi-a curs în călimară
poţi scrie-acum poete
şi poate n-o să doară

Mai cumpăneşti tăcerea
A FI SAU A NU FI
şi iată în cuvinte
se crapă-ncet de zi

Costel Zăgan, Hip

Iubirea ta e hrana sufletului meu,

izvor de  dor  şi lacrimi cristaline

la tine mâ gândesc în nopţile senine

când focul iubirii îţi aduc ca Prometeu

De tine mi-este dor în fiecare clipă

de nu te văd o zi, totul e trist,anost

viaţa se scurge monotonă, fără

(Foto de aici)

Cândva,
Am crezut în eternitate,
Mi-am prins fericirea în păr
Și-am cântat, în vers nebun, absolutul.

După o vreme,
Am zăcut printre lacrimi,
Întâlnindu-mă ades cu nefericirea,
Locuind alături de trădare și minciună.

Dacă am ști,
Când ani

Au împânzit privirea, norii. Parcă aşteaptă să cadă

şi tocmai acum când se anunţase şi eclipsa de soare.

Nu contează că e parţială.

Speram în jumătatea aia de lumină,

să-mi privesc fericirea.  

N-am ştiut niciodată cum sunt. Aveam doar iluzia ei. Acum

Sunt plictisit de muze decăzute,
nu-mi mai zăbovesc bacnotele în buzunar,
cuvintele sunt sărace
fără limbă,
ce-mi oferi adoarme în golul tău
scos din fire.

Nu înţelegi că m-am schimbat în altceva
care numai gustă lipsa de fluturi,
cum înotam altădată

Gustul melancolic al dimineţilor  târzii îmi  trezeşte amintirea îmbălsămată, îmbrăcată într-o haină absurdă, tristă şi imprecisă care îmi spulberă orice dorinţă, astfel încât să nu mai pot trăi decât la adăpostul unor priviri încercănate şi tulburi.

Atunci cand promiti ceva ,

Este bine a respecta,

Altfel , singur te-ai furat,

Si esti descalificat,

Sau, daca nu poti, sa spui,

Nu sa faci rau omului,

Care este nemancat,

Cu treburi de rezolvat,

Il si pui sa stea de par, ca  esti tu mare spatar

Si vrei sa mer

Zăpezi şi muguri,

verde crud...

fuioare de soare

pe cumpăna zării.

Lumini şi umbre

alb nedefinit

tenebrele nopţii...

lacrimi şi speranţă

pe cumpăna sufletului.

Nu-i adevărat...

acelaşi anotimp?

Întinde mâna, mângâie 

întâmplător primăvara,

măcar o zi.

Apoi... uită!

Vioara tace,

o linişte profundă

inundă florile de câmp,

când umbra îmi suspină.

Am îndrăznit să tulbur pacea, iară,
Ce-n inimă domnea de vreme multă,
Ea, inima, de mine mai ascultă:
Oh, îmi doream, din nou, o primăvară!

Tânjeam după o floare parfumată
Și dup-un cer cu argintate stele,
După un zâmbet tandru, dintre-acele
Ce,-nfior

       ÎN  SUSUR  DE  IZVOARE

E un loc cu sudoare și emoții găsit

La poalele pădurilor de brad, sub munte,

Unde o vară-ntreagă cu drag ne-am întâlnit

În susur de izvoare și-n boncănit de ciute.

Ne căutam răcoarea în sufletele arse

Precum piatra de var în

La casa bătrânească 

Sunt lacăte... La poartă,

Pe bancă,nu-ţi poposeşte umbra,

Sunt trist şi singur, tată! 

E satul pustiit şi gol

Şi scârţâie a vechi fântâna...

Cu tălăi murdare de nămol,

O văd pe mama.

Nimic mai milostiv decât lauda Domnului
de teama greşelii devenită păcat
ce-mi scormone sufletul
cu suliţe de sticlă,
de somnul mi-l face coşmar
şi mă trezesc speriat.

Cum altfel se poate ieşi
din ghearele transpiraţiei reci
decât prin împăcarea cu si

Pe aripi de vânt ușor..
Din înaltul zărilor,
Tu coborî cu strai frumos
Auriu și luminos....
Cum coborî așa ușor,
Prin păduri și pe câmpii
Florile tu le înflorești
Și natură o trezești...
Aduci păsări călătoare
Triluri dulci de dezmierdare..

De judec cu stângăcie, vai, doresc a-mi cere scuze!

Însă-s tare dezgustată de sistem ce-mi stă prin muze,

Şi mă-ndeamnă cu mâhnire, revoltă, încrâncenare,

Să îmi vărs amărăciunea. Cât aş scrie-n “card îi doare”!

Sănătatea cere şpagă, moartea, programar